Macri’s – Istoria managementului la români , ep.3 – „Dor, Drum, Dromichetes”

caricatura-silviu_macrineanu1

Era o zi torida, din vara anului….anului… Dar ce importanta are anul, cand orbecaim pe cararile milenare ale istoriei acestui neam, care a dat omenirii atatea descoperiri importante: ulcica mare de Cucuteni, betia, bâza, betia, furtisagul, si altele.

La palatul lui Dromichetes, din cetatea Helis, un bezmetic batea in poarta ca disperatul, de parca dadeau turcii.

-Deschideti!! Deschiideeetiii Poarta Soarelui! Sunt eu, sutaşul Getyx, din vama de la Donaris.

-Ho ba, ca nu dau turcii! Ca nu-i epoca lor. Nici macar avarii, cumanii sau bulgarii n-au cum sa navaleasca. Deschideti-i ma Poarta Soarelui odata, ca ma luă durerea de cap cu zbieretele ăstuia.

– Colega, problem?, intreba Dromichetes foarte curios.

-Problem, Maria ta, ca dau navala macedonenii peste noi, cata frunza si iarba. Au ajuns la Dunare, si pregatesc un pod de barci ca sa treaca. Sunt cel putin…,cel putin…, ia zi, ce vine dupa 40.000?

-50.000 ma, cum naiba ai ajuns sutaş la vama, daca nu stii sa numeri din zece in zece?

-Asa este, 50.000. Sunt cel putin de doua ori cate 50.000, Maria ta.

-Asa? Cel putin 100.000? Ce dracu sa facem noi cu atatia macedoneni? N-au mai ajuns pe aici atatia, de cand i-au atacat pe sciti, acum sute de ani. Ia zi, cine-i conduce, ai aflat cumva?

-Am prins o limba, Maria ta. Zice ca Lysimach insusi e in fruntea lor, ala de-si trase un sfert din imperiul lui Alexandru, dupa ce  trecu intru odihna acesta.

-Atunci este groasa rau! Trompeti, sunati o  convocare la sedinta de sfat urgent pentru sfetnicii mei.

Si peste un ceas, in sala tronului stateau adunati ca la 20 de sfetnici, incepand cu bufonul  si terminand cu paharnicul. Dromichetes cazuse pe ganduri. Sfetnicii cazusera pe unde putusera si gasisera si ei cate un loc.

-Ia ziceti, sfetnicii mei, ce facem? Macedonenilor le căşună pe noi. Sunt de 2-3 ori mai multi decat ostasii pe care i-am putea strange.  Apropo, in procesul verbal sa se scrie: sunt de 8-10 ori mai multi…

-Maria ta, zise Coroles, cel cu parul alb, nu avem ce face, trebuie sa aplicam managementul de criză.

-Managementul de criza? Avem noi asa ceva, in pustia asta? Nu cumva te-a batut soarele cam mult in cap, sfetnice?

-Avem, Maria ta. Din mosi-stramosi, avem un plan de criza, scris pe o piele de bou, cu litere grecesti, ca nu ne-am invrednicit sa inventam si noi un alfabet, sa nu mai imprumutam de la altii.

-Cinste lor, cinste lor! Cinste lor, stramosilor!, striga adunarea dezlantuita.

-Si ce zice managementul asta de criza, Coroles? Ce trebuie sa facem?

-Pai, intai si intai, trebuie sa facem o analiza SWOT. Nu stiu cum i-ar zice pe limba noastra, ca nici nu stiu ce limba mai avem maria ta. Si e greu asa, fara alfabet, fara foneme, fara limba cu gramatica clara, parc-am fi barbari.

-Analiza SWOT zici?

-Da, Maria ta, asa-i ziceau niste celţi ce trecura pe aici acum niste veacuri, si de la care imprumutaram, intelegi ce vreau sa spun, pielea de bou cu planul. S cica inseamna puncte tari, W – puncte slabe, O – oportunitati, si T – amenintari. Le scriem aici, pe pielea asta de vitel, si le rostuim pe fiecare in parte.

Deci:

Puncte tari – nu au ce fura de la noi, ca am furat noi cam tot ce se putea;

Puncte slabe – cei mai apropiati munti impaduriti sunt cam la 200 de stadii, asa ca e greu cu ascunsul;

Oportunitati – daca se intampla vreo minune si-i batem, ai putea sa scapi de printesa Bendix, pe care nu s-a incumetat s-o ceara de nevasta vreun fraier pana cum, si sa i-o bagi pe gat ca nora lui Lysimach;

Amenintari – daca ne bat machidonii, o sa stea aici cel putin doua-trei sute de ani, ne vor bea vinul, ne vor manca boii si ne vor – vorba aia rusinoasa – femeile. Cum ne-au prins si fara alfabet, in trei sute de ani o sa vorbim toti limba lor, de n-o sa mai stie nimeni vreodata de stirpea getilor cea făloasă.

-Aha, imi place analiza asta Coroles. Ai dracu’ celţi, ce scorniră. Trebuie sa-i gasim alt nume, sa nu se prinda nimeni ca e a lor, si s-o raspandim noi primii. Asta daca scapam de macedonenii astia. Mai departe ce zice la managementul ala de criza?

-Zice ca trebuie sa facem un plan de actiune. Acronimul pentru acesta este…

-Stai, ba, Coroles! Iar vii cu litere de la greci, cuvinte de la celţi, si alte alea, sa ne zapacesti de cap?

-Nu, Maria ta. Asta este de-al nostru, neaoş. Si se cheamă PORC.

-Asa, da! Mai vii de acasa. Si ce vrea sa zica PORC asta?

-Pai, zice ca inainte sa te apuci de treaba, trebuie sa faci niste socoteli, niste pasi, cam asa ceva:

P – planificare;

O – organizare;

R – recrutare;

C – coordonare si control.

-Cam incurcate vorbe, ma Coroles. Zi mai pe intelesul nostru, ce facem la fiecare? Ca deja ne doare capul de atata management din asta. Ia aduceti niste rhytoane si niste amfore de vin, sa ne dezmeticim putin.

PF7024-print1

-Maria ta, la planificare eu zic sa stabilim in cat timp strangem ostenii. Apoi cum facem sa-i mai intarziem pe macedoneni sa treaca Donarisul. Si cand sa ne izbim cu ei in lupta. La organizare eu zic sa trimitem oameni sa dea foc la holdele de grau, sa otraveasca fantanile, sa goneasca toate turmele de vite in paduri…

-Ho, ma, esti nebun? Vrei sa ma bage astia la subminarea economiei nationale?  Sa nu mai vad lumina zilei cat oi trăi?

-Maria ta, uita de grija asta, pentru ca e criza. E de ajuns sa anunti ca e criza in tara, si toate regulile se schimba! Poti taia din soldele slujbasilor, poti pune biruri mai mari, poti scumpi painea si vinul, nimeni n-are ce face. Ca e criza domne’, intelegi? Si cand e criza, nimeni n-are ce face.

-Aha, bine, o facem. La recrutare ce mai zici?

-Pai zic sa chemam pe langa ostasi, si pe taranii care au cai, cu coasele, topoarele si alte arme de criza. Care cu arcu’, care cu urlatu’, care cu steagul şuierător, este bine, se aduna la numar, ii sperie pe dusmani. Iar la coordonare si control zic sa iei Maria ta conducerea armatei, si – cu mintea ta cea luminata si fara de greseala, sa ne duci catre o victorie impotriva nepoftitilor. Asa sa ne ajute zeii din ceruri!

-Asa sa fie, Coroles!

Si pentru prima si ultima data in istoria noastra un plan de management a fost aplicat intocmai ca la carte (sul), iar rezultatul a ramas in cartile de istorie…

Va urma…

Macri’s – Istoria managementului la români , ep.1 – “Tracic, training, Tartaria”

caricatura-silviu_macrineanu1

Ce tara avem ! Ce bogata si frumoasa este Romania ! Pacat ca n-avem conducatori adevarati. Daca avea un conducator adevarat, tara asta era departe, ii bateam pe americani la cur. Ai vazut dom’ne cum mergea treaba pe vremea lui Cuza/Antonescu/Ceausescu, etc. ? Cum se miscau lucrurile? N-avem oameni pregatiti dom’ne, asta este! Romanul este puturos/nu stie sa se organizeze/n-are disciplina/sta mai mult dupa furat. Daca aveam niste nemti sa ne conduca, unde am fi fost acum ?

De cate ori n-ati auzit astfel de vorbe, debitate cu naduf de catre un conational suparat pe lume ? Pentru ca asa cum se stie, romanul este campion mondial – prin nastere –  la datul cu parerea. Si aici nu se limiteaza la fotbal, femei sau politica. Nu, soarta tarisoarei astea, dodoleata pe harta, care este inconjurata numai de dusmani hrapareti (exceptand Marea Neagra, dar si asta cica ar fi inceput sa ne fure din plaje), soarta Romaniei chinuita de-a lungul mileniilor de tot felul de vitregii, ii preocupa pana la unu’  pe Romani. Dupa 1 preocuparea scade sensibil, pentru ca masa de pranz inmoaie patriotismul si indeamna la delasare si lenevie. Dar pe seara, dupa ora 20.00, cand o cina consistenta – precedata de o tarie si urmata de 2-3 pahare de sprit, pune sangele iar in miscare, patriotismul de talk-show revine in forta in inima romanilor. Si da-i si lupta, neicusorule, puicusorule……..

M-au fascinat intotdeauna judecatile de valoare lansate de unii compatrioti cu emfaza, cu siguranta de sine distrugatoare de orice indoieli, privind lipsa de oameni care sa stie sa conduca Romanica de-a lungul existentei sale. Ma uit si acum cu un fel de admiratie pizmasa la demonstratiile proferate – intr-un registru acustic neaparat ridicat –  referitoare la ce ar fi fost cu Romania la un moment dat in istorie, daca ar fi avut conducatori adevarati. Sau cum se spune acum in ”afacereza”, daca ar fi avut manageri competenti. Grea problema asta cu managementul dom’ne ! Si faptul ca o resimtim dureros de cel putin vreo doua mii de ani a facut ca – dupa lovilutia din Decembrie –  sa prolifereze la noi facultatile particulare, care nu mai pregatesc ingineri, economisti, juristi, ci manageri. Zeci de mii de specialisti in managementul industriei, economiei, justitiei sau politicii, blindati cu cu masterate si doctorate, gata sa umple piata fortei de munca ca taximetristi, operatori PC, agenti de paza, soferi sau curieri.

Deci problema viitorului Romaniei nu ar mai trebui sa ne mai streseze, tinand cont ca avem probabil cel mai mare numar de manageri cu diploma la 1000 locuitori, din Europa. Se pune intrebarea insa cum s-a ajuns aici ? Cum de noi romanii nu am avut numarul de manageri necesar ca sa iesim din marasm de-a lungul istoriei? Chiar asa prost am stat? Eu unul, care nu l-am agreat niciodata pe cel ce a spus “Crede si nu cerceta !”, desi el practica un management destul de performant dupa cum se stie, m-am pus pe cercetat istoria, ca sa vad ce si cum. Si o sa va impartasesc si voua din cele aflate de mine.

Mergand in negura timpului, pe carari abia schitate de pasi mai mult desculti pe taramurile noastre, m-am impiedicat de niste pietre. Era in dreptul unui sat prafuit din Ardeal, cu nume amintind de niste vecinatati nedorite: Tartaria. As fi trecut nepasator mai departe, daca desenele de pe tablite nu mi-ar fi amintit reprezentarile de pe flip-chart ale primului meu trainer dintr-o multinationala cunoscuta, care ma ajuta sa dezleg in 5 zile ABC-ul managementului. Si n-o sa va vina credeti, dar tablitele par a fi primele pagini de curs de management descoperite vreodata pe planeta Pamant. Aha! Deci “bufnitele nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi”, cum ar fi spus cei din serialul Tween Peaks. Imaginile cu animale si plante ne spun clar ca este vorba de un curs de management pentru specialistii in agricultura.

Tablita rotunda ne arata unul dintre primele sisteme de raportare a productiei, prin linii verticale ce bareaza o linie orizontala. Functioneaza perfect si dupa 6000 de ani sistemul, l-am folosit eu insumi ca sa tin evidenta AMR – ului in armata. Iar tablita cu gaura in mijloc este forma preclasica a diplomei ce atesta absolvirea cursului de management, care – datorita saraciei vestmintelor vremii, si faptului ca nu fusese inca inventat buzunarul, se purta atarnata de o sfoara la gat, spre invidia nelicentiatilor.

Specialistii spun ca documente asemanatoare se gasesc dupa 1000 de ani in zona Sumerului, mai precis a oraselor Uruk si Djemet Nasr ! Va dati seama ca acest lucru certifica existenta la Tartaria a unui centru regional de training, care pregatea studenti de pe mai multe continente ? Lucru care a continuat vreme de milenii, de vreme ce in Brasovul studentiei mele – cel din anii ’80, studentii irakieni si palestinieni din zona respectiva veneau in continuare sa-si cumpere diplome de ingineri, carora traditia multimilenara le dadea o aura magica in fata conationalilor lor, care inca se chinuiau sa dezlege tainele scrisului in praful de pe ulite.

Deci prima impresie este ca intotdeauna gresita! Manageri au fost, manageri sunt inca, si-or fi cat neamul romanesc. Asa ca voi continua sa-i caut prin meandrele timpului, pentru a demonstra ca: ”Nasc si la Romania manageri !”.

Va urma*……….

*In episodul urmator despre Managerul ganditor de la Hamangia si planturoasa sa asistenta.

Macri’s – Amintiri din copilaria mea, ep. 4 – Unde se vede ca romanii s-au avut ca fratii dintotdeauna!

Unul din motivele pentru care ma perpeleam adesea in copilarie era obiceiul obrejanilor de a-si da porecle si de a le folosi fara parcimonie, in orice referire la o anumita persoana sau familie. Familia mea se pricopsise bineinteles si ea cu o porecla, a carei origine n-am reusit s-o dezleg nici pana azi, astfel ca orice referire la membrii ei era insotita de explicatia: ”a lu’ Cireasa”. Daca vorbeau despre  tata si spuneau “Costica Macrineanu a facut” sau “Costica Macrineanu a dres”, sigur era de fata si unul care nu-l cunostea dupa nume si intreba: ”Care Costica, bre?”. Si raspunsul venea sec : ”Costica a lu’  Cireasa, ma!”, iar nelamuritul dadea din cap aprobator si emitea un “Aha” cantat, de parca deodata s-ar fi deschis portile cerului si toata iluminarea divina s-ar fi pogorat asupra capului lui, de  altfel mai usurel la cantar.

Porecla asta m-a necajit multi ani, dar nu pentru ca ar fi fost ceva de ocara, fata de porecle precum: A lu’ Pazvante, A lu’ Satelitu, A lu’ Chicior de porc, A lu’ Frichinitu, A lu’ Cioc, A lu’ Tiriplici, A lu’ Ciot, a noastra nici nu merita prea multa atentie. Ma necajea faptul ca nu reuseam sa aflu de unde ni se trage si pasiunea mea timpurie pentru istorie se manifesta deja in incercarea aceasta, de a afla secrete de mult uitate. Ii zapacisem pe toti cu intrebari despre porecla, pana cand tata a gasit o posibila explicatie: intre cele doua razboaie mondiale un unchi al sau s-a ocupat cativa ani cu achizitionare de fructe de la sateni, pentru un negustor mare din Bucuresti. El contracta fructele de la sateni anticipat, stabilea perioada cand vor fi culese, iar negustorul aparea la momentul respectiv cu banii si le transporta in pietele Bucurestiului. Cred ca acest stramos a fost singurul cu spirit comercial din familie pentru mai multe generatii , chiar daca participa doar ca intermediar in afacerea respectiva.

Asa se face ca m-am mai linistit cu porecla de familie, dar am descoperit ca nu stiam prea multe despre inaintasii mei, care purtasera numele de Macrineanu sau Guiu. Si am inceput sa-mi indrept cercetarile in directia lor. Tata a cedat primul si am constatat ca ceea ce stia el mergea pana pe la 1880, an cu o iarna deosebit de grea, iarna in care in familia Macrineanu se petrecuse o intamplare mai rar intalnita. Erau in Obrejita doi frati Macrineanu,  Tudose si Victor, primul dintre ei fiind stra-strabunicul meu. Deoarece noi proveneam din Macrina, un sat al comunei Puiesti din judetul Buzau, la sosirea in Obrejita ni s-a spus Macrineni, dupa satul de origine, obicei des intalnit in onomastica romaneasca: Ploesteanu, Brasoveanu, Sihleanu, Buzoianu, etc.

Cum trecusera ani buni de cand se asezasera  in Obrejita, fiind casatoriti si cu copii, erau socotiti – cum se spune la tara – “de-ai satului”. Din satul acesta care-i adoptase fara rezerve plecasera sa-si versele sangele peste Dunare, la ordinul printului Carol I, avand norocul sa se intoarca teferi si cu speranta ca se vor indura boierii si le vor da si lor ceva pamant, in schimbul participarii lor la razboi. Speranta a ramas desarta, asa ca in 1880 iarna i-a pus la grea incercare, era foamete mare dupa o vara si o toamna secetoasa, viile nu dadusera mult rod,  asa ca pentru un sat de podgoreni viata era greu de indurat. Au fost mai multi ani grei in Regatul Romaniei dupa Razboiul de Independenta, de parca ne bestemase cineva ca ne-am desprins de Imperiul Otoman, a carui suzeranitate o acceptasem atata amar de timp, de voie, de nevoie. Poate nu intamplator tocmai in aceasta perioada mai grea din punct de vedere economic, mai precis in 1883, lua nastere Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania, pe baza ideilor lui Gherea, ca prim partid de stanga constituit pe aceste meleaguri.

Asadar intr-o noapte geroasa de ianuarie, cand crivatul spulbera zapada ingramadita in troiene uriase pe campurile de langa sat, Tudose Macrineanu s-a trezit brusc din somn datorita unei bubuituri infundate. A stat putin in fund pe patul cu saltea de paie de grau, a ascultat cu atentie, dar nu a mai auzit nimic; cainii nu latrau, asa ca a dat sa se culce la loc. O noua bufnitura l-a facut sa sara din pat, sa aprinda lampa cu gaz si sa-si scoale muierea. Aceasta s-a trezit speriata, a aflat de la Tudose despre ce e vorba, a ascultat si ea atenta, iar la urmatoarea bufnitura a exclamat: ”Umbla cineva la staulul boilor!”. Tudose s-a luminat deodata asupra sursei zgomotelor, i-a dat dreptate si a scos iute flinta pastrata “souvenir” din razboiul de la Plevna, incepand s-o incarce. Incarcarea nu se facea usor la o flinta, deoarece incarcatura si glontul se introduceau  pe teava si se se presau cu o vergea lunga, metalica, anume prinsa sub teava, intr-un locas. La o noua bufnitura Tudose a dat buzna in staulul de langa casa, tocmai la timp sa vada cum cineva se indeparta cu boii lui prin viscol, prin fundul gradinii, dupa ce daramase cu toporul unul din peretii de pamant galben ai staulului.

Disperat stra-strabunicul meu a strigat: “Stai! Stai ca trag!”, dar se vede treaba ca fantoma alba intrezarita prin viscol nu facuse armata, pentru ca nu s-a oprit. Atunci Tudose a dus arma la ochi si a tras cat putea el de bine in conditiile in care se gasea, adica in picioarele goale si in izmene, orbit de rafalele de viscol. Dar umbra a continuat sa se indeparteze, lasand insa in urma boii care i-ar fi incetinit fuga. Stramosul meu si-a recuperat boii care, asa slabi si costelivi cum ajunsesera, reprezentau totusi o mica avere, mai ales ca fara ei n-ar fi avut cu ce sa are si sa semene in primavara. I-a adus in casa, si-a pus o stacana de vin, a baut-o pana la fund si a inceput sa se imbrace.

-Ce faci ma, l-a intrebat muierea?

-Ma duc dupa el, a spus Tudose. Nu-l las nepedepsit pe nemernic. Da flinta s-o incarc iar si plec!

Nevasta i-a dat flinta dar cand a vrut sa o incarce –  ia vergeaua de unde nu-i! S-a uitat mirat in jur, a privit pe jos, dar nimic. Si atunci si-a dat seama ca, in graba lui de a prinde hotul, a uitat vergeaua pe teava si a tras cu ea cu tot! Asta era, Tudose s-a resemnat, a luat o toporisca cu coada lunga, un felinar si a plecat prin viscol, sa urmareasca urmele din zapada, pana nu le-ar fi sters viscolul de tot. La vreo cateva zeci de metri de staul a gasit urme de sange in zapada, semn ca vergeaua gasise tinta. Dar nici urma de vergea!  Dupa vreo cateva sute de metri urmele se pierdeau, nici petele de sange nu se mai vedeau, asa ca s-a lasat pagubas.

-Nu l-ai prins asa-i? l-a intrebat muierea, mai degraba bucuroasa de asta, pentru ca era speriata de ideea unei confruntari intre barbatul ei si un hot necunoscut.

-Nu, dar stiu cum s-o fac!, a raspuns Tudose cu un zambet mijit in coltul buzelor. Maine sa ma scoli inaintea cantatului cocosilor.

Asa se face ca pe la patru-cinci dimineata Tudose, cu toporisca la el si cu un caine ciobanesc alaturi, s-a postat pe drumul din capul satului, la iesirea acestuia spre Plainesti. Acolo era singurul doctor pe o raza de vreo 15 kilometri si era foarte cautat de toti oamenii din vreo 10 sate din jur. Pe la cinci jumatate apare in zare o sanie trasa de un cal, cu doi oameni pe capra, manand spre Plainesti. Cand s-au apropiat suficient , Tudose s-a pus in mijlocul drumului, a pus mana pe darlogii calului si l-a oprit.

-Buna dimineata fratioare! Buna dimineata cumnata!, i-a salutat Tudose pe ocupantii saniei, ce stateau pe capra inveliti peste picioare cu o dulama groasa. Incotro asa de dimineata?

-Pana la Plainesti la doctor, a raspuns cu glas tremurat femeia. Frate-tau nu se simte prea bine, a intepenit iar de mijloc.

-Asa care va sa zica, a intepenit iar. Dar ia da tu putin dulama la o parte de pe el, a ridicat glasul amenintator Tudose.

Si cand femeia , cu fata alba de frica, a ridicat dulama, Tudose s-a pus pe un ras cu hohote, asa de tare ca au inceput sa latre intaratati si cainii de la marginea satului. Si avea si de ce sa rada, pentru ca vergeaua ce plecase din flinta lui il lovise pe Victor dintr-o parte, ii strabatuse amandoua bucile, ramanand bine fixata acolo, asa ca acum arata ca un pui pus pe tapusa, numai bun de pus la rotisor. Acum se lamurise Tudose cine era hotul inventiv, de ce nu-l latrasera cainii si de ce nu gasise vergeaua in fundul curtii.

Va urma…….

Macri’s – „Căpitane, nu fi trist! Garda merge înainte, prin Partidul Comunist!”

Aşa cum Moise i-a plimbat 40 de ani prin deşert pe israeliţii însetaţi, până  să-şi dea seama care este adevăratul lor Dumnezeu, tot aşa Curtea Constituţională  plimbă  40 zile “boborul” insetat de sânge prin meandrele democraţiei, până să-şi afle preşedintele “care este”.

Nu ştiu cum va suna motivarea amanării dictată de curte, dar frică mi-e ca ea este inspirată din povestea lui Nastratin, cea cu prizonierul care – pentru a-şi salva viaţa, se angajează sa înveţe calul preferat al sultanului să vorbească într-un an de zile. Cu motivaţia plină de înţelepciune că într-un an se pot intampla multe:

– poate moare sultanul;

– poate moare calul;

– poate învaţă calul sa vorbească.

Cam aşa gândiră probabil si judecătorii Curţii, prinşi la inghesuială şi de la stanga şi de la dreapta, sperând ca in cele 40 de zile sa se întâmple vreo minune, mai mult sau mai puţin biblică:

– poate ca stând 40 de zile degeaba, neavând cu ce sa-şi umple timpul si obligat fiind sa gandească, marinerul îşi va da demisia, cerând sa fie debarcat, dar nu „pe uscat”;

– sau poate ca stând 40 de zile degeaba, şi încercand să-şi umple timpul şi stomacul cu whiskeane, marinerului îi va ceda ficatul, şi se va duce acolo unde se duc toti marinarii, cand nu mai pot ridica paharul la gură;

– sau mai ştii, poate cuprinsi de remuşcari, liderii USL îsi vor pune cenuşă în cap si vor veni la mariner, spunându-i: “Iartă-ne Căpitane dacă ţi-am greşit, hai sa ne împăcăm şi sa te întorci la timonă. Că vremurile sunt grele, şi deşi ar mai fi câte ceva de furat in ţărişoara asta, e greu tare cand ne pârâm unii pe alţii la Înalta Poartă toată ziua.”

Cum “Capul lui Moţoc vrem!” e deja laitmotiv în istoria românilor, viitorul marinerului nu se vede de loc în roz, fie el şi rozul ţinutelor Elenei Cosânzeana, prima turistă a ţării de până mai deunazi. Si din păcate pentru el acesta nici nu mai este pe cai mari, ca sa găsească o scăpare ca aceea găsită de Alexandru Ilias Vodă pe la mijloc de ev mediu.

Căci acest Alexandru Ilias Vodă când a simţit că pierde tronul, aflând că un alt pretendent vine cu sprijin turcesc să ia domnia, a strâns în grabă curtea de slujitori credincioşi, mulţi dintre ei aduşi din ţara grecească ca “specialişti în taxe si impozite”, şi a dat  pinteni spre cea mai apropiata graniţă, cea cu Polonia. Aflând megieşii de fuga domnului, degrabă l-au inconjurat la iesirea din târg, cu zgomot mare, urlete şi ameninţări, vârându-i spaima adânc în suflet. Spre norocul lui strigătele cele mai frecvente au fost cele de: “Dă-ne Doamne pre greci să-i vătămăm!”. Aşa ca Alexandru Ilias le-a dat spre studii anatomice slujitorii greci, el continuând fuga spre ţara leşească, blestemând in gând zguduirile rădvanului, cauzate de lipsa autostrăzilor de prin nordul Moldovei.

Interesant este că deşi strămoşii lor s-au afirmat pe pământ  mioritic ca mari specialişti în încasat impozite de la ţărani, carora le luau şi pielea de pe ei, grecii actuali par a avea mari probleme în colectarea lor, e drept ca de la propriii cetăţeni de data asta.

Dar cum Traian nu mai e pe tron la Cotroceni, e mai greu să le dea incă o data bizonilor înfuriaţi fie “capul lui Boc”, fie “pre grecii” Videanu, Berceanu sau Udrea, cum i-ar fi stat la îndemână pană mai deunăzi.

Asa ca pâra la Înalta Poartă, însoţita de peşcheşurile de rigoare, ar putea să mai fie singura scăpare a sa de la galere……..

Iar noi îl vom consola, transmiţându-i cu  compasiune, vechea urare legionara de pe la 1946: “Căpitane, nu fi trist! Garda merge înainte prin Partidul Comunist! “. USL-ist? PDL-ist? PNL-ist?

Silviu Macrineanu

Constanta, 02.08.2012