Macri’s – Nici eu nu sunt român de-al lui Iohannis!

Președintele Iohannis vrea să-și crească popularitatea, pe seama noastră, a celor ce protestăm în stradă. Le spune, occidentalilor, că în stradă au ieșit „sute de mii de români, de-ai mei”. Ca și cum el ar avea vreun merit în asta. Mai mult chiar, a venit în piață, ca să-și crească popularitatea, când nu avea ce să caute acolo. După cum, nici un politician în funcție nu avea ce să caute acolo!

Domnule Iohannis, eu nu sunt printre „românii dumneavoastra”!

Nu-mi plăceți, și nu mi-ați plăcut niciodată. V-am votat de nevoie, ca să nu mai văd în fruntea țării un parvenit, ca pontănacul.

Dar nu-mi plac oamenii care vin într-un partid, dintr-altul, doar dacă sunt puși șefi! După cum nu-mi plac oamenii care scuipă unde au pupat! Ieri-alaltăieri va pupați cu PSD-iştii, colegii din USL, azi nu-i puteți vedea în ochi. Nu de mult mergeați de mână cu Antonescu și Ponta, să va ungă Marineru’ prim-ministru, dacă nu m-a lăsat memoria.

Și nu-mi plac oamenii care, odată ajunși în funcție, uită pentru ce au fost aleși. Timp de cam doi ani de zile. Până când, văzând că popularitatea a luat-o la vale, și șansele de realegere scad, dau buzna în față. Să confiște o mișcare de stradă, care s-a organizat singură, fără politicieni!

Și din cauza dumneavoastră, domnule Iohannis, suntem noi  în stradă! Pentru că, oameni ca dvs. au dus partidele în penibilul în care se zbat acum, făcându-le indezirabile. Suntem puși în situația, paradoxală pentru mine, să facem opoziție în stradă, pentru că nu avem partide credibile, pe care să le votăm, și să ne apere interesele, în Parlament. Noi nu ne dorim să ieșim în stradă, am prefera să avem democrație reprezentativă, și reprezentanții aleși de noi să-și facă treaba.

Cu partide de opoziție puternice, PSD n-ar fi avut majoritatea așa de ușor, ar fi trebuit să facă o coaliție mai largă, și atunci nu cred că ar fi mai avut curajul să ne ia de proști.

Deci, domnule Iohannis, scădeți unu din cifra „românilor dumneavoastră”. Ar trebui să fie ușor, având în vedere profesia dumneavoastră de bază.  Eu rămân un român al străzii.

Mulțumesc, Liviu Antonesei, articolul tău pe această temă a fost declicul, care m-a determinat să scriu cele de mai sus (https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/02/03/domnule-iohannis-eu-nu-sint-un-roman-de-al-dumneavoastra/).

Macri’s – Calin Nemes, dintre ingeri: Despre noi!

De cate ori vad tineri protestand in strada, mi-amintesc de Calin. Calin Nemes. Cel  pe care l-am cunoscut in facultate, ca omul care organiza celebra brigada Bum. A studentilor de la poalele Feleacului. Calin, cel care putea sa recite o poezie a unui revolutionar bolsevic rus, si s-o transforme intr-un indemn la revolta anticomunista.

Aflat in fruntea demonstrantilor de la Cluj, in decembrie 1989, Calin a mers in fata soldatilor, si-a descheiat camasa, si a strigat la ei: “Trageti, ma, am o singura inima!”, primind cu zambetul pe buze gloantele  izbavitoare. Dumnezeu nu l-a vrut langa el atunci. Dar, dupa cativa ani, disperarea l-a cuprins, vazand ca nu se schimbase mare lucru la noi,  si s-a sinucis. Nu inainte de a ne lasa mostenire, texte ca cel de mai jos:

 

„ […] Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.

Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit.

Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească.

Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă.

Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune „NU!”

Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. […]

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.

Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Călin Nemeş (n.1961 – d.1993),  România liberă , 25 aprilie 1991

Scrisoare deschisa catre fiul meu. Si catre fiii vostri…

Era ora 1.05, azi-noapte, si ma pregateam sa merg la culcare, cand am primit SMS-ul tau. Scurt, scris la obiect, cum au IT-istii obiceiul sa comunice:

-Mai, sunt la protest.

Am avut un moment de blocaj mental. Si apoi m-a inundat bucuria. O bucurie scurta, neasteptata, dar puternica. Asta este primul lucru pe care vreau sa ti-l spun, in aceasta scrisoare. Ca tu, copilul meu, mi-ai facut o bucurie mare, azi -noapte, cu acel SMS.

De-a lungul timpului, au fost multe alte bucurii, pe care mi le-ai facut. De exemplu, cand ai luat, in generala, o mentiune la Olimpiada de matematica, desi matematica n-a fost pasiunea ta niciodata. Sau cand mi-ai spus, atunci cand te-ai apucat serios de germana:

-Acum inteleg de ce m-ai chinuit, atatia ani, cu limba asta.

Si, mai ales, atunci cand ai adus acasa diploma aia de vorbitor, avand imprimat, cu timbru sec, vulturul german in capul paginii. M-am bucurat imens si cand, dupa prima zi de examen la Automatica si Calculatoare, ti-am spus:

-Maine ar trebui sa iei cel putin 9.50, la fizica, ca sa intri la fara taxa.

-Da, mai, o sa iau. Stii ca sunt bun la fizica.

Increderea aceea din glasul tau mi-a incalzit sufletul, si mi-l incalzeste inca, atunci cand mi-o amintesc.

Bucurii de parinte, care descopera – in copilul sau – cum se nasc si se sedimenteaza valenţe.

Deci ma bucur ca ai fost aseara la protest. Nu conteaza foarte mult cat de participativ ai fost, daca ai strigat, daca ai purtat afise, sau ai mers mai mult din curiozitate, sau din solidaritate cu alti colegi. In fond este primul tau protest. Principalul este ca ai fost sa vezi cu ochii tai ce se intampla in piata, cine participa, de ce striga, pentru ce principii se da lupta. Astfel ca maine, sau poimaine, sau candva, cand cineva va spune ca la protest au fost golani, legionari, spalati pe creier, drogati sau oameni platiti, tu sa-l poti scuipa in ochi, si sa-i spui:

-Minti! Eu am fost acolo, si nu este asa.

Daca ai si strigat si ai impartasit cu acei oameni opinii, cu atat mai bine. Inseamna ca incepi sa intelegi ce se intampla in jurul tau, in jurul nostru.

Noi, eu si cu mama ta, in mai 1990 ne-am intrerupt cateva ore voiajul de nunta, ca sa mergem in Bucuresti, in Piata Universitatii, la protestul anti-comunism, si anti-FSN. A fost superb, eram printre oameni care gandeau asemanator, mai simpli sau mai sofisticati, Paţurca canta in balcon, intelectuali de marca stateau printre oameni si schimbau idei cu acestia. In schimb la televizor se prezentau stiri despre golanii agresivi, despre drogatii din piata, despre legionarii cu steaguri verzi, care vor  sa distruga “democratia originala” romaneasca. Vremurile nu s-au schimbat prea mult, din pacate.

Ti-am spus, cateodata, ca daca vei alege sa pleci din tara, dupa ce vei termina facultatea, te aprob. Si desi esti singurul nostru copil, eu si cu mama ta nu ne vom impotrivi. De azi-noapte a licarit insa o speranta, speranta ca s-ar putea sa ramai aici, si sa lupti sa schimbi Romania.

Pentru ca Romania are nevoie sa fie schimbata! Si merita luptat pentru asta!

Mai vreau sa-ti spun ceva. Tie, si prietenilor tai, de aceeasi varsta, totodata.

Sa nu asteptati ca generatia mea, adica generatia parintilor vostri, si mai ales generatia bunicilor vostri, sa va sprijine prea mult. Din pacate aceste doua generatii, luate per ansamblu, sunt iremediabil pierdute. Sunt atinse de o boala grea, nevindecabila. Sunt atinse de boala comunismului. Comunism adus in Romania de tancurile sovietice, si implementat de cozile de topor ale ocupantilor. S-au nascut si au trait prea mult in acest sistem bolnav, cu valori rasturnate, un sistem ucigas al personalitatii, ca sa nu fie afectate. Exceptiile nu sunt atat de importante, procentual, pentru a putea rasturna statistica generala. De ce cred asta?

Generatiile despre care vorbim nu vor fi capabile, niciodata, sa condamne, cu fermitate, furtul. Pentru ca furtul a facut parte din cotidianul lor, prea mult timp.

Nu e vina lor in totalitate, sistemul le-a corupt, de cele mai multe ori, ierarhia de valori. Sa incerc sa-ti explic asta, ca sa-i intelegi mai bine pe maturii de astazi.

Pe vremea comunismului oamenii furau tot felul de lucruri de la locul de munca. Mai toti oamenii! Binenteles ca multi dintre cei ce vor citi aceasta scrisoare vor protesta, si ma vor contrazice, dar acesta era adevarul. Se folosea si o expresie, aruncata ca scuza, uneori, sau ca sfat de viata, alteori:

-Fiecare, de unde munceste, de acolo trebuie sa se descurce!

Cum se traducea asta?

Daca aveai de vopsit gardul, acasa, luai 2 litri de vopsea de la munca, ca sa nu mai trebuiasca sa dai bani. Cand aveai de inchis un balcon, imprumutai niste cornier si cativa electrozi de sudura, si intr-o duminica era gata. Daca lucrai la Fabrica de Lapte, plecai seara cu o bucata de branza, sau niste smantana, sau niste lapte. Daca lucrai in port, mai goleai niste cafea, cu teava taiata strenghi, dintr-un sac, mai scapai o lada de portocale din macara, si tot asa. La sat, taranul venea seara din camp cu o legatura de araci, in spate, cu o poala de fasole, cu un fund de sac de piatra vanata. Soferul avea acasa, invariabil, ca sursa de incalzire, o soba pe motorina. Daca aveai de zugravit, sau aveai nevoie de 10 caramizi BCA sa inchizi balconul, te duceai la primul santier unde se construia ceva, si problema era rezolvata, cu costuri minime.

Se subintelege ca sefii faceau acelasi lucru, dar la alt nivel: o bascula de piatra, 20 saci de ciment, fier pentru un gard de beton, caramida pentru o anexa in curte, piese de schimb pentru masina proprie scoase pe masinile intreprinderii, si tot asa. O atmosfera de complicitate promiscua invaluia totul intr-o perdea de fum.

Binenteles ca nimanui nu-i trecea prin gand ca fura, cand facea cate ceva dintre cele mai sus pomenite. Iar daca i-ai fi spus ca asta face, ti-ar fi taiat-o scurt:

-Ce te bagi, ma? Am luat de la tine? Am luat de la stat!

Statul, cel pe care cetateanul il percepea ca pe ceva greu de definit, era socotit cel din pricina caruia nu aveai tot ce-ti doresti. Si atunci nu era firesc sa indrepti situatia?

Statul comunist, care avea grija ca cetateanul sa traiasca permanent in lipsuri, a generat si alte probleme. Ca sa faci rost de lucruri, trebuia sa dai spaga. Spaga ca sa iei un frigider, spaga ca sa-ti pui telefon, spaga ca sa iei o Dacia “de export”, spaga ca sa iei o permisie in armata, spaga sa primesti butelie, spaga sa iei apartament. Lista e prea lunga ca sa o epuizez, sper ca v-ati facut deja o idee.

Faptul ca eram rupti de lumea occidentala, genera si ea alte probleme. Profesorii nostri aveau nevoie de informatie, o procurau cu greu, iar cand o procurau, sursa nu mai era asa importanta, pentru ca unii dintre ei sa o precizeze. Mi-aduc aminte ca faceam in facultate un curs de trafic rutier, bucatica rupta dupa un curs similar al unei universitati americane, care genera situatii greu de descris, cand trebuia sa masuram intensitatea si taria traficului rutier, intr-un oras in care iarna mai circulau doar politia, troleibuzele si masinile de aprovizionare.

Deci, noi, cei care am trait in aceasta lume, in care fiecare se descurca cum putea, confundand ceea ce era a statului cu ceea ce trebuia sa fie al nostru, e greu sa mai emitem judecati morale! Si sa condamnam categoric furtul si plagiatul. Furtul ne-a permis sa supravietuim, pana cand au aparut privatizatii, nenorocitii, si robinetele s-au cam inchis. Din fericire guvernele de dupa 1989 au pastrat un important sector de stat in economie, si asta permite inca multor romani sa “se descurce”.

In mintea prea multor romani, ceea ce fac cei ajunsi la putere, si pusi sa administreze sau sa conduca cate ceva, nu este decat sa se descurce, acolo unde lucreaza! Ei fac, la alt nivel, si fara limita, ceea ce noi am facut, la randul nostru, zeci de ani, in comunism. Se descurca! Cand s-a construit sediul unei banci in oras, directorului i-a rasarit o vila in curte. Nimic mai normal, nu? Un sef al fiscului, aproba retrocedari ilegale de TVA, fara sa semneze vreun document. Cand a intrat in vizorul procurorilor, a intrat intr-un Partid, si ancheta s-a oprit, in ceea ce-l priveste.  Au fost judecati subordonatii.  Azi este in parlament. Intre timp a predat si studentilor de la universitate. Oare ce i-o fi invatat pe acestia? Cum sa te descurci, fara indoiala!

E dureros ca aceste lucruri tin de normalitate, la aproape trei decenii dupa revolutie. Este dovada cea mai clara ca boala sus amintita nu se vindeca usor.

Al doilea motiv pentru care va spun sa nu va bizuiti pe cei peste 50 ani, ca vor reforma Romania, tine tot de tarele comunismului.

Noi suntem generatia obisnuita sa ni se dea!

Am trait prea mult inregimentati intr-un sistem rigid, egalitarist, ca sa ne obisnuim usor sa gandim altfel. Cand se mai mareau salariile, in comunism, se mareau la toata lumea (pe intreprindere/ramura/minister). Nu pe criterii de performanta, ci pe criteriu social. Toti munceam, deci toti trebuia sa castigam la fel. Indiferent daca unul muncea mai mult, altul era mai destept, si producea ceva mai mult, sau altul facea si treaba sefului sau, incompetent.

Sistemul era construit in asa fel, incat tot timpul sa astepti sa ti se dea ceva. Orice: butelie, casa, frigider, pensie etc. Ne transformasem  in dependenti de un stat atotputernic, cand binevoitor, cand suparat rau.

Cand demonstratia organizata de Ceausescu in fata Palatului, in decembrie 1989, a degenerat in revolta, Ceauseasca – speriata rau – a strigat la consort: Da-le ceva!

Si acesta s-a conformat: a promis ca va mari cu 100 lei salariile! Va dati seama cat de indobitociti eram, daca analfabetii care ne guvernau se obisnuisera sa ne prosteasca cu orice promisiune.

O buna parte din oamenii de atunci au continuat sa astepte sa li se dea. Ai vazut cozile la care pensionarii din oras se calcau in picioare, ca sa prinda puii lui Mazare. Sa nu-i  judecam gresit, pentru ei nu se intampla nimic neobisnuit; se perpetua un stil de viata, cu care erau obisnuiti. Li se dadea pui! Sau orez. Sau zahar. Iar coada, la care te asezai la 4 dimineata, ca “sa prinzi rand”, le ocupase ore intregi, zilnic, vreme de multi ani din viata.

Cei care n-au mai vrut sa astepte sa li se dea, s-au hotarat sa-si croiasca singuri soarta, si au plecat pe alte meleaguri. Trei – patru milioane, oameni hotarati sa munceasca din greu, ca sa traiasca decent. Alungarea lor din tara, este poate cea mai mare crima comisa de toate guvernele de dupa 1989!

Ceea ce face sa ne indreptam spre al treilea lucru care ne impiedica sa reformam tara.

Suntem obisnuiti sa avem un tatuc!

Nu e un motiv de rusine, nu suntem singurul neam cu asemenea obisnuinta. Comunismul n-a facut decat sa adapteze traditia voievozilor si regilor, la conditiile de dupa 1945. Cand lumea comunista avea un singur tatuc, pe criminalul Stalin, iar tarile aveau cate 3-4 tatuci mai mici. Tatucul unic pe fiecare tara, este un concept care nu s-a putut dezvolta decat dupa moartea tatucului Stalin. Dar a facut-o repede, si am ajuns sa avem tatuci la toate nivelurile.

Tatucul e bun, el ne da toate lucrurile bune din viata. Cand primim lucruri rele, sigur tatucul nu stie ce se intampla. Daca ar sti Tatucul…

Cand tatucul Ceausescu a fost omorat intr-o zi de Craciun, am fost uluiti cu totii, incapabili sa reactionam. Dar din fericire deruta n-a durat mult, KGB-ul ni l-a trimis pe tatucul Iliescu, si am fost iar fericiti!

Apoi a venit tatucul Basescu, pus de serviciile noastre, autohtone, si iar am  fost fericiti. De Emil Constantinescu n-are rost sa vorbim, la Universitate nu te invata nimeni cum sa fii tatuc. Iar acum vedem cum Iohannis s-a dezmortit, si ar vrea sa fie si el tatuc. Macar pentru doi ani, tovarasi…

Cand, dupa 7 ani de lucrat la stat, in 1994, m-am angajat intr-o firma straina, am crezut ca innebunesc. Trebuia sa conduc un parc auto imprastiat pe mai multe judete, si nu aveam nici un tatuc care sa-mi spuna ce sa fac. Mai mult chiar, cu o zi inainte sa-l preiau, 90% din soferi si-au dat demisia si au plecat. Seful meu, un israelian, proaspat numit si el la conducerea companiei, mi-a spus un singur lucru:

-Mie imi spui de ce ai nevoie ca sa mearga treaba. Daca in fiecare zi avem suficiente camioane ca sa livreze comenzile, esti prietenul meu. Daca nu, te impusc!

Eram disperat, pur si simplu. O saptamana am stat intr-un birou, uitandu-ma pe geam sa vad care e mersul in firma, si gandindu-ma ce sa fac. Apoi, de nevoie, m-am apucat de treaba. Dupa un an aveam cea mai mica rata de imobilizare a parcului, dintre toate firmele grupului. De israelian m-am despartit prieten.

Am scris prea mult, si e stiut ca tinerii nu citesc asa mult. Dar am incercat sa va spun ca, daca asteptati ca altii sa reformeze Romania, si sa v-o puna pe tava, va inselati! N-o vor face, pentru ca nu stiu, nu vor sau nu pot s-o faca. Daca era altfel, ar fi facut-o pana acum!

Va trebui s-o faceti voi. Si este al naibii de greu! Al Pacino o spune frumos, in discursul de la colegiu, din Parfum de femeie: “Sa alegi calea corecta, este al naibii de greu!” Stiu ca tie, fiule, ti-a placut mult filmul.

Important este sa va faceti auziti. Sa va sustineti cu voce tare parerile. Ascultandu-l intotdeauna si pe celalalt. Care poate are alta parere. Pentru ca si el are dreptul sa fie auzit. Nimeni nu poseda adevarul absolut. Si sa va educati copii in alt spirit, altfel decat am facut-o noi. Si altfel decat a facut-o invatamantul romanesc, inchistat intr-un groaznic conformism. Daca ai fi fost mic, te-as fi luat pe umeri si as fi mers cu tine la proteste. N-ai fi inteles despre ce este vorba, cel mai probabil. Dar ai fi tinut minte, cand ai fi crescut, ca tatal tau, cand ceva nu-i convenea, cand ceva grav se intampla, protesta cu voce tare.

Bunicul tau nu mi-a dat prea multe sfaturi de viata. Avea doar 3 clase de scoala primara, si din cauza asta era complexat, si nu vorbea foarte mult. Dar mi-a spus o data, cand eram in liceu:

-Auzi, ma, e foarte important sa-ti traiesti viata astfel incat, atunci cand te uiti dimineata in oglinda, sa nu-ti vina sa te iei la palme.

Eu cam atat am vrut sa-ti spun, fiule. Daca vrem o tara normala,  “o tara ca afara”, trebuie sa facem ceea ce au facut cei de afara. Au pus mana si  si-au construit-o!

Macri’s – Despre minorități, ură, și nu numai…

parerea-mea

Hotărât lucru, odată cu propunerea dnei Shhaideh pentru postul de prim ministru, naționalismul românesc de cafenea și-a dat din nou metalul pe față. Iar imaginea pe care unii compatrioți ai noștri o promovează cu obstinație, doar la nivel declarativ, aceea a românului ultratolerant și omenos, care iubește tot ce e străin sau diferit, s-a cam dus pe apa sâmbetei!

Dacă ați stat pe FB zilele astea, și mai ales dacă ați intrat pe paginile lui Dragnea, Ponta sau – din păcate – și a distinsei doamne, ați avut toate ocaziile din lume să aflați ce înseamnă toleranță, pentru mulți dintre compatrioții noștri. E drept că mulți dintre ei nu au auzit de cratimă sau virgulă, iar când te înjură, înjurătura începe cu “Î-ţi…”, dar la urma urmei ei sunt majoritatea în țara asta, și trebuie să ne raportăm la majoritate, nu?

Deci toleranța e bună când o enunți la un spriţ, cu amicii, după ce s-au consumat de regulă vreo două sticle.

 -Domn’e, ca românu’ n-ai să vezi om bun! Prieten cu toată lumea, domn’e. Îți dă și cămașa de pe el, ca să fie totul bine. Uită-te la toți străinii ăștia de la noi din țară: unguri, sârbi, turci sau țigani. Unde naiba mai trăiesc ei așa bine ca-n România? Suntem proști de buni, asta e…

Deci suntem toleranți cu “străinii” care viețuiesc în România de sute de ani. Dar ce facem când istoria/Dumnezeu se amuză, și ne plantează un neamț protestant ca președinte, sau o femeie – tătară musulmană – ca posibil prim ministru? Trec peste alt președinte cu origini țigănești, și peste niște primari țigani ai capitalei, pentru că ei au trecut aproape neobservați în țigănia generală din țara asta, de după 1989, când ridicatul fustelor în cap a devenit sport național.

Când se întâmplă minunile amintite mai sus, naționalismul de operetă al românului începe să-i umfle acestuia bojocii, și o variantă modernă din aria calomniei începe să erupă în ețer. Și cum tot românul, cult sau semianalfabet, a descoperit FB-ul, luptele se mută în această arenă modernă, unde poți să dai frâu liber sentimentelor, fără restricție.

-Am avut atatia domnitori in istorie care au luptat impotriva strainilor, a turcilor, ungurilor, etc , etc.. iar acum in 2016 PSD-ul decide ca Romania sa aiba un Premier musulman, si inca 20% din parlamentari sunt Unguri. Felicitari votantilor, va meritati soarta…

– Ne-am fript cu un neamt, vrei sa „sarim in aer” cu o musulmanca? Huooo!

-Jeguri comuniste… i-ati adus pe jidanii aia sa va coordoneze campania, iar acum colac peste pupaza ati numit un musulman premier al Romaniei, chiar de 21 decembrie.

-Viermilor, au murit strămoşii noştri să nu fie ţara asta un paşalâc şi nişte paraziţi ca voi aduc o jihadistă ca prim ministru.

-Prima mișcare o sa fie „Ridicarea mega-moscheiei din București și evident musulmanizarea României”….e jaleeee…

-O musulmana intr-o tara covarsitor crestina!! Ati calcat pe Sfantul Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si cei care s-au luptat pentru fiinta nationala si crestina a poporului roman.

Hai și cu una tare, să mai și râdem:

 -O fi sora lui Iohanis sau ceva matusa?

V-a fost de ajuns? Am ales poștări reproductibile, îmi cer scuze că nu pun și numele autorilor, nu e scopul acestui articol să le promoveze părerile, care sunt mai mult decât discutabile.

Ce observăm? Că suntem toleranți cât timp ne comparăm cu alte popoare, și ne raportăm la lucrurile care se întâmplă la ei acolo. Când lucruri mai mult sau mai puțin asemănătoare se întâmplă la noi, luăm foc, ca o petardă chinezească (sic!).

Câteva stereotipuri naționaliste revin cu obstinație în aceste luări de poziție ale cetățenilor noștri, câteva clișee de care n-am putut să ne dezbărăm, după sute de ani de folosință zilnică a lor.

Etnicii minoritari, care trăiesc în țara noastră – între granițele ei mai vechi sau mai noi – de sute de ani, sunt în continuare priviți ca “străinii” care trăiesc printre noi. Că ungurii sunt aici din sec XII-XIII, și  că, prin răsucirile istoriei, românii ardeleni au trăit multe sute de ani în țara lor, Ungaria, are mai puțină importanță pentru “vocea patriotului naţionale”. Că sașii au venit și ei acum vreo şapte-opt secole în Ardeal, și că au pus de multe ori pecetea civilizației apusene pe evoluția zonei respective, nu contează pentru românii care nu prea au mai pus mâna pe o carte, de vreo 10-15 ani, de la dispariția cărților de telefon.  Că evreii au făcut și multe lucruri bune, nu numai să “sugaă sângele poporului”, e greu de aflat, dacă nu-ți place să citești și să te informezi. Despre țigani ce să mai zic? De ce credeți că avem cea mai mare populație de țigani din Europa, pentru că suntem toleranți? Nu. Pentru că boierii români din evul mediu s-au prins că le-a pus Dumnezeu mâna în cap, trimițându-le  fortă de muncă gratis. Aşa ca i-au legat de glie, oprindu-i  din drumul lor spre vest.

Deci “străinii”  sunt tolerati pe-aici de secole. Turcii si tătarii, doar de vreo sută patruzeci de ani. Lipovenii sunt si ei destul de proaspeţi, in calitatea de” musafiri”, comparativ cu alţii…

Cum îi tolerăm? Bine, pana ne supără ceva la ei. Atunci toleranţa noastra “proverbială” se duce ca un fum. Şi-i mai trimitem pe unii la Bug, mai facem un mic pogrom pentru aţtii, din cauza câtorva bezmetici  îmbatati de aroma bolşevismului, îi mai vindem statelor civilizate, pe bani buni, ca pe evrei şi germani. Și suntem de treaba, că nu cerem mai mult de 40.000 de mărci pe un neamţ!

Când nu mai putem face nimic faptic, ne multumim şi cu isteria declarativa.

-Ce nu le convine secuilor astia? Ce vor, sa afiseze steag? Ia sa plece domn’e in Ungaria, mama lor de bozgori, ca aia e tara lor!

-Si Arafat, ce vrea domnule arabul asta “…”? Sa conduca el peste tot? Sa faca ceva mai intai pentru Romania, daca nu sa plece acolo la el, in…, in…, acolo, la arabi!

-Neamt venetic si eretic, vandut jidanului de Soros, sa fie presedinte peste romani?

-I-ar tiganii astia, domnule? I-ar fura si praduiesc? Sa plece la mama lor, in India, sa ne lase in pace!

Aici se observă influența televiziunilor din ultimii 50 ani, românul verde  a aflat că țiganii n-au venit din Egipt, cum se credea în ultimele secole, ci din India. Și apelativul “faraoane”, adresat țiganilor, e din ce în ce mai rar auzit. Nu putem însă să-i condamnăm pe predecesorii românului verde pentru neștiință, toată Europa medievală i-a confundat pe țiganii ce veneau dinspre est , cu refugiații creștini copți veniți din Egipt, după ce bună parte au fost măcelăriți de mamelucii musulmani. Dacă televiziunile i-ar învăța pe români și folosirea cratimei, poate lucrurile s-ar schimba puțin în mai bine.

Observați de asemenea că, într-adevăr, clișeele bozgor și jidan revin în limbajul nostru, chiar și a celor mai tineri, când furia naționalistă ne dă ghes, deși păreau uitate pentru totdeauna.

Un alt clișeu, să-i zicem “întoarcerea la voievozi”, revine și el periodic  în argumentație. Îmi place foarte mult invocarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, voievodul nostru canonizat de către biserica ortodoxă, ca luptător împotriva străinilor Cât despre canonizare, ce importanță mai are că Ștefan – ușor și fără judecată – lovea cu moartea și printre ai săi, cum frumos zicea cronicarul Ureche? Omorul la o beție nu prea se pune, obicei despre care locuitorii unui anumit județ din Moldova ne-ar putea spune mai multe.

-“Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omoria fără judetu”.

Clișeele nu sunt însă prezente numai  în mintea omului de rând, ci și în cea a ziariștilor, după cum se vede.  A fost de ajuns să scrie un ziarist despre dna Shhaideh că este nepoata “celebrului” Kemal Karpat, că toți ceilalți au luat cu copy-paste afirmația. Fără să știe cine este Kemal Karpat și ce vrea el, important este că se pare că ar fi celebru, probabil cititorii știu asta, și atunci să nu se facă de râs.  Apropo, Kemal Karpat (nume autoatribuit) a ajuns celebru, dar după ce la 18 ani a părăsit România! Un interviu interesant cu domnia  am citit  in Adevărul acum câțiva ani, puteți să-l căutați pe net,  merita citit.

Și aici ajungem la alt clișeu naționalist-ziaristic, ca să zic așa. Când bem ceva, sau când scriem în ziare, îi înjurăm pe unguri, machedoni, ţigani, turci sau  evrei,  la grămadă. Când unul dintre ei excelează într-un domeniu, și devine cunoscut prin lumea largă, se schimbă halimaua! Brusc, el devine “românul nostru” celebru, om deosebit, care luptă pentru culorile românești!

Hagi, Boloni, Dembrovski, Rica Răducanu, Halep , Ecaterina Szabo, Patzaichin și sute de mulți alți sportivi intră în această categorie. Mai mult chiar, comuniștii s-au gândit că numele unui sportiv de excepție, care reprezintă România, nu dă bine să sune ungurește, de exemplu. Și  Loczi devine Ladislau, Imre devine Emeric, Katalin devine Ecaterina, că sună mai românește, sau măcar nu mai sună ungurește. Iar ziarele țin să sublinieze “românul Bela Karoly”, românca Reka Szabo”, sau de ce nu, “românul Francisc Vaştag”. Se întâmplă și cu “antrenorul român Herbert Muller”, ca să nu ne limităm doar la maghiari. Se întâmplă și cu savanți, scriitori (scuze, Herta Muller), regizori s.a.m.d. Este  greu să spui “jucătorul român de origine maghiară”, și – la urma urmei – de ce ar fi importantă naționalitatea, într-un stat naţional unitar și indivizibil?

 -Și ce daca au plecat din Romania? Respect, ati spus? Hai, domn’e, fugi de-aci cu din astea!

Macri’s – Dumnezeu iubeste lemnul, si piatra dobrogeana…

Am sentimente amestecate astazi, dupa ce am vizitat complexul Manastirii Sf. Maria din Techirghiol. Lacasul, care are in compunere si o baza de tratament balneo, este semnalat de departe, de o adevarata catedrala, modern construita, opulenta si impunatoare. N-am putut intra inauntru, dar din ce mi-a spus cineva, marmura si dotarile scumpe sunt la ele acasa in interior.

Am admirat-o ca pe o lucrare arhitectonica bine executata, cu prezenta estetica deosebita. Am admirat materialele de calitate folosite, si simplitatea coloristica de bun gust. Dar atat.

Mergand prin curte, pe langa statuia Sfantului Pantelimon (un bronz al lui Jalea!), ajungi la mormantul parintelui Papacioc. Aici, la Techirghiol, si-a petrecut el ultimii 35 de viata, ca duhovnic si sfatuitor al multor oameni chinuiti de probleme. Chip ascetic, ochi patrunzatori, ce par sa te strapunga, intrebatori parca. Tu ce ai facut bine in viata ta de pana acum, trecatorule ?, par sa spuna.

Faci dreapta la mormant si ramai surprins. In curte, micuta si zvelta, se inalta o biserica de lemn! De o frumusete fara seaman, nestirbita de trecerea timpului. Spun asta pentru ca biserica a fost construita intr-un sat muresan, in sec. XVIII. De acolo a trecut la stana regala pentru multi ani. Iar o data cu venirea comunismului, a fost stramutata inca o data, la Techirghiol. Unde a fost asezata pe o fundatie de piatra dobrogeana, intr-o stranie simbioza intre aceasta si lemnul copacilor falnici din Apuseni.

Intri in ea printr-un pridvor minuscul, adaugat la exterior, apoi intr-un pronaos de 2×4 m, separat printr-o lucrare de lemn de un naos doar cu o idee mai mare. Pictura superba, inca vizibila, se indeparteaza de canoanele bizantine, asa cum le stim noi, regatenii. De ce spun asta?

Cum intri, pe dreapta, un sfant are exact chipul lui Closca, martirul nostru. Nimic bizantin in chipul acela, cu parul strans in parti, cu carare pe mijloc, ochii mari si rotunzi, mustacioara subtire si nasul ascutit.

In pronaos, pe stanga, o icoana surprinzatoare pentru dobrogeni. Este vorba de sfantul Cristofor, cel cu capul de caine, posibil membru al tribului chinocefalilor dinspre India, intalniti de Alexandru cel Mare, dar si de Marco Pollo.

Dar lucrurile surprinzatoare continua, asa ca in dreapta sus il vedem pe Mantuitor, chinuit de soldati in uniforme de husari! Ardelenii sec. XVIII asociau raul cu etnicitatea, iar soldatii maghiari erau mai prezenti in viata lor, decat soldatii romani din legendele biblice.

Iesi din biserica aplecandu-te, usa are cel mult 1,70 m, si parca te apleci in fata inaintasilor, care au stiut sa-si ciopleasca sufletul in lemnul copacilor, si sa-i dea chip de biserica. Indiferent de credinta, sau de lipsa ei, te atinge un val de smerenie, in momentul cand o maicuta incepe sa bata toaca pentru vecernie, iar zgomotul toacei pare sa vina din alte timpuri, pare o chemare atavica stabatand mileniile, cand stridenta, cand linistitoare.

Refaci traseul in sens invers, dupa ce ai aprins niste lumanari pentru morti si vii. Mai privesti o data statuia unui Sf. Pantelimon linistit, tuns cu breton roman – nedemodat inca in sec. IV, care pare sa spuna: „Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele; iar cu oamenii cei ce fac faradelege nu ma voi insoti cu alesii lor” (Ps.140,4).

Pe una  din bancile din fata izvorului vietii, strajuit de sfantul de bronz, un tatar batran, cu chip rotund, usor stafidit, gusta linistea serii, schimband rar cate o vorba cu crestina de alaturi.

Apoi turlele catedralei te izbesc vizual, obligandu-te sa dai capul pe spate, pentru a vedea crucile compuse din cruci, aflate in varful lor. Inventie arhitectonica noua, probabil, dar care stirbeste parca din simplitatea crucii traditionale, ducand-o in zona kitschului stralucitor.

Traversezi strada, te plimbi putin pe faleza, si dai de statuia lui Tekir, avand alaturi magarusul buclucas, datorita caruia am aflat noi de proprietatile curative ale namolului. Un Tekir famelic, veridic, pentru ca viata tatarilor nu era usoara in Dobrogea iubita de seceta, un Tekir ce pare a iesi, ud, direct din apele ghiolului caruia i-a dat numele.

Las in urma Techirghiolul, care mi-a daruit astazi un amalgam de emotii, atunci cand primii stropi de ploaie incep sa loveasca praful, putinul praf ramas pe strazi de ciment, si pe drumuri asfaltate. Urmele de smerenie se pierd insa, cand intri in coada kilometrica de autoturisme, care se tarasc exasperant, ca sa treaca podul neterminat de la Agigea. Si dai marunt din buze, desi Ecleziastul spune clar: „Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”.

Poate ca al podului respectiv n-a sosit inca…

Aferim, bre!

Macri’s – Copilarie printre “ insi” si “pretinsi”!

Teatrul_Focsani

foto: www.artline.ro

Amintirile din copilarie si tinerete au un aer aparte, mai ales dupa o anumita varsta, asa ca nu pot sa-mi impiedic mintea sa zboare adeseori catre acei ani. Iar anii de liceu au parfumul lor aparte, pentru ca sunt anii cand vii in contact cu multi oameni, cand parasesti pentru jumatate de zi satul natal, pentru a te amesteca in multimea orasenilor, pentru ca sunt anii cand traiesti cele mai frumoase clipe de dragoste, iar dragostea la varsta respectiva este plina de puritate, aspectul carnal alaturandu-i-se ceva mai tarziu.

Focsaniul acelor ani traia din plin o drama pe care comunismul o generase si o perpetua: desi avea un superb teatru, o bijuterie arhitectonica, orasul nu avea si trupa de teatru. Teatrul din Focsani era ctitoria unui liberal cu avere, si cu dorinta de a lasa ceva semenilor sai, intru luminarea mintii, este vorba de maiorul Gheorghe Pastia. Cu singura pretentie ca pe frontispiciu sa ramana scris pentru intotdeauna: Teatrul „Maior Gheorghe Pastia”. Si nici nu avea cum sa nu fie o realizare arhitectonica deosebita acest teatru, devreme ce din juriul care a selectat proiectul in urma unui concurs, faceau parte chiar Ion Mincu si Constantin Nottara.

Ca sa mai acopere cumva desertul cultural focsanean, intrerupt cand si cand de reprezentatii ale unor trupe din Bucuresti, niste oameni inimosi lansasera o provocare liceenilor indragostiti de cultura, si creasera STEF – Stagiunea Teatrala a Elevilor din Focsani. O ministagiune cu piese de teatru jucate de  elevii liceelor din Focsani, indrumati de dascali inimosi, precum dl profesor Dima de la Unirea, sau dl profesor Craciun de la Cuza.

Asa ca in fiecare an, o emulatie culturala bantuia prin salile liceelor focsanene, cu alegeri de piese, cu distributie de roluri, cu repetitii dupa ore, cu incropirea de costume, cu tot ce se petrece de obicei la punerea in scena a unei piese. Si cu trairi pasionale, caci nu e usor lucru sa iesi pe scena in urbe, in fata dascalilor, familiilor si cunoscutilor, ca un actor sadea.

Cum noi cuzistii eram la un liceu de mate-fizica, aparent am fi fost neimplicati in toata aceasta miscare teatrala ad-hoc. Dar nu era de loc asa! Iar cand aveai dascali precum profesorul Craciun, intrarea in competitie se facea la mai inalt nivel. Si transpiram  pentru a ne aduce prinosul trairilor noastre muzei teatrului, la fel ca cei de la Unirea sau Pedagogic.

Cum Dumnezeu nu mi-a dat nici har oratoric, nici voce buna pentru teatru, nici prezenta scenica, transpiram in pregatirea STEF la echipa de suport, care facea totul astfel incat celor de pe scena sa le iasa totul bine: mai reproduceai un zgomot in culise, mai suflai o replica, mai plimbai o tava cu pahare cu apa, de-ale culiselor …

Era interesant si acest lucru pentru ca, pentru a mari atractivitatea spectacolelor jucate de elevii  imberbi, dar pasionati la extrem, Inspectoratul Scolar Judetean, care patrona ministagiunea, facea eforturi sa aduca si actori consacrati, sau alti oameni de cultura, care sa recite, sa monologheze, sa joace ceva, in sfarsit sa pigmenteze pauzele dintre spectacole.

Si era cred prin anul 1980, cand inaintea spectacolului nostru, al cuzistilor, trebuia sa recite o poezie omul de cultura Romulus Vulpescu. Nu stiam foarte multe despre el, il mai auzeam la radio, dar dl Craciun ii facuse un elogiu consistent, descriindu-l ca pe un important traducator, poet si prozator.

Asa ca stand in culise, alaturi de dl Craciun, de Inspectorul pentru limba romana de la Inspectoratul Judetean, de alti profesori si de nelipsitii politruci locali, asteptam cu nerabdare sa debarce dl Vulpescu, sa vedem si noi de aproape o celebritate. Dar ora inceperii spectacolului se apropia cu repeziciune, iar poetul intarzia sa apara, punand in pericol respectarea progarmului. S-au dat telefoane la hotel, s-au pus intrebari si s-a continuat asteptarea. Profesorii de romana susoteau intre ei cu inspectorul, noi auzind cand si cand cate o remarca scapata mai tare:

-Mai bine sa nu mai vina, daca e asa …

-Riscam naibii sa ne facem de ras …

-Cine sa vorbeasca cu el?

Nelamuriti, tot priveam spre usa din spate, pe unde trebuia sa apara vedeta. Si la un moment dat aceasta aparu, dar intr-o cu totul alta postura decat cea asteptata. Mai bine zis, aparu sprijinit de doi tipi solizi, dintre care unul era soferul masinii cu numar mic ce-l adusese de la hotel, si intr-atat de beat incat nu cred ca stia unde se afla si ce cauta acolo. Era imbracat cu un costum de blugi, visul oricarui tanar ca noi in anii ’80, avea parul valvoi, barba ingalbenita de nicotina asa cum li se intampla fumatorilor inraiti, ochii inchisi, si mormaia ceva nedeslusit in barba. Cu greu a fost asezat pe un scaun, unde a si inceput imediat sa sforaie usurel.

In culise spaima cuprinsese toata suflarea inregimentata in organizarea evenimentului. In cateva minute prezentatorul ar fi trebuit sa faca introducerea, poetul ar fi trebuit sa recite o poezie, iar apoi piesa noastra, a elevilor de la Cuza, ar fi trebuit sa inceapa. Dupa consultari soptite, s-a ajuns la concluzia ca nu trebuie ca Romulus Vulpescu sa mai iasa pe scena, si ar trebui dus inapoi la hotel. Toate bune, dar cine sa-i comunice asta? Pentru ca omul beat este si suparacios. Si cand mai este si secretarul Uniunii Scriitorilor din Romania, supararea lui ar putea avea mana lunga. Asa ca pana la urma beleaua a picat pe inspectorul de limba romana, ca principal organizator al evenimentului.

Speriat, acesta s-a apropiat de poet, l-a zgaltait putin de maneca jachetei de blue-jeans, soptindu-i:

-Domnule. Domnule Vulpescu …

Deranjat, poetul a intredeschis un ochi tulbure, a rasucit putin capul, incercand sa realizeze unde se afla, si l-a intrebat, mormaind:

-Ce vrei, ma?

-Stiti, vad ca nu va simtiti bine, si ne-am gandit, noi organizatorii, sa nu va mai deranjam cu recitarea, si sa dam drumul direct la piesa. Ce spuneti? Masina e trasa aici, in spate.

Vulpescu a reusit, cu un efort considerabil, sa intredeschida si celalalt ochi, si si-a focalizat privirea asupra inspectorului:

-Auzi, ma? Dar tu … cine pizda matii esti?

Speriat ca inevitabilul parea a se produce, si ca reusea sa-l supere pe  secretarul Uniunii Scriitorilor, ceea ce ar fi putut avea un efect dezastruos asupra carierei sale, inspectorul a gasit disperat un raspuns, pe care l-a crezut dezarmant:

-Cine sa fiu? Sunt si eu „un ins“

Raspunsul scriitorului nu s-a lasat asteptat nici o secunda, de parca il avea pe limba:

-Auzi, ba? Tu nu esti un ins, esti „un pretins“!  Hai, dispari, sa ma scoli cand imi vine randul.

Si s-a pus iar pe motait.

Dupa cateva minute a fost anuntat si prezentat, inspectorul l-a trezit si i-a soptit ca intr-un minut trebuie sa mearga in scena, si toti asteptam curiosi sa vedem ce se va intampla.

Vulpescu s-a ridicat cu greu in picioare, a scuturat din cap si si-a trecut degetele prin par, a baut un pahar cu apa pregatit alaturi de scaun, si cu pasi sovaielnici a intrat in scena. S-a agatat literalmente de microfon, tinandu-l ferm cu ambele maini, a clipit deranjat de luminile rampei, si a inceput sa recite.

Nu am auzit, si nici nu cred ca o sa mai aud vreodata, Moartea Caprioarei recitata la un asa nivel de traire ca la acel om. Am auzit-o recitata de mari actori, la televizor, fiecare aducandu-i nota sa personala, vibratia sa, adaugand cate ceva nou. Dar recitarea lui Vulpescu l-ar fi uimit chiar si pe Labis! Vocea lui, usor dogita, parea a veni din gatul uscat de sete al naratorului, foamea era invocata printr-un usor marait de salbaticiune de prada, flamanda si gata de vanatoare, atmosfera creata parca avea ceva din infernul sufocant invocat de poet, apasandu-te pe crestet. La sfarsitul poeziei parca eram toti transpirati si socati, gata sa ne privim mainile, sa vedem daca nu sunt patate de sangele ciutei.

Cu pasi la fel de sovaielnici poetul s-a intors in culise, s-a prabusit pe scaun si a adormit instantaneu. Cei doi insi l-au luat pe sus pana la masina, ducandu-l la hotel.

Sala a ovationat cateva minute in sir, oamenii simtind – oarecum instinctiv – ca au fost partasi la un act special de cultura, inimitabil, si aproape imposibil de descris.

Macri’s – Istoria se repeta. Dar prostia?

Bogatii care se joaca la butoanele acestei planete au provocat criza economica din 1929-1933. Si au devenit si mai bogati, bancile si companiile mari inghitindu-le pe cele mai mici, grav afectate de criza provocata.

Pentru ca oamenii simpli sa nu se gandeasca prea mult la asta, si sa inteleaga mecanismul, li s-a servit pe tava o amenintare noua: fascismul. Care a ajuns la putere intr-o tara mare, si frustrata ca nu mai este marea putere de altadata. In cativa ani fascistii germani au si-au dat seama ca germanii din Austria tanjesc sa se reintoarca la patria muma. Asa ca au realizat Anschluss-ul. Apoi au vazut niste germani si in Cehoslovacia, asa zisii sudeti. Au facut gura mare, iar marile puteri, ca sa le-o astupe, le-au dat o bucata din Cehoslovacia. Dar cum nici slovacii nu erau multumiti, i-au eliberat si pe ei, si le-au asigurat „protectoratul“.

Cum drumul Germaniei mergea spre est, au provocat un „incident“ la granita poloneza, si au intrat si peste acestia. De data asta marile puteri, impinse de la spate spre razboi de bogatii lumii, au reactionat. Urmarea se stie…

Criza actuala a inceput in 2008 si a dat semne de terminare in 2013. A fost o criza provocata de oligarhia financiara, ca si cea din 1929.

Pentru ca oamenii simpli sa nu se gandeasca prea mult la asta, si sa inteleaga mecanismul, li s-a servit pe tava o amenintare noua: Rusia. O tara mare, si frustrata ca nu mai este marea putere de altadata. Rusia descoperise deja niste rusi in Abhazia si Osetia, si intrase cu trupe peste Georgia ca sa-si apere “concetatenii”. Aici a devansat putin planul, riscand sa-l dea peste cap. Dar apoi si-a adus aminte de Crimeea, si s-a apucat sa regizeze anschluss-ul ei. Marile puteri protesteaza din gura, impingandu-i de fapt pe rusi sa-si duca planurile mai departe. Niste rusi se mai gasesc si in Transnistria, si in rasaritul Ucrainei. Rusii le vor oferi si lor “protectoratul”.

Cum drumul Rusiei merge intotdeauna spre vest, urmeaza ca dupa aceea sa se regizeze un “incident” la granitele uneia dintre tarile care stau in drumul ei. Adica Polonia si Romania. Dupa aceea “marile” puteri vor interveni in sfarsit. Si daca va fi razboi, el va fi spre beneficiul granzilor din industrie si finante.
Cam sumbru scenariul, nu? Insa cei ce-si inchipuie ca Testamentul lui Petru cel Mare a fost uitat, se insala grav.
Ce i-ar putea opri pe rusi? Nu America, nu Europa, nu Japonia. Ci doar colosul care merge pe 2,4 miliarde de picioare, cu pasi mici – dar siguri, spre pozitia de nr. 1 mondial. Rabdarea proverbiala a chinezilor are si ea limite, iar Rusia este un dusman traditional, pe care chinezii nu-l uita…