Macri’s – Amintiri din studentie, ep. I – Cum fantomele trecutului rasar din aburi de mancare!

 

Hotarat lucru studentia a fost pentru mine cea mai interesanta perioada a vietii, nu spun cea mai frumoasa pentru ca am  avut si o copilarie extraordinara, iar anii de liceu nu au fost nici ei de lepadat. Dar studentia mi-a adus o situatie cu totul noua pentru mine: traiul printre  semeni din aceeasi categorie cu mine din punct de vedere al intelectului, oameni cu care impartaseai idealuri, cu care puteai vorbi despre pasiuni comune, oameni care citeau carti! Paradoxal dar evadarea de la Liceul Unirea, unde as fi facut parte din clasa de elita din punct de vedere al mediilor din scoala generala, precum si  transferul la un liceu de marca  precum Cuza, m-au adus in mijlocul unei clase mediocre, unde fusesera grupati multi copii de la tara si cei mai slabi de la oras. In afara de cateva exceptii, dar care erau intr-adevar exceptii  – minti organizate si pline de stralucire, restul colegilor se zbatea sa supravietuiasca intr-un mediu croit pentru a creste invingatori.

Asa ca atunci cand mi-am cunoscut colegii de facultate am avut surpriza sa descopar ca mai existau oameni cu preocupari intelectuale, pentru care perfectionarea intr-un domeniu nu era un simplu cuvant. Avand in vedere si calitatea profesorilor, majoritatea nume de referinta in domeniile lor, autori de manuale, simteai ca gasisesi mediul care ti se potrivea. Despre acesti profesori ar fi multe de spus. In fiecare an de studiu erau cativa extrem de exigenti, examenele cu ei reprezentand celebrele “cuie” din jargonul studentesc, expresia nefiind deloc gratuita, pentru ca daca nu-i tratai cu seriozitate iti bateau in cuie cosciugul carierei ingineresti.

In anul I primul cui la noi, la Autovehicule Rutiere, era examenul de Geometrie Descriptiva, cu celebra Madam Cazacu, profesoara care-si socotea materia ca fiind prima aparuta din Big Bang-ul initial al cosmosului, deci pe cale de consecinta cea mai importanta din lume. Materia respectiva era seaca, fara prea multe aplicatii practice pentru noi, iar daca adaugam si firea sacaitoare a profesoarei intelegem de ce nu era pe lista noastra de preferinte. Desi majoritatea dintre noi ne pricepeam in suficienta masura la matematica ca sa urmarim sirul logic al demonstratiilor profesoarei, lipsa ei de tact pedagogic ne facea sa cascam in mod repetat la orele de Descriptiva. Tin minte cat ne-am luptat sa pricepem ceva despre abstractul concept de “linie de la infinit”, demonstratia facuta de Madam Cazacu bagandu-ne si mai mult in ceata. Despre aceasta “linie de la infinit” mi-aduc aminte intotdeauna, pentru ca primul meu examen din viata de student a fost cel de Geometrie Descriptiva.

Tin minte ca examenul era intr-o zi de 13, lucru de loc incurajator pentru moralul nostru de “boboci”, era si duminica prinre altele, deci nu puteam sa nu ne gandim la ce destinatii placute ar fi putut sa aiba ziua respectiva, in loc de a da examen la matematici. Eu intram mai la urma la examen, datorita ordinii alfabetice, asa ca moralul imi atinsese cotele cele mai de jos vazand cum ies colegii mei cu fete livide si cu 4 in carnet, gandindu-se la cosmarul restantei ce va trebui data in toamna. Am intrat pe la 14.00 in sala, nemancat, obosit de statul in picioare pe holuri, am tras biletul si surpriza : toate subiectele erau in romaneste si intelegeam ce cer! M-am dus in spatele salii si m-am apucat sa storc din mine demonstratiile necesare impresionarii profei, in speranta trecerii examenului din prima, speranta care mijea in sufletul meu dupa ce vazusem subiectele. Mai ales ca nu trasasem eu subiectul cu “Linia de la infinit”, care ma trimitea in toamna fara indoiala. Cineva il trasese probabil si ma intrebam printre socoteli cine o fiind acela, cand vocea aspra a profesoarei s-a auzit inspre catedra:

-Cine urmeaza? Ah, tu S., hai sa auzim ce ai de spus!

Si colegul nostru S., un tip ciudat si ca fire si ca aspect – era aproape albinos, incepu un slalom neconvingator prin lumea geometriei descriptive. Daca la primele trei subiecte a mai  balmajit ceva, reusind chiar sa scrie cateva formule pe table, la al patrulea s-a oprit intr-o mutenie totala, dupa ce-i scrisese doar titlul pe tabla: “Linia de la infinit.” Madam Cazacu a simtit prada, l-a lasat pe alt coleg in mijlocul unei demonstratii, cerandu-i sa mai scrie o formula lamuritoare, trecand la S. ca sa se joace cu el ca soarecele cu pisica. L-a intrebat, l-a sucit, i-a dat elemente ajutatoare, l-a apostrofat, degeaba! N-a scos nimic de la el.Secretul liniei de la infinit a ramas nedezvaluit.

-Mai baiete,se pare ca degeaba mi-am racit eu gura un semestru cu voi, tu n-ai inteles nimic din materia asta. Hai poate te fac macar acum sa intelegi cum e cu linia asta de la infinit. Ia creta si trage o linie orizontala pe tabla. Asa, du-o la dreapta. Ce, s-a terminat tabla? Nu-i nimic, du-o in continuare, treci pe perete! Treci mai baiete pe perete, daca asa am spus eu! Asa, du-o, du-o, nu te opri. Ai ajuns la colt? Treci pe peretele celalalt. Mergi, mergi, e bine asa. Ai ajuns la usa? Nu-i nimic, deschide usa si treci pe peretele de pe hol. Du-o, du-o mai departe, nu te opri pana nu spun eu!

Si colegul meu S. s-a tot dus cu linia de la infinit, madam Cazacu facandu-ne semn sa inchidem usa si trimitand un coleg sa-i duca acestuia carnetul, unde un patru mare trona pe prima fila.

La restanta din toamna madam Cazacu a avut surpriza ca la un moment dat, cand asistenta a deschis usa si a cerut sa intre un alt student, acesta sa fie S. care, cu o creta in mana, a intrat tragand o linie pe peretii salii de examen, mergand cu ea pana la tabla, continuand-o pe tabla si terminand-o in mijlocul acesteia, intr-un punct apasat.

-Ce-i cu tine mai baiete, ai inebunit, te-o bolunzit caldura de mazgalesti peretii cu creta?, a intrebat ea surprinsa.

-Nu doamna profesoara, dar am adus-o, asa cum mi-ati spus!

-Ce ai adus mai zapacitule?

-Linia de la infinit, doamna profesoara.

Atunci si-a amintit madam Cazacu faza din vara cu gluma ei si s-a pus pe un ras nestavilit.

-Asa care va sa zica, ai adus-o? Atunci de buna seama meriti un 5 pentru osteneala. Sau vei fi poftind mai mult?

-Nu doamna profesoara, e foarte bine un 5 pentru cat am muncit. Sarut mainile!

Si asa a trecut S. examenul de descriptiva, dupa ce s-a gandit toata vara cum sa faca asta, stiind ca materia respectiva nu se lipeste de el oricum ar face. Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, acest coleg a trebuit in curand  sa gaseasca alte modalitati de promovare, pentru ca intelectul nu prea il ajuta. Si a gasit fara indoiala, pentru ca un an mai tarziu, o tipa de la Mecanica Fina – care era amanta profesorului care era “securistul” facultatii  –  ne-a avertizat la un chef, la care bause peste masura:

-Feriti-va de S. si de P., amandoi sunt turnatori la Securitate!

Hai sa revenim insa la aspecte mai placute ale examenului de Geometrie Descriptiva. Cand mi-a venit randul sa ies la tabla m-am descurcat binisor, asa ca am iesit din clasa cu un sapte in carnet, ceea ce tinand cont de stresul prin care trecusem mi se parea o adevarata minune. Asa ca pe la cinci seara, cand iesise din examen si ultimul din gasca noastra, am luat drumul Poienii Brasov, ca sa sarbatorim reusitele. Sa nu credeti de aici ca ne scaldam in bani si ne permiteam sa sarbatorim in Poiana, unde preturile erau piperate. Dar evenimentul era deosebit, trebuia sarbatorit, iar petrecerea avea sa aiba loc la Coliba Haiducilor, carciuma selecta, dar unde lucra drept ospatar Avram, un prieten al fratelui meu. Avram era un tip bine, cu barbita ingrijita, imbracat in costum medieval, cu un cutit respectabil prins la sold, cu palarie a la Robin Hood, ce mai o adevarata desfatare pentru ochii turistelor, mai ales a celor sosite de pe meleagurile nordice ale Europei. Fiind prieten cu fratele meu, Avram avea grija sa ne dea in cani de lut un vin bun si ieftin, sa ne faca niste platouri haiducesti, cu mici, carnati, slana, putin ficat fript, niste maruntaie si alte bunatati, totul la un pret “nemodificat”, asa ca patru studenti  la o iesire lasam  patru sute de lei, pentru o masa de pomina. Bucuria din acea seara a fost de pomina, asa ca ne-am cam ciupit bine, eu unul trezindu-ma cand am coborat din masina de Poiana, jos in oras, in Livada Postei, pe la 11 noaptea, ca-mi uitasem caciula de blana, ruseasca, in restaurant. Asa ca m-am intors repede cu masina inapoi si am coborat cu ultimul autobuz de noapte, obosit, ametit dar victorios.

De Avram ma leaga si o alta intamplare foarte amuzanta din viata mea.Timp de cinci ani de facultate, petrecuti in Brasov, am facut multe chefuri in Coliba Haiducilor, fie cu colegii fie cu fratii mei, care locuiau in oras, asa ca se obisnuise cu mine prin partea locului. Cand am terminat facultatea si am ajuns stagiar in Dobrogea, legatura s-a interupt in mod firesc. In 1990 m-am casatorit, in luna mai, dupa care am plecat cu proaspata sotie in voiaj de nunta la Predeal. Era epoca sejururilor de 12 zile, cu tichete de masa incluse in pret, asa ca intr-o statiune prafuita ca Predealul aveai toate sansele sa te plictisesti dupa doua-trei zile. Ceea ce s-a si intamplat, asa ca am inceput sa ne inscriem la celebrele excursii de o zi, cu destinatiile cunoscute: Poiana Brasov, Balea Cascada, Peles,etc. Intr-una din aceste excursii, cred ca cea de Balea Cascada, la intoarcere am oprit sa servim masa cu grupul in Poiana Brasov. Ghida ne-a prezentat putin statiunea apoi ne-a anuntat ca vom servi masa la un restaurant cu specific romanesc: Coliba Haiducilor! Am intrat, m-am asezat din instinct la masa favorita, simtindu-ma familiar printre blanurile de urs, coarnele de cerb, stiuletii de porumb sau siragurile de ardei iute atarnate din tavan. Ca orice proaspeti insuratei,eu si sotia mea ne tineam de mana si ne priveam in ochi, in asteptarea mancarii, cand cine apare din bucatarie cu platoul de lemn in mana, plin de carne aburind si cutitul la brau? Bineinteles ca Avram, care vazandu-ma s-a blocat putin , apoi a izbucnit:

-Bine, ma, da’ nu ti-e rusine sa dispari asa pur si simplu fara sa-ti iei la revedere de la prieteni? Sa pleci din Brasov fara macar sa dai un telefon, sa stiu si eu pe unde ai ajuns? Dupa cate petreceri am facut impreuna?

Va dati seama care a fost reactia sotiei mele, atunci cand  intrand pentru prima data cu mine  intr-un restaurant din zona Brasovului, vedea cum ma tutuiesc cu ospatarii, cum ne imbratisam si ne pupam ca fratii?

Va urma…………

Macri’s – Amintiri din studentie, episodul IV – Despre germenii „capitalismului” in comunism – 2

Azi, in timp ce ma uitam la “Amintiri din Epoca de Aur”  – filmul scris de Mungiu si regizat de cativa tineri de cert talent, mi-am adus aminte de vremea cand vizionarea unui film bun era o adevarata aventura. Si asta de multe ori la propriu, nu la figurat. Cei mai tineri nu stiu de epoca de suprematie a video-ului in aceasta tara decat din povestirile parintilor, sau nici macar atat. Nu stiu tinerii nici cine era Margareta Nistor, cea a carei  voce o traducea  si pe a lui Jack Nicholson (in Zbor deasupra unui cuib de cuci), dar si pe a lui Stalone Rambo, sau pe a lui Edy Murphy. Cateodata ma uit la filme si parca ma apuca dorul de traducerile ei, fie chiar si de un “Fuck you!”  tradus prin “La naiba!”, asa cum obisnuia, din dorinta de a nu ne impieta urechile cu expresiile deocheate ale imperialismului decadent.

A avea  videoplayer  personal in anii  ’80 era un fel de atingere a unui prag suprem de bunastare, care nu putea fi depasit decat de a avea o Dacie fabricata pentru strainatate, sau de a primi aprobarea sa-ti faci un concediu intr-o tara din vest. Mi-aduc aminte de Nelu T., o cunostinta a fratelui meu, care cumparase un videorecorder si un televizor color, costul achizitiei apropiindu-se binisor de pretul unui autoturism Dacia. E drept ca Nelu mai achizitionase si vreo 200 de casete inregistrate cu cate 2 filme/caseta, apartamentul  lui fiind echivalentul unui magazine de inchiriere DVD-uri din zilele noastre, numai ca se inchiriau aparatul video, televizorul color si casetele impreuna! A facut bani buni Nelutu, astfel ca dupa un timp a aparut si al doilea televizor color, iar afacerea prospera. Nu ma gandeam atunci cum de militia inchidea ochii la asemenea  “afaceri”, inadmisibile in comunism, dar de buna seama un pret se platea, sub o forma sau alta. Nelutu povestea ca uneori trebuia sa organizeze vizionari pentru prietenii comandantului militiei din Brasov, la cate o cabana mai retrasa, vizionari la care filmele categorisite azi ca XXX insoteau litrii de whisky turnati pe gat de tovarasii militieni si tovarasele lor de petrecere.

Cum afacerea cu berea vanduta in camin fusese dusa la perfectiune de catre colegii mei “sacali”, producand maximum de profit posibil, atentia lor a fost captata de noi posibilitati de a face bani, printre care cea cu video sarea in ochi. Adevarul este ca manifestau un spirit de intreprinzatori cu totul nepotrivit epocii de constrangeri in care traiam, dar care s-a descatusat dupa revolutie, dovada ca unul dintre ei avea dupa 20 ani o firma cu 35 de TIR-uri care faceau transport international, toate achitate integral.

vhs

 

Cum avea loc o seara de vizionare video intr-un camin studentesc, este greu de imaginat daca nu ati trait in perioada aceea. Eu inchiriam pentru o sambata seara aparatul video, televizorul si 10 casete de la Nelutu T.,  pentru suma astronomica de  1000 de lei. Pentru comparatie tata avea un salariu de cam 2300 lei/luna. Binenteles ca noi cei care stateam in camera, cinci la numar, nu puteam suporta cate 200 lei fiecare!  Asa ca inchirierea se facea dupa ce intocmeam o lista de doritori, preferabil in jur de 15-20, carora le luam si avans pentru a fi siguri ca nu se razgandesc. Noi plateam ceva mai putin, pentru ca ne ocupam de procurarea sculelor, transportul lor in camin si punerea camerei la bataie. Camera se pregatea inainte de inceperea vizionarii (dupa caderea intunericului), prin punerea de paturi in geam, aducerea de scaune imprumutate de la tot palierul, pregatirea de scrumiere, etc. Filmele se vedeau cu sonorul nu prea tare, pentru ca – cu toata “antifonarea” camerei, se puteau auzi zgomote afara, iar cum camera 5 dadea spre fata caminului, eram expusi riscului ca “triula” de politie care patrula noaptea prin complex sa auda ceva. Spun “triula” pentru ca avea in compunere un subofiter de politie si doi soldati in termen, inarmati cu AK47, deci termenul de “patrula” nu ar fi fost cel mai potrivit. Brasovul primea la studii universitare, pe bani putini, toata floarea tineretului palestinian, iordanian si irakian, asa ca prezenta patrulelor nu era chiar lipsita de sens, mai ales dupa ce veti citi un episod despre o bomba plasata unui obiectiv diplomatic al Israelului in Romania, de catre unii din acesti “studenti”,  intr-un alt post.

Va puteti  inchipui cam ce aer respiram in camera la o astfel de vizionare, intr-o camera  de 3X5 metri inchisa cu yala, unde se inghesuiau 15-20 de oameni, unde se fuma ca la turci, geamurile fiind astupate cu paturi. Am introdus vrand-nevrand pauze de fumat,  in spalatorul de la parter, altfel nu se mai putea respira. Alegerea filmelor era o alta problema, plebiscitul fiind singura forma acceptata, asa ca nu puteai sa-i multumesti pe toti niciodata. Dupa ce am organizat doua astfel de vizionari la noi in camera ne-am lasat balta, riscul era mare, nu puteai sa vezi un film ca lumea, inghiteai fum cu nemiluita, iar a doua oara nu ne-au iesit nici banii la socoteala, asa ca a trebuit sa completam noi in plus, ca sa facem mia de lei ce trebuia platita pentru inchiriere. Asta ne-a pus capac !

Se pare ca noi, care nu incercam decat sa vedem niste filme neaduse in cinematografe, la un pret rezonabil, nu ne pricepeam la organizare, iar la castig nici atat. Spun asta pentru ca in scurt timp nu mai era nevoie sa te agiti sa inchiriezi sculele si casetele , sa strangi doritorii, sa te agiti ca nebunul, pentru ca sacalii au transformat vizionarea de filme in camin intr-o afacere pusa pe roate in mod magistral. Si totodata intesata cu elemente inovative, care nu puteau sa nu atraga doritori. Dupa ce au organizat cateva vizionari dupa modelul clasic, in propria camera, au realizat ca nu asta era ce-si doreau. Asa ca s-au pus pe treaba. Din banii castigati de la bere si din ce mai aveau ei probabil, si-au cumparat prima data un televizor color. Asta facea ca cheltuielile cu inchirierea sa scada spre jumatate, marind marja de profit, dupa amortizarea cheltuielii cu achizitia. Spun profit pentru ca ei au transformat totul in afacere. Asa ca dupa un timp au inceput sa bage capul pe usi pe la colegi si sa le spuna:  Bei, diseara dam video in oficiul de la parter! Cine vrea sa-si aduca scaun. Incepem la ora 21.00, fix pe ceas!

Asta cu oficiul, care ar fi trebuit sa fie un uscator sau ceva asemanator, a fost prima inovatie. Si cum ferestrele sale dadeau in spatele caminului, au micsorat riscul de a se auzi ceva de catre patrula. A doua era ca serveau bere rece chiar in “sala de vizionare”. Era de ajuns sa spui  ca vrei o bere, ca unul dintre ei se si ridica, se ducea in camera proprie si venea cu o bere rece, taxandu-te pe loc de 10 lei. Iar a treia si cea mai interesanta a fost largirea ariei de selectie a clientilor. Eram cateva sute de baieti in camin, mai erau alti cateva mii de studenti  in complex, dar bani de video nu aveam noi prea des, filmele nu se schimbau suficient de repede ( sursa erau casetele  strecurate din vest peste granite), asa ca uneori  te cam plictiseai. Deci cu timpul afluenta de spectatori scadea, o data cu profitul afacerii. Asa ca sacalii au inceput sa atraga clienti de la liceele brasovene, in primul rand de la Liceul Sanitar, ale carui fete vizitau destul de des caminele studentesti, interesate de perfectionarea studiilor de anatomie comparata. Binenteles ca elevii aduceau si prieteni, asa ca problema lipsei de clienti n-a mai contat de loc in desfasurarea vizionarilor. Banii curgeau si sacalii prosperau.

Lovitura lor cea mai mare, care avea sa le aduca si cele mai mari probleme, a fost insa cand au acceptat vizionarea unuia sau doua filme, nemaiobligand clientii sa stea toata noaptea! Impreuna cu organizarea de vizionari si in zile din cursul saptamanii, miscarea a fost magistrala ! Toata lumea se uita la ei cum numarau banii, injurandu-i  admirativ printre dinti. Sacalii nu mai faceau decat sa dea drumul la caseta cu primele doua filme, sa distribuie bere doritorilor, apoi sa mai treaca dupa vreo doua ore jumatate sa incaseze taxa la prima serie. Mi-aduc aminte de o faza incredibil de haioasa, cand acela dintre ei desemnat cu incasarile intr-o seara, trecand sa ia banii de la prima serie de clienti a descoperit ca trecuse altcineva inaintea lui prin oficiu si o facuse! La inceput a crezut ca fusese un coleg de camera, dar verificand a descoperit ca nu era asa. Cineva care avea nevoie de bani ( si ce student nu avea o permanenta nevoie de bani?), se gandise sa le vamuiasca clientii. Pana la urma au aflat despre cine era vorba si se pare ca lucrurile s-au reglat intr-un fel sau altul.

Spuneam ca noul modus operandi intr-ale organizarii le-a adus si necazuri, unele dintre ele serioase. Astfel intr-o noapte geroasa de iarna, patrula din complex a oprit doi pustani de 15-16 ani, care umblau pe aleile complexului pe la orele 2-3.

-Ce-i cu voi ma noaptea pe strazi? De unde veniti la ora asta? Buletinele la control! V-am intrebat de unde veniti ?

-De la… , de la… , de la video.

-Ce video ma? Si mai ales unde?

-La studenti, la caminul 2, intr-un oficiu.

-Asa care va sa zica, la studenti, in caminul 2. Ia sa mergem noi pana acolo sa vedem despre ce-i vorba. Dar inainte sa-i raportam ofiterului de serviciu.

Asa se face ca s-au trezit sacalii cu potera pe cap, care in doi timpi si trei miscari i-a legitimat pe cei prezenti, le-a luat declaratii scrise, iar pe minori i-a dus la sectie, in asteptarea parintilor sau pedagogilor de la internate care sa-i ridice de acolo. Iar urmatoarea miscare a fost confiscarea aparaturii generatoare de venituri ilicite, care impreuna cu declaratiile luate i-au facut pe sacali sa semene pentru cateva zile cu niste stafii din thriller-ele de mare succes pe care le difuzau. Aveau fetele palide, ochii de oameni haituiti, supusi unei presiuni prea mare pentru a fi suportate, nu i-am mai zarit nici pe la cursuri.

Dupa cateva zile insa, surpriza – sculele le-au fost restituite, linistea a inceput sa-si faca iar loc pe chipul lor si totul parea sa revina la normal. Ce pret s-a platit pentru musamalizarea povestii nu am de unde sa stiu, dar stiu ca multi pustani brasoveni au plans dupa amintirea noptilor cu filme pe video, din caminul studentesc de pe Memorandului….

Va urma ………….