Macri’s – Despre minorități, ură, și nu numai…

parerea-mea

Hotărât lucru, odată cu propunerea dnei Shhaideh pentru postul de prim ministru, naționalismul românesc de cafenea și-a dat din nou metalul pe față. Iar imaginea pe care unii compatrioți ai noștri o promovează cu obstinație, doar la nivel declarativ, aceea a românului ultratolerant și omenos, care iubește tot ce e străin sau diferit, s-a cam dus pe apa sâmbetei!

Dacă ați stat pe FB zilele astea, și mai ales dacă ați intrat pe paginile lui Dragnea, Ponta sau – din păcate – și a distinsei doamne, ați avut toate ocaziile din lume să aflați ce înseamnă toleranță, pentru mulți dintre compatrioții noștri. E drept că mulți dintre ei nu au auzit de cratimă sau virgulă, iar când te înjură, înjurătura începe cu “Î-ţi…”, dar la urma urmei ei sunt majoritatea în țara asta, și trebuie să ne raportăm la majoritate, nu?

Deci toleranța e bună când o enunți la un spriţ, cu amicii, după ce s-au consumat de regulă vreo două sticle.

 -Domn’e, ca românu’ n-ai să vezi om bun! Prieten cu toată lumea, domn’e. Îți dă și cămașa de pe el, ca să fie totul bine. Uită-te la toți străinii ăștia de la noi din țară: unguri, sârbi, turci sau țigani. Unde naiba mai trăiesc ei așa bine ca-n România? Suntem proști de buni, asta e…

Deci suntem toleranți cu “străinii” care viețuiesc în România de sute de ani. Dar ce facem când istoria/Dumnezeu se amuză, și ne plantează un neamț protestant ca președinte, sau o femeie – tătară musulmană – ca posibil prim ministru? Trec peste alt președinte cu origini țigănești, și peste niște primari țigani ai capitalei, pentru că ei au trecut aproape neobservați în țigănia generală din țara asta, de după 1989, când ridicatul fustelor în cap a devenit sport național.

Când se întâmplă minunile amintite mai sus, naționalismul de operetă al românului începe să-i umfle acestuia bojocii, și o variantă modernă din aria calomniei începe să erupă în ețer. Și cum tot românul, cult sau semianalfabet, a descoperit FB-ul, luptele se mută în această arenă modernă, unde poți să dai frâu liber sentimentelor, fără restricție.

-Am avut atatia domnitori in istorie care au luptat impotriva strainilor, a turcilor, ungurilor, etc , etc.. iar acum in 2016 PSD-ul decide ca Romania sa aiba un Premier musulman, si inca 20% din parlamentari sunt Unguri. Felicitari votantilor, va meritati soarta…

– Ne-am fript cu un neamt, vrei sa „sarim in aer” cu o musulmanca? Huooo!

-Jeguri comuniste… i-ati adus pe jidanii aia sa va coordoneze campania, iar acum colac peste pupaza ati numit un musulman premier al Romaniei, chiar de 21 decembrie.

-Viermilor, au murit strămoşii noştri să nu fie ţara asta un paşalâc şi nişte paraziţi ca voi aduc o jihadistă ca prim ministru.

-Prima mișcare o sa fie „Ridicarea mega-moscheiei din București și evident musulmanizarea României”….e jaleeee…

-O musulmana intr-o tara covarsitor crestina!! Ati calcat pe Sfantul Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si cei care s-au luptat pentru fiinta nationala si crestina a poporului roman.

Hai și cu una tare, să mai și râdem:

 -O fi sora lui Iohanis sau ceva matusa?

V-a fost de ajuns? Am ales poștări reproductibile, îmi cer scuze că nu pun și numele autorilor, nu e scopul acestui articol să le promoveze părerile, care sunt mai mult decât discutabile.

Ce observăm? Că suntem toleranți cât timp ne comparăm cu alte popoare, și ne raportăm la lucrurile care se întâmplă la ei acolo. Când lucruri mai mult sau mai puțin asemănătoare se întâmplă la noi, luăm foc, ca o petardă chinezească (sic!).

Câteva stereotipuri naționaliste revin cu obstinație în aceste luări de poziție ale cetățenilor noștri, câteva clișee de care n-am putut să ne dezbărăm, după sute de ani de folosință zilnică a lor.

Etnicii minoritari, care trăiesc în țara noastră – între granițele ei mai vechi sau mai noi – de sute de ani, sunt în continuare priviți ca “străinii” care trăiesc printre noi. Că ungurii sunt aici din sec XII-XIII, și  că, prin răsucirile istoriei, românii ardeleni au trăit multe sute de ani în țara lor, Ungaria, are mai puțină importanță pentru “vocea patriotului naţionale”. Că sașii au venit și ei acum vreo şapte-opt secole în Ardeal, și că au pus de multe ori pecetea civilizației apusene pe evoluția zonei respective, nu contează pentru românii care nu prea au mai pus mâna pe o carte, de vreo 10-15 ani, de la dispariția cărților de telefon.  Că evreii au făcut și multe lucruri bune, nu numai să “sugaă sângele poporului”, e greu de aflat, dacă nu-ți place să citești și să te informezi. Despre țigani ce să mai zic? De ce credeți că avem cea mai mare populație de țigani din Europa, pentru că suntem toleranți? Nu. Pentru că boierii români din evul mediu s-au prins că le-a pus Dumnezeu mâna în cap, trimițându-le  fortă de muncă gratis. Aşa ca i-au legat de glie, oprindu-i  din drumul lor spre vest.

Deci “străinii”  sunt tolerati pe-aici de secole. Turcii si tătarii, doar de vreo sută patruzeci de ani. Lipovenii sunt si ei destul de proaspeţi, in calitatea de” musafiri”, comparativ cu alţii…

Cum îi tolerăm? Bine, pana ne supără ceva la ei. Atunci toleranţa noastra “proverbială” se duce ca un fum. Şi-i mai trimitem pe unii la Bug, mai facem un mic pogrom pentru aţtii, din cauza câtorva bezmetici  îmbatati de aroma bolşevismului, îi mai vindem statelor civilizate, pe bani buni, ca pe evrei şi germani. Și suntem de treaba, că nu cerem mai mult de 40.000 de mărci pe un neamţ!

Când nu mai putem face nimic faptic, ne multumim şi cu isteria declarativa.

-Ce nu le convine secuilor astia? Ce vor, sa afiseze steag? Ia sa plece domn’e in Ungaria, mama lor de bozgori, ca aia e tara lor!

-Si Arafat, ce vrea domnule arabul asta “…”? Sa conduca el peste tot? Sa faca ceva mai intai pentru Romania, daca nu sa plece acolo la el, in…, in…, acolo, la arabi!

-Neamt venetic si eretic, vandut jidanului de Soros, sa fie presedinte peste romani?

-I-ar tiganii astia, domnule? I-ar fura si praduiesc? Sa plece la mama lor, in India, sa ne lase in pace!

Aici se observă influența televiziunilor din ultimii 50 ani, românul verde  a aflat că țiganii n-au venit din Egipt, cum se credea în ultimele secole, ci din India. Și apelativul “faraoane”, adresat țiganilor, e din ce în ce mai rar auzit. Nu putem însă să-i condamnăm pe predecesorii românului verde pentru neștiință, toată Europa medievală i-a confundat pe țiganii ce veneau dinspre est , cu refugiații creștini copți veniți din Egipt, după ce bună parte au fost măcelăriți de mamelucii musulmani. Dacă televiziunile i-ar învăța pe români și folosirea cratimei, poate lucrurile s-ar schimba puțin în mai bine.

Observați de asemenea că, într-adevăr, clișeele bozgor și jidan revin în limbajul nostru, chiar și a celor mai tineri, când furia naționalistă ne dă ghes, deși păreau uitate pentru totdeauna.

Un alt clișeu, să-i zicem “întoarcerea la voievozi”, revine și el periodic  în argumentație. Îmi place foarte mult invocarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, voievodul nostru canonizat de către biserica ortodoxă, ca luptător împotriva străinilor Cât despre canonizare, ce importanță mai are că Ștefan – ușor și fără judecată – lovea cu moartea și printre ai săi, cum frumos zicea cronicarul Ureche? Omorul la o beție nu prea se pune, obicei despre care locuitorii unui anumit județ din Moldova ne-ar putea spune mai multe.

-“Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omoria fără judetu”.

Clișeele nu sunt însă prezente numai  în mintea omului de rând, ci și în cea a ziariștilor, după cum se vede.  A fost de ajuns să scrie un ziarist despre dna Shhaideh că este nepoata “celebrului” Kemal Karpat, că toți ceilalți au luat cu copy-paste afirmația. Fără să știe cine este Kemal Karpat și ce vrea el, important este că se pare că ar fi celebru, probabil cititorii știu asta, și atunci să nu se facă de râs.  Apropo, Kemal Karpat (nume autoatribuit) a ajuns celebru, dar după ce la 18 ani a părăsit România! Un interviu interesant cu domnia  am citit  in Adevărul acum câțiva ani, puteți să-l căutați pe net,  merita citit.

Și aici ajungem la alt clișeu naționalist-ziaristic, ca să zic așa. Când bem ceva, sau când scriem în ziare, îi înjurăm pe unguri, machedoni, ţigani, turci sau  evrei,  la grămadă. Când unul dintre ei excelează într-un domeniu, și devine cunoscut prin lumea largă, se schimbă halimaua! Brusc, el devine “românul nostru” celebru, om deosebit, care luptă pentru culorile românești!

Hagi, Boloni, Dembrovski, Rica Răducanu, Halep , Ecaterina Szabo, Patzaichin și sute de mulți alți sportivi intră în această categorie. Mai mult chiar, comuniștii s-au gândit că numele unui sportiv de excepție, care reprezintă România, nu dă bine să sune ungurește, de exemplu. Și  Loczi devine Ladislau, Imre devine Emeric, Katalin devine Ecaterina, că sună mai românește, sau măcar nu mai sună ungurește. Iar ziarele țin să sublinieze “românul Bela Karoly”, românca Reka Szabo”, sau de ce nu, “românul Francisc Vaştag”. Se întâmplă și cu “antrenorul român Herbert Muller”, ca să nu ne limităm doar la maghiari. Se întâmplă și cu savanți, scriitori (scuze, Herta Muller), regizori s.a.m.d. Este  greu să spui “jucătorul român de origine maghiară”, și – la urma urmei – de ce ar fi importantă naționalitatea, într-un stat naţional unitar și indivizibil?

 -Și ce daca au plecat din Romania? Respect, ati spus? Hai, domn’e, fugi de-aci cu din astea!

Macri’s – Cum s-o spune Kulata in englezeste?

Va povesteam in postarea anterioara despre cea mai gustoasa cafea bauta in viata mea, la nea Techir, intr-o cafenea mica, si deloc promovata, a Constantei antedecembriste. Spre echilibru, ma simt dator sa va povestesc si despre cea mai tare cafea bauta de mine vreodata. Mai ales ca si despre ea mi-amintesc cu nostalgie.

Era in 2007…

Parca asa incep mosii sa-si povesteasca amintirile din tinerete, nu? Cand eram copil, si stateam pe un scaunel schiop in curte la frizer, la Gheorghe Tiganu’, atunci cand auzeam formula asta de la mosii ce stateau la randul lor la coada, ma luminam brusc la fata, deschideam urechile cat palnia, si ma aplecam in fata spre povestitor, dornic sa nu scap nici un crampei din povestea ce urma. Ehei, sa fi avut un reportofon pe vremea aia…

Dar sa revenim la povestea despre al doilea barista ce s-a insinuat printre amintirile mele, suficient de puternic pentru a fi pomenit aici.

Era in 2007, anul intrarii in UE, si – ca tot romanul dornic de experimente noi – mi-am urcat nevasta si copilul in masinuta proprie, o Ibiza albastra, am luat buletinele, am verificat RCA-ul, si am taiat-o spre Grecia, sa vedem si noi tara din care venisera in Romania bunicii materni si paterni ai consoartei. Din pacate drumul spre Grecia trecea si prin Bulgaria, si astfel am descoperit aceasta tara frumoasa, cu politisti prietenosi, limitari de viteza la 10 km/ora in plina pustietate, si masini suspecte care te urmareau la aceeasi distanta cate 100 km.

Primul politist prietenos l-am gasit pe centura unui orasel, Yablanitsa cred ca se chema, pe unde – obisnuit cu centura Constantei – o ardeam cu vreo 70 km/ora. Dupa stalpul unui pod mi-a aparut brusc in fata un politist mic, pricajit, cu mana intinsa la 90 de grade, ca-n manualul de circulatie rutiera. Cu greu am oprit la vreo 15-20 metri dupa ce am trecut de el. M-am dat jos din masina, zambitor (intotdeauna le zambesc politistilor), am luat actele si l-am intampinat preventiv:

-Dobr den! Problem?

-Problem, zice el. Vi-te-za.

Apoi imi face semn sa ma apropii de masina, si-mi arata sa ma uit prin geamul deschis, la ecranul aparatului radar prins de bord. Cand m-am uitat m-a pufnit fara sa vreau rasul, radarul avea un ecran ca de calculator de mana, precum celebrele Texas Instruments pe care le foloseam noi in facultate prin 1985, cumparate cu 500-600 de lei, de la colegii arabi. Da, da, pe diode luminiscente rosii. Am ras eu, dar beleaua de aparat arata 72 km/h.

-Vi-te-za, a continuat sa silabiseasca bulgarul. Mi-arata cu mana imprejur arealul, apoi intinde palma si-mi deseneaza cu degetul in ea cifrele 5 si 0. Adica 50 km/ora.

-Ok, zic eu. Rezolvam?

-Re-zol-vam, ma exaspereaza  din nou cu silabisitul nimiricul. Du-te masina, adu acte.

Ete al naibii bulgar, o rupe deja bine pe romaneste, imi zic in mintea mea. Dar tot fraier este, nu vede ca am actele in mana? I le intind, dar el se uita ciudat la mine si repeta:

-Du-te masina. Adu acte.

Fie zic, asa o fi procedura pe aici. Ma duc la masina, cer consoartei 10 euro, ii pun in talon, si ma duc iar la masina bulgarului. Ii intind actele, el se aseaza la volan si se face ca mazgaleste ceva in agenda, extrage cei 10 euro, ii pune in buzunar, apoi cu o mimica fericita se da jos, se uita in permis, si incepe sa vorbeasca:

-Silviu (deja ne tutuiam, doar facusem business impreuna, nu?). A-ten-tie! 50 km (imi scrie cifra in palma) nicht radar! Si face un semn spre piept, de unde inteleg ca asta era raza lui de acoperire. Cu alte cuvinte, 50 km poti sa o frigi cat vrei, apoi casca iar ochii, romane.

-Silviu. A-ten-tie! Autobahn – 90 km pe ora. Si iar apeleaza la trucul cu scrisul in palma.

-Nein, trec eu si pe cealalalta varianta de limba pe care-l folosea. Autobahn, 130 km/h, si-i scriu de-al dracului si eu in palma, sa vad daca nu se gadila.

-Nein, insista el. 90! Res-tric-tia!

Bine frate, asta e, te pui cu bulgarul? Dau palma cu organul, ne zambim unul altuia cu gura pana la urechi, si-o tai la ale mele.

-Ce naiba faceai cu politistul ala, ma intreaba curioasa consoarta, ce dracu iti facea in palma?

-A, mai nimic, a zis ca de 10 euro imi ghiceste si-n palma, si-mi da si o dezlegare la radar pentru 50 km.

Una peste alta alta mai merg cateva ore prin vestita Bulgarie, pana la o lucrare de pod de autostrada, unde indicatoarele ma deriveaza pe niste drumuri nenorocite, de ma speriasem ca nu o sa mai vad lumea civilizata. Cand imi pierdusem orice speranta sa vad vreo masina prin pustietatea prin care pedalam, miracol! O masina de politie trasa pe dreapta, cu fata spre mine. Opresc in dreptul ei, deschid geamul din dreapta fata cu speranta, si ma uit la cei doi politisti bulgari ce fumau plictisiti. In sfarsit cel din dreapta, gras de pocnea, si cu ceafa groasa – marca inregistrata, da la manivela, coboara geamul, si se uita suferind la mine.

-Kulata?, intreb eu si fac un semn spre inainte, sa-mi confirme daca ma indrept spre punctul de frontiera respectiv.

Burgarul, nimic. Consoarta mirata, intreaba si ea, cu vocea ei deosebita, care scoala si mortii din morminte:

-Kulata? Si le arata si ea prin semne daca mergem unde trebuie.

Bulgarul se uita doua-trei secunde la noi, la drum, la cer, expira hotarat fumul de tigara, si incepe sa urle la noi ca un disperat:

-Speak in english! Speak in english!

N-are rost sa va mai spun continuarea, dar ma gandeam ca probabil sefii le-or fi spus sa vorbeasca cu turistii in engleza, si-i ascultau prin statie cand faceau asta. Oricum, cand si cand ma mai intreb, si astazi: Oare cum se spune Kulata in englezeste?

Deci ajung in Thassos, stau cateva zile, merg la Kalambaka vreo doua zile, Meteore, alea-alea, doua zile la Katerini Paralia, un fel de Mamaia a lor, si ultima zi ne oprim la Salonic, sa ne tragem sufletul. Hotarati ca a doua zi, la 7.00 sa fim in picioare si la 8.00 sa fim iesiti din Salonic.

Cum insa seara ne intalnim cu Afrodita, verisoara sotiei, si Nikos, sotul ei grec, stam la o terasa intr-un sat misto din Halkidiki, si beau fara sa ma gandesc prea mult un frappe mare, socotelile nu prea mi-au iesit. Am ajuns la 1.00 noaptea la hotel, situat central, chiar la un bulevard, ne-am bagat in pat, dar dormi Macrinene daca poti. Aveam un cap limpede, de parca tocmai iesisem de la un examen din facultate M-am foit toata noaptea, cand atipeam putin, se gasea sa treaca cate un scuter pe strada, si bazaitul motorului era asa de strident in linistea noptii, incat te zgaria pe creier.

Dimineata aveam alt cap, de ministru – cum spunea bunicul dimineata, cand se trezea dupa o betie. Ma durea capul de nesomn, ochii parca aveau nisip de Katerini in ei, ce mai, numai bun de condus nu eram. Nu ma iau  insa dupa sotie, care ma ruga sa mai stam o zi, sa ma odihnesc, si o tai la drum, dupa ce am baut un ness la micul dejun.

Totul bun si frumos, ratez iesirea spre autostrada, mai pierd vreo ora, si iata ca-s pe autobahn, cum zicea prietenul meu cu epoleti. Merg eu ascultand monologul consoartei, pana pe la ora 14.00, cand prind o bucata noua de autostrada, vreo 80-90 km, cu binecunoscuta de-acum „res-tric-tie” la 90 km/ora! Si ma ia un somn, nene, de-mi rupeam falcile de atat cascat. Autostrada aia mi-a pus capac. De-abia mai puteam sa tin ochii deschisi.

-Daca nu beau o cafea in 10-15 minute, tragem pe dreapta si ma culc, anunt familia despre program.

-Unde sa mei, bah, zice pustiul, ca astia n-au facilitati pe autostrada.

Si asa, incurajat de junior, ma tarasc mai departe prin arsita verii. Dar dupa nici 10 minute ruga mi-e ascultata de divinitate, si pe dreapta apar deodata 2 umbrele imense, tinand umbra unei cosmelii prafuite si murdare, de pe vremea lui Pazvante. Sau Pazvantoglu, cum i-ar spune bulgarii. Iar pe umbrele scria, cu cele mai frumoase litere pe care le-am vazut vreodata, PEPSI! In bulgareste, binenteles…

-Aha! Unde-i Pepsi e si cofeina, si poate si cafea, zic increzator in mintea mea. Trag pe dreapta, ma dau jos, imi indrept salele, si ma uit cu interes la o cruce mare de marmura , tip monument, cu inscriptie in chirilica.

-Ce, mah, zice juniorul, tu chiar poti sa intelegi ceva din ce zice acolo? De ce dai marunt din buze?

-Da, mah, mai inteleg cate ceva. Zice ca aici au murit, intr-un accident, niste fotbalisti ai unei echipe de fotbal celebre, din Bulgaria.

Cred ca soferul a adormit la volan, zic eu in sinea mea, omorat de nesomn. Nici el n-o fi gasit cafea, saracul…

Dar las la o parte gandurile negre, si incep sa studiez cu interes cosmelia, ceva intre staul, hambar si magazin satesc din Tara Oasului. La prima vedere, nu era dotat si cu usa, ceea ce m-a aruncat iar in disperare. M-am mai invartit pe langa ea, si la un moment zaresc urma unui celebru dispozitiv de zavorat, pe care tata il folosea la magazia in care tineam caprele. Ma apropii, string cele doua fiare intre maini, imping, si  – cu un scartait infiorator – usa se deschide. Incerc sa vad ceva in bezna dinauntru, dar nu reusesc. Hardughia nu era prevazuta si cu ferestre. Disperarea ma face sa intru, fac cativa pasi, si usa se inchide, trasa de un arc de fier legat cu sarma de marginea ei, exact ca la salasul caprelor sus-pomenite. Stau un minut pana sa ma obisnuiesc cu bezna, cand observ ca exista si un bec chior, de 12 v, alimentat de la o baterie de camion trantita pe ramasita unui fotoliu antic. Acesta dadea atata lumina, cat sa intrevad patru momai ghemuite in jurul unei mese de lemn negeluit, cu palarii pe cap, mancand ceva din niste pungi si sacose de panza, desfacute la gura, si asezate in fata lor. Parca erau 4 mexicani dintr-un film de-al lui Tarantino, ceva cu vestul salbatic.

-Dobr den, zic eu politicos, aplecand capul in directia lor. Doua capete s-au miscat putin, si niste ochi sticlosi s-au uitat speriati la mine, ca si cum as fi fost E.T., si as fi aterizat brusc cu nava in fata cosmeliei. Nici un raspuns, nici un alt semn.

-Cred ca pronunt eu aiurea, m-am gandit, si nu inteleg astia ca i-am salutat.

Continuai sa inspectez incaperea, cat imi permitea luminita chioara a becului auto. Alte doua scaune, aproape distruse, erau aruncate intr-un colt. O lada frigorifica ruginita servea drept loc de depozitare pentru diverse lucruri, greu de identificat, dar care te trimiteau cu gandul spre gramada de lucruri a unui homeless.

In tot timpul incercarii mele de orientare in timp si spatiu, din spatele unui cadru de usa lipsa, ce se gasea intr-o margine a peretului din spate, se auzeau niste zgomote puternice, niste bufnituri, ca atunci cand lovesti cu ciocanul ceva rezistent, dar fragil in acelasi timp. Sau la fel cum se auzea cand atat isi lua tata satarul, si se apuca sa transeze un ied sau o capra, pe o masa de lemn, pe care aseza un fund mare si gros de lemn.

Ce dracu se intampla aici, si cine pe cine macelareste acolo in spate, ma intrebam? Fac un semn din mana, intrebator, catre “mexicanii” cu palarii asezati la masa, de genul: E cineva pe aici?

Semnul are rezultat, asa ca unul dintre ei striga din toti rarunchii, ca sa acopere zgomotul macelului.

-Danilov, ………… (propozitie in bulgareste)!

Drept rezultat din spate se aude un raspuns scurt si categoric, care banuiesc ca era o confirmare. Nu trece un minut, zgomotele se opresc brusc, si din spatele peretului fals apare o namila de bulgar, in mana cu un ditamai satarul, murdar de sange. Ma priveste scurt, lasa satarul undeva in afara campului meu vizual, si intra in incapere stergandu-si mainile de sange pe un sort  candva alb, dar acum murdar de nedescris. Avea cam doi metri, arata cam ca Hulk Hogan, avea pe el un maieu de culoare incerta, iar muschii se conturau radacinosi, pe brate si umeri. Dar cea mai tare faza era ca, desi ras in cap, avea o mustata imensa, tip oala, cum rar mi-a fost dat sa vad. Doi ochi mici, situati deasupra unui nas turtit de cine stie ce pumn sau box, ma priveau cu nemultumire de sub sprancenele bogate.

-Kakvo?, ma intreba scurt si nedelicat.

-…Café, est? ma incumet eu sa improvizez in ceea ce credeam ca ar fi un rudiment de limba slava.

-E, imi raspunde el si mai scurt.

-Shto café?, mai risc odata.

-Expresso!

Si cu un gest scurt mi-arata, intr-o parte a mesei ce ne despartea, un lighenus de plastic in care zacea cam 1 kg de cafea macinata, iar alaturi un expressor de aluminiu, cum aveam in baruri in Brasov, prin anii ‘70. Mustele din Bulgaria se aratau nmari amatoare de cafea, dupa cum dadeau si ele tarcoale ansamblului.

O merge minunea asta?, ma intreb in sinea mea. Da, Doamne, ma incurajez singur.

-Adin café, lansez comanda in eter.

Mastodontul se mai sterge odata pe sort, si se apuca sistematic de treaba. Desurubeaza expressorul, scoate sita, indeasa in ea vreo 3-4 lingurite de cafea, de am crezul ca plesneste, pune apa, strange la loc, aprinde un resou cu gaze cu 2 ochiuri, si se pune pe asteptat. Din cand in cand ma mai privea cu mirare, intrebandu-se parca de unde dracu am aparut? Pana la urma curiozitatea invinge, se hotaraste, si ma intreaba ceva, care – dupa cum suna – parea a fi o intrebare despre originile mele ca neam.

-Rumunski, zic.

-Aha, rumunţili, se lumineaza haidamacul la fata.

Ne mai privim asa vreun minut, doua, ca reprezentanti a doua specii diferite ce au aterizat din intamplare simultan pe aceeasi planeta, pana cand horcaitul expressorului ne da de veste ca e aproape gata cafeaua. Cand linistea se instaureaza, bulgarul se uita in jur, ocheste o cescuta de portelan ce parea ramasa din razboiul de independent de la 1877, cand fusese probabil si spalata ultima data, si intinde mana spre ea. Disperat ma uit in jur, si zaresc sub un prosop murdar o punga de nailon lunguiata, plina de pahare de unica folosinta.

-Niet! Plastik, arunc hotarat, si-i arat paharele.

Huiduma ridica din umerii de hamal de port, pescuieste un pahar din punga, si mi-l umple jumatate cu lichidul mult visat.

-Dva leva!

Achit cele doua leva, si cu spatele la usa si ochii la casap, ma retrag spre iesire. Salut din cap si ies victorios in lumina orbitoare de afara.

-Ce naiba ai facut atata, ca vroiam sa-l trimit pe baiat dupa tine? Ai adormit acolo? Desi dupa ce zgomote se auzeau, am crezut ca e vreo bataie generala in cosmelia asta, si te-ai bagat si tu. Ai gasit cafea?

-Gasit, raspund monosilabic, si m-apuc sa inghit tacticos lichidul fierbinte, si amar precum fierea, ca n-am mai cerut si zahar, ca sa nu abuzez de rabdarea macelarului.

In 10 minute aveam pulsul setat la maxim, creierul incepuse sa proceseze din nou, iar talpa piciorului drept incepuse sa ma manance. Era ora doua cand am purces din nou la drum.

Celebra cafea, cu parfum de macelarie, m-a tinut in priza vreo 6-7 ore, pana am ajuns pe autostrada Bucuresti-Constanta, cand dupa o ora de condus pe campie, a inceput sa ma ia rau din nou somnul. M-am tot uitat pe dreapta drumului, poate-poate o apare vreo cosmelie cu umbrele de Pepsi din semiintuneric, dar n-am avut acelasi noroc. La Cernavoda, la reintrarea pe drumul vechi, am oprit la restaurantul stiut, am mancat o ciorba de burta, mi-am turnat o sticla de apa minerala rece in cap, si m-am tarat pana in fata blocului, la Constanta.

 

Macri’s – Cum am cunoscut primul „barista”, in 1987, fara sa stiu!

Ma uitam zilele acestea la o reclama amplasata pe net, care oferea cursuri de barista, contra unei sume de multe sute de euro. Cum stiam vag, ca mai toata lumea, ce este un barista, m-am mirat de costul consistent al cursului. Dar mi-am zis, ca orice trainer semiprofesionist, ca de vrei diploma, platesti.

E interesant cum anumite meserii, de regula care nu presupun prea multa munca, ci mai mult fatada si staif, date de uniforma, nume si prezentare, au aparut in zona mediteraneeana, meridionala prin extensie. Se pare ca au locuitorii zonei o inclinare spre a gasi astfel de nise, unde o munca – de altfel destul de comuna – este transformata in ceva datator de prestigiu. Iar apoi vand ideea si altora, cu un simt negustoresc de invidiat.

Daca vreti, situatia mi-aduce aminte de Tom Sawyer, si corvoada lui cu vopsitul gardului. Care, transformata in „onoarea” si „responsabilitatea” de a putea vopsi un gard, i-a umplut buzunarele de jucarii si l-a transformat intr-un intreprinzator precoce, care comercializa acest privilegiu in randul celorlalti copii.

Deci barista sta in spatele unei tejghele, si pregateste cafele. Hai c-am dat-o pe rime. La mama lui, in tara de origine,  poate servi si alte bauturi, calde sau reci.

Dar, ia stai putin, mai…

Unde am mai intalnit eu asta? Descrierea aceasta imi parea ciudat de familiara. Si deodata am exclamat voios:

-Aferim, bre! Stiu!

Iar gandurile mi s-au intors catre anul de gratie 1987, cand proaspatul inginer Macrineanu Silviu, poposea pe meleagurile dobrogene, ca sa-si execute obligatia fata de statul roman, respectiv doi ani de stagiatura in transporturi.

Locuiam la hotelul Taromului, din padure de la M. Kogalniceanu, si veneam duminica la Constanta, la un film, la o cafea, la exersatul aruncatului cu privirea. Cum epoca de trista amintire, la care ma refer aici, excela prin lipsa de de toate, eram disperat sa beau o cafea ca lumea, adica naturala, macar duminica. Lucru nu usor de facut, mai ales ca mirosul de „nechezol” te intampina in multe localuri, unele dintre ele chiar cu pretentii.

Intr-o sambata vorbeam cu colegele mele de birou, toate machidoance din M. Kogalniceanu, despre ce vom face duminica, singura zi libera din saptamana. Si deodata le-am intrebat:

-Fetelor, unde naiba se poate bea o cafea buna in orasul Constanta?

Intamplator in birou era si un sofer, Genghiz, tatar de origine, ca de altfel un sfert din locuitorii comunei. El mi-a raspuns inaintea fetelor, parca avea raspunsul pe limba.

-Sefu’, iti place cafeaua la ibric?

-Mor dupa ea, Genghize. Poate n-ai sa crezi, dar in Brasov, in cafeneaua de pe colt de la ARO, unde se servea cafea „la varice”,  beam numai cafea la ibric.

-Atunci iti spun eu unde sa mergi. Stii Piata Unirii, da? Pe lateral, spre Posta, peste drum, este o cafenea micuta, lunga si ingusta, trebuie sa fii atent ca sa o observi, n-are vreo firma mare, sau viu colorata. Ci una mica, veche si decolorata. O tine un tatar batran de-al nostru, nea Techin*, du-te sa bei o cafea acolo, si sa-mi spui daca ti-a placut.

-Asa am sa fac, multumesc mult!

Si a doua zi, dupa ce autobuzul prafuit m-a lasat in marea urbe a Constantei, am mers sa caut locatia laudata, ca sa vad despre ce era vorba.

Cafeneaua era chiar greu de observat, nu stiu cui apartinea, cooperatiei poate, cert este ca proprietarul (citeste statul) nu investise bani in a o face remarcata. Lucru obisnuit in comunism, nu? Avea o firma jerpelita, decolorata la maximum, care nu transmitea nimic. Cred ca scria pur si simplu Cafea. Vitrina cunoscuse si vremuri mai bune, lemnul in care era prins geamul arata trecerea anilor, vopseaua se scorojise din loc in loc, iar geamul era matuit si el. Aproape ca-mi venea sa ma intorc si sa plec.

Am deschis in cele din urma o usa care scartaia discret, si m-am oprit in prag.  Venit din soarele puternic de afara, nu puteam distinge nimic din interiorul oarecum intunecat. In cele din urma, in dreapta mea o silueta s-a miscat in treburile ei, si o voce putin gajaita mi-a spus incet:

-Intrati, domnule, este deschis.

Am intrat si primul lucru care care m-a izbit a fost mirosul. Mirosul acela de cafea buna, oparita cat trebuie, care plutea in aer, avand alaturi de el un alt miros, indescriptibil, care in imaginatia mea a fost tot timpul catalogat drept „mirosul Orientului”. Localul avea doar cateva mese, micute, fiind nu foarte lung si destul de ingust. Pe pereti niste afise vechi, care trimiteau la lumea orientului, puse probabil acolo cu zeci de ani in urme, la inaugarare. In dreapta intrarii era templul cafegiului, locul unde se prepara cafeaua la nisip, atat de laudata. Ibricele mici, de alama, aratau la fel de batrane ca si manuitorul lor. Dar ca si in cazul sau, patina trecerii timpului le statea bine, nu aratau rau, erau curate si faptul ca fusesera atat de intrebuintate era datator de sperante privind calitatea lichidului pe care-l gazduiau.

Lui nea Techin nu prea i-am acordat atat de multa importanta la aceasta prima vizita. Si asta pentru ca atentia imi fusese complet acaparata de suportul tavii cu nisip, in care erau asezate ibricele. Ei bine, aici nu eram la Brasov, si ibricele nu stateau intr-o tava banala de tabla, plina cu nisip, asezata pe un resou cu gaze. Nu! Aici tava era asezata intr-un, cum sa-i spun, intr-un palat de tabla, pictat candva cu culori vii, de mult sterse. Palatul avea si doua turnulete la capat, ca doua minarete de moschee, dar nu atat de zvelte ca acestea. Nu stiu daca acoperisul avea rostul de a pastra caldura, si a o dirija asupra cafelei si de sus in jos, sau totul avea doar rol decorativ, dar efectul era extraordinar. Te uitai la ansamblu si pentru o clipa te credeai intr-un bazar turcesc, sau intr-un suk arab, mirosul cafelei intregind intr-un mod nemaipomenit iluzia.

Miscarile cafegiului erau oarecum ritualice, aveau doar trasee curbe, precise, nici un bob de cafea nu cadea din lingurita umpluta cu varf, in drumul ei spre ibricelul de fix o cafea. Apoi ibricul era plimbat, cand si cand, prin nisip, cu miscari circulare, in timp ce nea Techin mai mormaia cate ceva in barba, doar de el auzit. Poate un descantec al cafelei, nu? Ca prea iesea buna aceasta. Spre final lingurita ridica de cateva ori din caimacul gos si cremos, si-i dadea drumul inapoi in ibric, probabil ca sa se amestece mai bine cu apa fiarta.

In sfarsit, cand totul era gata, lichidul fierbinte era transferat intr-o ceasca micuta, si adus la masa unde asteptai, pe un scaunel incomod, sa se termine ritualul. Despre gustul acelei cafele nu o sa insist, papilele gustative ziceau Bogdaproste, apoi, incet-incet, si creierul dadea semne de binedispunere. Savurai totul: gustul, mirosul, locul, ritualul, atmosfera, si lumea parea dintr-o data mult mai buna.

Cateodata, presat de ora de incepere a filmului, si din cauza transportului in comun, ajungeam la cafenea si incercam sa beau cafeaua in picioare, pe fuga, sa ma incadrez in program. Vocea cafegiului se auzea din penumbra, linistitoare si putin frustrata:

-Da’ stai jos, bre crestine, si bucura-te de cafea. Ca doar nu se darama lumea…

Si asa era, iti reveneai, te asezai jos pe scaunel, sorbeai o gura de cafea cremoasa, si-ti venea sa spui:

-Aferim, bre, asta da viata!

 

 

*Nu mai stiu exact care era numele batranelului, de aceea l-am botezat pe moment, cu un nume onest de tatar. Sunt sigur ca cititorii de o anumita varsta mi-l vor indica pe cel corect, si voi putea corecta textul.

Unde se duc şerifii cand mor? – minicronica de film

Muzica se intrerupe abrupt, odata cu sfarsitul defilarii pe ecran a distributiei. Ne ridicam de pe scaune, fara sa simtim nevoia sa ne consultam din ochi. De-abia pe holul larg al mall-ului imi intreb familia:

-V-a placut?

-Categoric da, spune pruncul.

-Daca la ora asta tarzie, si la cat de obosita sunt, nu m-a luat nici un pic somnul, iti dai seama!, confirma consoarta.

Tocmai vazusem „Caini”! Al lui Bogdan Mirica. Si eram sub impresia unui film care ne amintea ca cinematografia este in primul rand o arta vizuala. Si vorbele pot fi de prisos, de multe ori, in aceasta arta.

caini-ok

Pustiul dobrogean, surprins pe pelicula, are ceva de decor de western american, numai pentru cei pentru care Dobrogea inseamna doar statiunile de pe litoral. Ses intins, ars de soare, presarat ici-colo cu cate un tufis, de unde te astepti parca oricand sa zboare o dropie.

De ce sa mergeti la un film cu actiunea intr-un astfel de decor?

  • Pentru ca e romanesc.
  • Pentru actori, care-si fac jocul cu maiestrie: Gheorghe Visu, Vlad Ivanov, Dragos Bucur, Raluca Aprodu.
  • Pentru imagine, operatorul e super profi.
  • Pentru coloana sonora, ce te tine in angoasa, ca la orice thriller de buna calitate (vezi si latratul cainelui, bazaitul mustelor).
  • Pentru scenele memorabile.

Intr-una din ele Visu, politistul local cu aer de serif, studiaza si incearca sa extraga o laba de picior a unui cadavru ros de animale, din bocancul defunctului. Apeland la cutit si furculita. Cu bocancul in fata, asezat pe o farfurie(!), are un moment – cand apuca furculita – cand pare ca se asaza la masa! Brrr. In acelasi timp momentul aminteste si de Chaplin incercand sa-si manance bocancul de piele, ceea ce amortizeaza putin şocul.

In alta, tot Visu are o criza de TBC cu expectorare de sange, jucata cu un realism atat de perfect, cu horcaieli atat de veridice, incat parca esti la capataiul unui TBC-ist muribund.

Dragos Bucur are parte si el de momentele sale speciale, unul dintre ele cand coboara in beci, unde de perete sunt prinse niste catuse, iar alaturi e o saltea veche.

Povestea lasa putin de dorit, are si niste momente cam abrupte pe alocuri, dar pe ansamblu lucrurile se leaga.

Trebuie sa mergeti la film, fie si pentru a ma ajuta sa-i dau un raspuns pruncului, care ma intreba la final: unde s-a dus politistul ala, dupa ce l-a impuscat pe Samir?

Chiar asa, unde se duc şerifii cand mor?

Macri’s – Nemtii, ehei, nemtii…

-Gata, sefu’! Am ajuns. Asta-i Cogealacul.

Glasul ragusit, de fumator inrait, al soferului cu fizic de urs, ma scoate din reveria in care ma aruncasera defilarea monotona prin fata ochilor a sesului dobrogean, precum si mirosul puternic de motorina, ce domnea in cabina cisternei de 9 tone.

Ma indrept in scaunul de burete, ce cunoscuse zile mai bune, si ma uit buimac la individul de peste 120 de kg, cu cap porcin, neras de multe zile, cu basca pe cap, si un chistoc de tigara in coltul gurii. Imi intorc privirea de la mizeria crunta din cabina, si incerc sa deslusesc ceva prin parbrizul murdar.

Printre lanurile de vie din fata noastra, in vale, un sat mare si intins incepea sa-si dezvaluie prezenta. Case multe, verdeata multa, pomi fructiferi, in sfarsit ceva vadea semne de viata normala in Dobrogea arida pe care o descopeream, dupa o sapatamana de cand ma prezentasem la post, inginer stagiar, la M. Kogalniceanu.

Si pe masura ce coboram, iar satul se dezvaluia din ce in ce mai mult, ridicandu-se parca dintre viile pline de rod, o sageata zvelta, mai inalta decat tot ceea ce o inconjura, imi agata privirea. O cruce mica de tabla, cocotata pe un trup patrat, aburcat la randul lui peste alta incapere patrata si mai mare, inchipuiau ceva ciudat de familiar. Corpul bisericii ce se dezvaluia incet, zvelt si sever in acelasi timp, facand corp comun cu turnul clopotnitei, turn ce gazduia si intrarea, imi parea atat de cunoscut, atat de acasa. Prin acasa intelegand Brasovul, unde-mi petrecusem frumosii ani de studentie, si pe care nu-l parasisem decat de 3 luni de zile,

-Dar asta, asta…, este o biserica nemteasca!

-Nemteasca, sefu’, ca bine zici.

-Dar de ce este aici, ce cauta aici, in Dobrogea?

-Au facut-o nemtii, sefu’. Pe aia din Kogalniceanu n-ai vazut-o?

-Dar cand au facut-o? Si ce nemti?

-Ehe, inainte de razboi. Nemtii care traiau pe aici, erau sate intregi…

Astfel am intrat in contact pentru prima data cu urmele unei civilizatii, necunoscuta pentru mine pana atunci, nici macar din auzite, civilizatia germanilor dobrogeni. Intrand in Cogealac am fost uimit sa vad o strada centrala neobisnuit de lata pentru un sat din sudul Romaniei, case mari, austere, cu acareturi si fantani in curte, case situate la strada, dupa tipicul satelor de sasi ardeleni, atat de familiare mie. Parca ma intorsesem in urma cu doi ani, in Bărcut, sat al comunei Soarş, unde universitatea brasoveana ne trimisese sa culegem porumbul de pe camp, cele cateva familii de batrani sasi bastinasi nemaiputand face lucrul acesta.

-Oare faceau si aici cidru?, m-am intrebat pentru o clipa, coplesit de amintirea cidrului sasesc, intepator la limba, cu aroma de neuitat.

In anii care au urmat am vazut urme ale trecerii germanilor prin Dobrogea la tot pasul: biserici, case tipice, sate sistematizate, si – cand si cand – un nume ciudat al vreunui localnic. Care mie mi se parea de multe ori familiar. Astfel, mecanicul meu de la coloana auto de la Pepsi, mai in varsta ca mine cu vreo 10 ani, nu intelegea nici chip de ce, cand i-am deschis fisa de protectie a muncii la angajare, si l-am intrebat cum il cheama, iar el mi-a raspuns Gheorghe Engsningher, am scris linistit numele direct, corect, fara sa-l mai stresez si eu cu clasica intrebare: Cum se scrie?

Am inceput sa strang sporadic informatii despre trecerea germanilor prin Dobrogea, de pe la unul, de pe la altul, multe dintre ele partial eronate, altele de-a dreptul fantasmagorice. Mare lucru n-am aflat, doar ca frumoasele case nemtesti, parasite de acestia la sfarsitul razboiului, au fost atribuite aromanilor veniti din Balcani sa colonizeze Cadrilaterul, la promisiunile de mai bine, adesea neonorate, ale politicienilor romani. Si care aromani au fost nevoiti sa se mute inca o data cu catel si purcel, si oi (!),  din Cadrilater in Dobrogea, odata cu restituirea primului catre Bulgaria, in 1940.

In M. Kogalniceanu aromanii s-au bucurat de primirea caselor mari, cu acarateturi si gradini, si s-au asezat temeinic. Au folosit biserica nemteasca pentru nevoile lor, pentru ca Dumnezeu e unul singur, nu? Si si-au purtat oile pe campurile din jur, acolo unde altadata tractoarele nemtilor, celebrele Lanz Bulldog, speriau ciorile cu zgomotele lor puternice. Iar cand regimul comunist le-a tras apa in comuna, au ajuns la concluzia ca nu mai au nevoie de fantanile din curte, incepand sa arunce gunoiul si dejectiile de la oi in ele. Cand minunea comunista s-a sfarsit „dupa 3 zile”, ca toate minunile, si au ajuns sa aiba apa doar cate 1-2 ore/zi,  dimineata si seara, fantanile si panza freatica erau deja iremediabil compromise.

Lamuriri multumitoare despre istoria germanilor dobrogeni aveam sa primesc prin 1999, cand a venit vremea sa-mi duc pruncul la gradinita. Venisem din Ardeal cu o idee fixata adanc in minte, aceea ca vreau ca viitorul meu copil sa invete temeinic limba germana. Fiind sigur ca limba aceasta va fi o sansa in plus pentru el in viata. Si cu speranta ca – o data cu limba – va invata putin si din rigoarea si seriozitatea germana, asa cum le cunoscusem eu in Ardeal.

In consecinta, in 1999 am devenit membru asociat, cotizant, al Asociatiei Germanilor Dobrogeni, care recuperase sediul vechii scoli evanghelice si-l transformase in centru cultural, unde functiona si gradinita. Aceasta calitate imi dadea dreptul sa inscriu copilul la Gradinita Germana, ceea ce am si facut. Au urmat pentru acesta opt ani de scoala generala la intensiv-germana, precum si patru ani de liceu, la Mate-Info, intensiv germana. Totul incununat cu obtinerea certificatului de vorbitor de limba germana, calificativ C1. Marturisesc ca la vederea certificatului, si mai ales a timbrului sec cu vulturul german din susul paginii, mi s-a pus un nod in gat.

Spuneam deci ca germanii de la Comunitate m-au lamurit cum au ajuns nemtii in Dobrogea. In spusele batranilor razbatea o emotie greu infranata, cand vorbeau despre stramosii lor care, fapt nemaitalnit, nu venisera in Dobrogea din Germania, ci din Rusia si Basarabia! Acolo unde ii adusesera promisiunile tarilor rusi, incepand cu celebra Ekaterina. Dar promisiunile sunt facute pentru a fi uitate, si viata promitatoare la inceput a colonistilor s-a deteriorat mult in timp. Asa ca au preferat sa plece din nou, spre alte orizonturi, alegand sa traiasca mai degraba sub stapanirea turcului, decat a rusului. Si venind in Dobrogea, in mai multe valuri, pe parcursul a 50 ani, incepand de pe la 1840.

Au durat sate, si-au facut mori, fierarii, fabrici de ulei, de bere, si au intrat in tipicul vietii de colonist german, obisnuit sa se chiverniseasca muncind. Interesant este pentru mine ca, intr-o poza din perioada interbelica a pietii satului Kolelie (Colilia), pe langa clasicele carute cu cai, venite la targ, se vad si doua tractoare! In poza se vede si biserica, despre care stim ca fusese terminata in 1934.

colilia

foto: libertatea.ro

Deci daca in 1894 germanii si-au facut, din donatii, prima scoala in Constanta, cateva zeci de ani mai tarziu lucrau pamantul cu tractoarele. Harnic popor.

Din pacate istoria acestor meleaguri nu le-a harazit nici macar un secol de liniste, si incepand cu 1939 a inceput stramutarea lor (umsiedlung ) in Germania. „Heim ins Reich” (Acasă în Reich), lozinca lansata in epoca, a dus la stramutarea a peste 16.000 de germani. Cele cateva mii ramase pe loc aveau sa sufere, incepand cu 1945, chinurile Siberiei si ale lagarelor sale. Putini s-au mai intors…

Romania a pierdut astfel un nucleu grozav de oameni muncitori, corecti, buni cetateni, orientati permanent spre progres. Care au imbogatit viata unei provincii noi, cu un superb amestec de neamuri in alcatuirea sa. Dar de fiecare data cand sunt pomeniti, de catre romani, tatari, aromani sau lipoveni, in glasul acestora se simte o unda de netarmurit respect, cand spun: Nemtii, ehei, nemtii…

Macri’s – Dumnezeu iubeste lemnul, si piatra dobrogeana…

Am sentimente amestecate astazi, dupa ce am vizitat complexul Manastirii Sf. Maria din Techirghiol. Lacasul, care are in compunere si o baza de tratament balneo, este semnalat de departe, de o adevarata catedrala, modern construita, opulenta si impunatoare. N-am putut intra inauntru, dar din ce mi-a spus cineva, marmura si dotarile scumpe sunt la ele acasa in interior.

Am admirat-o ca pe o lucrare arhitectonica bine executata, cu prezenta estetica deosebita. Am admirat materialele de calitate folosite, si simplitatea coloristica de bun gust. Dar atat.

Mergand prin curte, pe langa statuia Sfantului Pantelimon (un bronz al lui Jalea!), ajungi la mormantul parintelui Papacioc. Aici, la Techirghiol, si-a petrecut el ultimii 35 de viata, ca duhovnic si sfatuitor al multor oameni chinuiti de probleme. Chip ascetic, ochi patrunzatori, ce par sa te strapunga, intrebatori parca. Tu ce ai facut bine in viata ta de pana acum, trecatorule ?, par sa spuna.

Faci dreapta la mormant si ramai surprins. In curte, micuta si zvelta, se inalta o biserica de lemn! De o frumusete fara seaman, nestirbita de trecerea timpului. Spun asta pentru ca biserica a fost construita intr-un sat muresan, in sec. XVIII. De acolo a trecut la stana regala pentru multi ani. Iar o data cu venirea comunismului, a fost stramutata inca o data, la Techirghiol. Unde a fost asezata pe o fundatie de piatra dobrogeana, intr-o stranie simbioza intre aceasta si lemnul copacilor falnici din Apuseni.

Intri in ea printr-un pridvor minuscul, adaugat la exterior, apoi intr-un pronaos de 2×4 m, separat printr-o lucrare de lemn de un naos doar cu o idee mai mare. Pictura superba, inca vizibila, se indeparteaza de canoanele bizantine, asa cum le stim noi, regatenii. De ce spun asta?

Cum intri, pe dreapta, un sfant are exact chipul lui Closca, martirul nostru. Nimic bizantin in chipul acela, cu parul strans in parti, cu carare pe mijloc, ochii mari si rotunzi, mustacioara subtire si nasul ascutit.

In pronaos, pe stanga, o icoana surprinzatoare pentru dobrogeni. Este vorba de sfantul Cristofor, cel cu capul de caine, posibil membru al tribului chinocefalilor dinspre India, intalniti de Alexandru cel Mare, dar si de Marco Pollo.

Dar lucrurile surprinzatoare continua, asa ca in dreapta sus il vedem pe Mantuitor, chinuit de soldati in uniforme de husari! Ardelenii sec. XVIII asociau raul cu etnicitatea, iar soldatii maghiari erau mai prezenti in viata lor, decat soldatii romani din legendele biblice.

Iesi din biserica aplecandu-te, usa are cel mult 1,70 m, si parca te apleci in fata inaintasilor, care au stiut sa-si ciopleasca sufletul in lemnul copacilor, si sa-i dea chip de biserica. Indiferent de credinta, sau de lipsa ei, te atinge un val de smerenie, in momentul cand o maicuta incepe sa bata toaca pentru vecernie, iar zgomotul toacei pare sa vina din alte timpuri, pare o chemare atavica stabatand mileniile, cand stridenta, cand linistitoare.

Refaci traseul in sens invers, dupa ce ai aprins niste lumanari pentru morti si vii. Mai privesti o data statuia unui Sf. Pantelimon linistit, tuns cu breton roman – nedemodat inca in sec. IV, care pare sa spuna: „Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele; iar cu oamenii cei ce fac faradelege nu ma voi insoti cu alesii lor” (Ps.140,4).

Pe una  din bancile din fata izvorului vietii, strajuit de sfantul de bronz, un tatar batran, cu chip rotund, usor stafidit, gusta linistea serii, schimband rar cate o vorba cu crestina de alaturi.

Apoi turlele catedralei te izbesc vizual, obligandu-te sa dai capul pe spate, pentru a vedea crucile compuse din cruci, aflate in varful lor. Inventie arhitectonica noua, probabil, dar care stirbeste parca din simplitatea crucii traditionale, ducand-o in zona kitschului stralucitor.

Traversezi strada, te plimbi putin pe faleza, si dai de statuia lui Tekir, avand alaturi magarusul buclucas, datorita caruia am aflat noi de proprietatile curative ale namolului. Un Tekir famelic, veridic, pentru ca viata tatarilor nu era usoara in Dobrogea iubita de seceta, un Tekir ce pare a iesi, ud, direct din apele ghiolului caruia i-a dat numele.

Las in urma Techirghiolul, care mi-a daruit astazi un amalgam de emotii, atunci cand primii stropi de ploaie incep sa loveasca praful, putinul praf ramas pe strazi de ciment, si pe drumuri asfaltate. Urmele de smerenie se pierd insa, cand intri in coada kilometrica de autoturisme, care se tarasc exasperant, ca sa treaca podul neterminat de la Agigea. Si dai marunt din buze, desi Ecleziastul spune clar: „Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”.

Poate ca al podului respectiv n-a sosit inca…

Aferim, bre!

Macri’s – Despre Pseudosmerenie!

 

Nu cred ca visa Dan Teodorescu, „ala de la Taxi”, ca melodia lui despre smerenie sa genereze atatea controverse. Si sa primeasca tone de injuraturi sanatoase, unele dintre ele cu trimitere directa la originea si intelectul lui. Drept este ca multe s-au dus, prin ricoseu, si spre prietenii sau cunostintele sale, care – plini de bunavointa si impartasind ideea clipului – si-au pus vocea si  mimica la treaba, pentru a intari mesajul.

Care mesaj nu inteleg de ce a deranjat atata lume, cand este de fapt mesajul transmis de atatea ori de-a lungul istoriei, ba de sf. Francisc, ba de Sf. Augustin, ba de sfintii calugari de la Athos, ba de calugarii pustnici, foarte apreciati de ortodocsii rasariteni. Si, cu riscul de a fi acuzat de fortarea notei, este chiar mesajul lui Isus Nazariteanul, care indemna oamenii sa-si ridice biserici in suflet, nu pe pamant.

Este totodata mesajul Reformei, care a incercat sa abata catolicismul de la calea indepartarii de oameni, fara prea mari sorti de izbanda. Pentru ca vedem in orasele mari din Occident domuri impunatoare, atinse de gigantism, care se umplu mai degraba de larma turistilor, decat de a credinciosilor. In acelasi timp bisericile ortodoxe micute, din satele din rasaritul Europei, se umplu la slujba de oameni simpli, veniti cu speranta aflarii mantuirii.

Daca oamenii simpli cauta mantuirea in bisericute, asta inseamna ca – pastrand proportiile, neamurile ar trebui s-o caute in catedrale gigantice? Un neam fara o Catedrala a neamului oare nu ar putea fi mantuit? Biserica de la Curtea de Arges si Biserica Reintregirii oare nu erau suficient de mari si frumoase ca sa ne aflam mantuirea? Pentru Dumnezeu oare marimea conteaza?

Sunt nepotul unui pastor covasnean, prins in capcana transhumantei, care avea o relatie foarte personalizata cu Dumnezeu. Il invoca uneori in momentele de cumpana ale calatoriei sale repetate. Ii promitea cine stie ce odor ce va cumparat bisericii, si se tinea intotdeauna de cuvant. Cand se intorcea acasa  tragea niste chefuri strasnice cu popa din sat. Care bea si manca cu pofta carne de miel in postul pastelui, iar a doua zi predica in biserica abstinenta si smerenia. Cand oprea prin vreun sat, in lungul drum spre Dunare, tragea de regula la preotul local, pentre ca stia ca acolo se manca si se bea cel mai bine. Dar copiilor sai le spunea intotdeauna:

-Cand aveti vreu necaz, vreo suparare, cand simtiti nevoia sa vorbiti cu Dumnezeu, mergeti pe camp. Opriti-va la un copac, sau la un tufis, ingenuncheati si spuneti-i Lui ce aveti de spus. Daca Dumnezeu exista, va va auzi acolo la fel de bine ca in biserica. Dar nu va duceti sa va destainuiti preotilor, pentru ca in gura lor este multa fatarnicie, si ei sunt primii care calca poruncile sfinte.

Cred ca pastorii nomazi au pastrat intotdeauna ceva din credintele vechi, precrestine, in sufletul lor, si s-ar fi destainuit mai degraba campului, codrului sau cerului, decat unui om dovedit fatarnic, chiar daca imbraca sutana.

Ce m-a uimit si mai mult la cruciada anti – „ Despre smerenie” de pe net, este violenta manifestata, limbajul sub orice limita de decenta, si mai ales spiritul anticrestin al smeritilor postaci.

Mai oameni buni, oare crestinismul nu propovaduieste toleranta, intelegerea, iertarea, piosenia?

Eu inteleg ca un om, crestin practicant si convins, deranjat de un cantec care-i contrazice ideea despre cum trebuie sa arate o biserica in care sa-l gasesti pe Domnul, il dojeneste pe cel despre care crede ca a gresit! Nu ca se apuca sa-l injure ca la usa cortului, sa-i verse galeata cu laturi verbale in cap, sa-i conteste brusc valoare artistica, ba mai mult, chiar si calitatea de om!

Nu prea seamana a crestinism asta, bre!

Dupa cum nu a crestinism a semanat gestul BOR  de a intoarce spatele victimelor de la Colectiv!  Pentru ca noi ne rugam doar in biserici, nu? Sau mai bine  in catedrale mastodont, ca sa fim mai apoape de El…

Am spus ca pe langa Dan, ca autor moral el macar incaseaza  „drepturile de autor”, galeata de laturi s-a abatut si asupra celor care i s-au alaturat in promovarea ideii clipului. Deveniti brusc: ratati, otrepe, lepadaturi, vanduti, alogeni (!) s.a.m.d. Limbajul aminteste categoric de infierarile din anii ’60, asa ca dati-mi voie sa va spun, citandu-l oarecum pe Marx,  ca „o stafie bantuie mintea multor compatrioti, stafia comunismului”.

Nu zic despre cei 21, sau 27, ca ar fi valorile reprezentative ale neamului, nici gand. Majoritatea ar fi ceea ce numim „vedete” in acceptiunea televizionista. As zice chiar – rasucind iar un citat, ca un popor are la un moment dat vedetele pe care le merita!

Dar vad in clip un Bittman, care mi-a incantat  tineretea, un Toni Grecu care mi-a distrat-o, cantareti de succes ca Monica Anghel, Banica jr. sau Goia – care fac sali pline la spectacolele lor, un Alexandru Andries care spune tot timpul lucrurilor pe nume (v. La Rovine), un Cartarescu care e injurat foarte des pentru ca scrie (si e greu de citit, nu?), si ultimul – dar nu cel din urma – maestrul Rebenciug.

Care maestru, luat cu problemele curente, a uitat de data asta sa vina cu sulul  de hartie igienica, cum a facut in 1989 la Televiziuea Romana. Si sa spuna, asa de final:

-Mai, smeritilor, care injurati ca la usa cortului, in postul pastilor, pe net sau in presa. Avizilor de like-uri! Dupa ce terminati, luati hartia asta si stergeti-va la gura!

Aferim, bre!