Despre intoleranţã, armâni, români si nu numai …..

Ca soţ de armânã si simpatizant neconditionat al cauzei acestui popor frate cu noi, românii din arealul vechii Dacii, sunt prezent zilnic pe paginile de Facebook unde armânii interactioneaza intre ei, dar si cu alti oameni interesati de viata si idealurile lor.

Fie ca este vorba de “MAKEDON – ARMANI / MAKEDON – ARMÂNJ, identitate (istorie, limbâ,.…)”, “tuts armânjlji him frats(ΟΛΟΙ ΟΙ ΒΛΑΧΟΙ ΕΜΑΣΤΕ ΑΔΕΛΦΙΑ)”, “Proiect Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne” sau “APA LICUVITA sau IZVORUL TAMADUIRII de la BEIDAUD, cateva sute de armâni sunt prezenti constant cu comentarii si posturi. Ma impresioneaza intotdeauna pozele vechi si de 100 de ani pe care unii le-au pastrat cu sfintenie, si ni le pun si noua la dispozitie azi, ca sa ne putem bucura de ele. Ma impresioneaza si mai mult vechile cantece polifonice, care duc mai departe o traditie de mii de ani. Din cate stiu eu armânii sunt singurul popor care duce mai departe in zilele noastre traditia corului antic. Ma impresioneaza cand vad minti deschise, care vor sa comunice, care vor sa actioneze pentru binele armânamei. Si ma bucur cand vad ca in ciuda diferentelor de dialect, de grafie si de origine, oameni din acelasi popor se inteleg intre ei, depasind granitele oficiale cu puterea mintii.

Parca nu mai conteaza ca unii isi zic armâni, altii rãmâni, unii chiar aromâni sau vlahi, vlasi, arvanitovlahi sau mai stiu eu cum, atunci cand simti ca este vorba de membri ai aceluiasi neam.

Ceea ce ma socheaza insa este furia si intoleranta care apar atunci cand unii isi anunta atasamentul fata de Grecia, sau România, sau FYR Macedonia, iar pe altii asta pare sa-i deranjeze grozav. Epitete ca vândut, tradator, fur, grecoman, filomucan si mai stiu eu cate altele, zboara mai ceva ca sagetile schimbate in batalia macedonenilor cu grecii, la Chaeronea. Se renunta la politete, se ataca la origini, se schimba vorbe grele. Armonia se face uitata, interesul comun si comunitatea de neam la fel. De regula cand se ajunge la faza asta eu ies de pe FB. Nu inteleg de ce un armân, cetatean al unei tari balcanice, care isi declara atasamentul fata de tara unde s-a nascut, devinea brusc vândut si tradator. Dupa mine tine de normalitate sa iubesti tara in care te-ai nascut, chiar daca de-a lungul timpului modul in care stramosii tai au ajuns cetateni ai ei poate starni resentimente. Nu inteleg de ce armânii din Grecia ar trebui sa urasca aceasta tara, caruia ei i-au pus temelia de stat modern, prin reprezentantii lor cei mai straluciti, si careia o pleiada de armâni bogati i-au dat importante institutii si simboluri (Academia, Observatorul, Polytechnion), gandindu-ma aici la Sina, Sturnari,Tosiţa sau Averof. In 1897 marele elenist Victor Berard, profesor la Ecole des Sciences Politiques, scria in cartea sa La Turquie et l’Hellenisme contemporain : « Vlahii au fost, de 50 de ani, binefacatorii elenismului ».

Si nu inteleg de ce alti armâni ar trebui sa urasca Romania, pentru ca le-a oferit conationalilor lor un alt camin in vremuri grele (pe baza interesului românesc al vremii, fara discutie), sau pentru ca la Conferinta de la Bucuresti din 1913 a participat la impartirea Macedoniei. Mi se pare straniu, mai ales ca cei sositi in România din Macedonia, din sec. XVI si pana la al doilea razboi mondial, s-au implicat activ in viata politica, economica si literara a Romaniei, dandu-ne multi oameni de cultura ( amintesc doar cativa: Saguna, Dosoftei, Bolintineanu, Octavian Goga, St. O. Iosif, Ion Barbu, etc), precum si familii intregi de politicieni (Bellu, Darvari, Mocioni, Phenekyde, Djuvara).

Acest ultim nume, purtat de un ilustru reprezentant al istoriografiei române, este cel de care se leaga iesirea mea din starea de nedumerire privind comportamentul patriotilor armani. Pentru ca intr-o carte a dlui Neagu Djuvara, care are cu totul alt subiect decat armânii (N. Djuvara – Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda), am gasit explicatia problemei. In pagina respectiva dl Djuvara face referire la români in mod expres, dar cred eu ca explicatiile se potrivesc tuturor popoarelor balcanice. Si iata ce spune:

“Românii au, mai toti, o viziune gresita a conceptului de natiune; ei pun semnul egal intre natiune si limba; toti cei care vorbesc unul dintre dialectele române, nord-dunarean, aromân, megleno-român, istro-român, oriunde s-ar afla pe glob, apartin natiunii romane. Confuzia are radacini pana in vocabular: in graiul nostru vechi, “limba” insemna si “neam”. Eminescu ne-o mai aminteste in primul vers din Scrisoarea a III-a:

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba

Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie si-o schimba….

Cand privesti insa la celelalte natiuni ale europei, in special in Apusul prea slavit, marile natiuni, ca Spania, Franta, Marea Britanie, Elvetia, reprezinta, toate, un conglomerat de limbi diverse.

…………………………………….

Definitia cea mai succinta si corecat a natiunii e asadar: un grup social mai extins de indivizi, care impartasesc un trecut comun si un proiect comun de viitor.

In acest inteles , e clar ca de nici un aromân din Grecia, Albania, Macedonia – din toata peninsula Balcanica – nu se poate spune ca face parte din natiunea româna; nu impartaseste cu românii nord-dunareni nici trecutul, nici proiectul pentru viitor. Când insa unul dintre ei trece Dunarea stabilindu-se printre români, fiindca se considera frate cu ei, dorind sa le impartaseasca de-acum destinul, si accepta cetatenia româna, din acea clipa el raspunde celui de-al doilea criteriu al nationalitatii.”

Ultima precizare, subliniata cu italic bold, este raspunsul dlui profesor pentru aceia care-l acuza ca – desi de origine aromâna (stramosii sai au venit in tarile române pe la 1770-1780) – se declara român neaos, dupa mama si tata.

Iata asadar o posibila explicatie la exploziile de mânie si suparare de pe Facebook: intelegerea gresita a problemei natiunii. Cati dintre voi sunteti gata sa va asumati aceasta greseala si sa treceti la un ton politicos, de dialog, de schimb de idei ? Cati dintre voi pot sa iasa din meandrele trecutului, sa accepte prezentul asa cum este, si sa lupte in schimb pentru schimbarea viitorului ?

Pentru ca viitorul armânamei nu este de loc roz, fara teritoriu national recunoscut, cu membrii ei raspanditi printre neamuri mai mult sau mai putin prietenoase, cu casatorii mixte si copii care nu mai vorbesc graiul in care dialogheaza maia/muma si papul.

Am scris aceste randuri cu speranta ca va voi pune putin pe ganduri, si ca inainte de a arunca piatra asupra osanditului, sa fiti siguri ca voi nu ati gresit niciodata, iar vinovatia a fost demonstrata.

Imi cer scuze pentru ca am scris româneste, dar stapanesc prea putin armâna si nu sunt in stare sa scriu in aceasta minunata limba.

A bon entendeur, salut!

Silviu Macrineanu

Prof. drd. Hristu Pundichi – TRIBULAȚII AROMÂNE DIN DECENIUL AL III-LEA AL SECOLULUI TRECUT, REFLECTATE ÎN REVISTA „PENINSULA BALCANICĂ”

Prof. drd. Hristu Pundichi
Şcoala cu clasele I-VIII Lumina (judeţul Constanţa)

Deceniul al treilea al secolului trecut consemnează amplificarea chestiunii aromâne. Notei de romanesc şi de descriptivism emfatic în care erau percepuţi până atunci aromânii în presa româneasca îi ia locul prezentarea maniheistă, mergând de la afabilitatea nedisimulată la negaţia veninoasă. Evident, consecință a implicării unei părţi a aromânilor în mişcarea legionară. Pentru început, colonizarea aromânilor suscită interesul major al presei româneşti.


„Ar fi prea prezumţios şi cam copilăresc să credem că Cadrilaterul nostru poate fi romanizat cu câţiva colonişti aromâni. „E o afirmaţie categorică, confirmând neîncrederea existentă în sânul unei părţi a societăţii româneşti privitoare la capacitatea de adaptare a aromânilor într-un mediu diferit şi chiar ostil precum cel din Dobrogea Nouă, cum era numit Cadrilaterul. Toată retorica epocii, de o diversitate deconcertantă, o întâlnim folosită, în periodicile vremii. Printre revistele care abordează tematica, atât de complexă, a colonizării revista „Peninsula Balcanică” ocupă, indubitabil, un loc special. În paginile revistei vor semna articole cele mai bune condeie aromâne, de la George Murnu la Nuşi Tulliu, precum şi personalităţi ale scrisului românesc. Poziţia apolitică a revistei la început îi va ralia în jurul ei pe toţi aromânii din România. Apoi după 1930, odată cu alunecarea revistei pe poziţii de extremă dreapta, unii aromâni se vor îndepărta de ideologia ei. Deocamdată, în 1924, redacţia revistei este măgulită de faptul că aproape toţi macedonenii din România sunt abonaţii ei.
Vom urmări chestiunea colonizării aromânilor reflectată în paginile revistei în primele luni în care colonizarea nu mai e doar o speculaţie de salon, ci se concretizează, adică din toamna anului 1924 şi până în februarie 1925, când vine în România o delegaţie a aromânilor. Publicaţia este condusă, în această perioadă, de Toli Hagi-Gogu, „spiritus rector” al revistei, ce va fi înlocuit mai târziu de Nicolae Paia.

citeste mai departe

sursa: http://www.resurseculturale.ro