Macri’s – Nici eu nu sunt român de-al lui Iohannis!

Președintele Iohannis vrea să-și crească popularitatea, pe seama noastră, a celor ce protestăm în stradă. Le spune, occidentalilor, că în stradă au ieșit „sute de mii de români, de-ai mei”. Ca și cum el ar avea vreun merit în asta. Mai mult chiar, a venit în piață, ca să-și crească popularitatea, când nu avea ce să caute acolo. După cum, nici un politician în funcție nu avea ce să caute acolo!

Domnule Iohannis, eu nu sunt printre „românii dumneavoastra”!

Nu-mi plăceți, și nu mi-ați plăcut niciodată. V-am votat de nevoie, ca să nu mai văd în fruntea țării un parvenit, ca pontănacul.

Dar nu-mi plac oamenii care vin într-un partid, dintr-altul, doar dacă sunt puși șefi! După cum nu-mi plac oamenii care scuipă unde au pupat! Ieri-alaltăieri va pupați cu PSD-iştii, colegii din USL, azi nu-i puteți vedea în ochi. Nu de mult mergeați de mână cu Antonescu și Ponta, să va ungă Marineru’ prim-ministru, dacă nu m-a lăsat memoria.

Și nu-mi plac oamenii care, odată ajunși în funcție, uită pentru ce au fost aleși. Timp de cam doi ani de zile. Până când, văzând că popularitatea a luat-o la vale, și șansele de realegere scad, dau buzna în față. Să confiște o mișcare de stradă, care s-a organizat singură, fără politicieni!

Și din cauza dumneavoastră, domnule Iohannis, suntem noi  în stradă! Pentru că, oameni ca dvs. au dus partidele în penibilul în care se zbat acum, făcându-le indezirabile. Suntem puși în situația, paradoxală pentru mine, să facem opoziție în stradă, pentru că nu avem partide credibile, pe care să le votăm, și să ne apere interesele, în Parlament. Noi nu ne dorim să ieșim în stradă, am prefera să avem democrație reprezentativă, și reprezentanții aleși de noi să-și facă treaba.

Cu partide de opoziție puternice, PSD n-ar fi avut majoritatea așa de ușor, ar fi trebuit să facă o coaliție mai largă, și atunci nu cred că ar fi mai avut curajul să ne ia de proști.

Deci, domnule Iohannis, scădeți unu din cifra „românilor dumneavoastră”. Ar trebui să fie ușor, având în vedere profesia dumneavoastră de bază.  Eu rămân un român al străzii.

Mulțumesc, Liviu Antonesei, articolul tău pe această temă a fost declicul, care m-a determinat să scriu cele de mai sus (https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/02/03/domnule-iohannis-eu-nu-sint-un-roman-de-al-dumneavoastra/).

Macri’s – Calin Nemes, dintre ingeri: Despre noi!

De cate ori vad tineri protestand in strada, mi-amintesc de Calin. Calin Nemes. Cel  pe care l-am cunoscut in facultate, ca omul care organiza celebra brigada Bum. A studentilor de la poalele Feleacului. Calin, cel care putea sa recite o poezie a unui revolutionar bolsevic rus, si s-o transforme intr-un indemn la revolta anticomunista.

Aflat in fruntea demonstrantilor de la Cluj, in decembrie 1989, Calin a mers in fata soldatilor, si-a descheiat camasa, si a strigat la ei: “Trageti, ma, am o singura inima!”, primind cu zambetul pe buze gloantele  izbavitoare. Dumnezeu nu l-a vrut langa el atunci. Dar, dupa cativa ani, disperarea l-a cuprins, vazand ca nu se schimbase mare lucru la noi,  si s-a sinucis. Nu inainte de a ne lasa mostenire, texte ca cel de mai jos:

 

„ […] Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.

Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit.

Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească.

Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă.

Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune „NU!”

Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. […]

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.

Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Călin Nemeş (n.1961 – d.1993),  România liberă , 25 aprilie 1991

Scrisoare deschisa catre fiul meu. Si catre fiii vostri…

Era ora 1.05, azi-noapte, si ma pregateam sa merg la culcare, cand am primit SMS-ul tau. Scurt, scris la obiect, cum au IT-istii obiceiul sa comunice:

-Mai, sunt la protest.

Am avut un moment de blocaj mental. Si apoi m-a inundat bucuria. O bucurie scurta, neasteptata, dar puternica. Asta este primul lucru pe care vreau sa ti-l spun, in aceasta scrisoare. Ca tu, copilul meu, mi-ai facut o bucurie mare, azi -noapte, cu acel SMS.

De-a lungul timpului, au fost multe alte bucurii, pe care mi le-ai facut. De exemplu, cand ai luat, in generala, o mentiune la Olimpiada de matematica, desi matematica n-a fost pasiunea ta niciodata. Sau cand mi-ai spus, atunci cand te-ai apucat serios de germana:

-Acum inteleg de ce m-ai chinuit, atatia ani, cu limba asta.

Si, mai ales, atunci cand ai adus acasa diploma aia de vorbitor, avand imprimat, cu timbru sec, vulturul german in capul paginii. M-am bucurat imens si cand, dupa prima zi de examen la Automatica si Calculatoare, ti-am spus:

-Maine ar trebui sa iei cel putin 9.50, la fizica, ca sa intri la fara taxa.

-Da, mai, o sa iau. Stii ca sunt bun la fizica.

Increderea aceea din glasul tau mi-a incalzit sufletul, si mi-l incalzeste inca, atunci cand mi-o amintesc.

Bucurii de parinte, care descopera – in copilul sau – cum se nasc si se sedimenteaza valenţe.

Deci ma bucur ca ai fost aseara la protest. Nu conteaza foarte mult cat de participativ ai fost, daca ai strigat, daca ai purtat afise, sau ai mers mai mult din curiozitate, sau din solidaritate cu alti colegi. In fond este primul tau protest. Principalul este ca ai fost sa vezi cu ochii tai ce se intampla in piata, cine participa, de ce striga, pentru ce principii se da lupta. Astfel ca maine, sau poimaine, sau candva, cand cineva va spune ca la protest au fost golani, legionari, spalati pe creier, drogati sau oameni platiti, tu sa-l poti scuipa in ochi, si sa-i spui:

-Minti! Eu am fost acolo, si nu este asa.

Daca ai si strigat si ai impartasit cu acei oameni opinii, cu atat mai bine. Inseamna ca incepi sa intelegi ce se intampla in jurul tau, in jurul nostru.

Noi, eu si cu mama ta, in mai 1990 ne-am intrerupt cateva ore voiajul de nunta, ca sa mergem in Bucuresti, in Piata Universitatii, la protestul anti-comunism, si anti-FSN. A fost superb, eram printre oameni care gandeau asemanator, mai simpli sau mai sofisticati, Paţurca canta in balcon, intelectuali de marca stateau printre oameni si schimbau idei cu acestia. In schimb la televizor se prezentau stiri despre golanii agresivi, despre drogatii din piata, despre legionarii cu steaguri verzi, care vor  sa distruga “democratia originala” romaneasca. Vremurile nu s-au schimbat prea mult, din pacate.

Ti-am spus, cateodata, ca daca vei alege sa pleci din tara, dupa ce vei termina facultatea, te aprob. Si desi esti singurul nostru copil, eu si cu mama ta nu ne vom impotrivi. De azi-noapte a licarit insa o speranta, speranta ca s-ar putea sa ramai aici, si sa lupti sa schimbi Romania.

Pentru ca Romania are nevoie sa fie schimbata! Si merita luptat pentru asta!

Mai vreau sa-ti spun ceva. Tie, si prietenilor tai, de aceeasi varsta, totodata.

Sa nu asteptati ca generatia mea, adica generatia parintilor vostri, si mai ales generatia bunicilor vostri, sa va sprijine prea mult. Din pacate aceste doua generatii, luate per ansamblu, sunt iremediabil pierdute. Sunt atinse de o boala grea, nevindecabila. Sunt atinse de boala comunismului. Comunism adus in Romania de tancurile sovietice, si implementat de cozile de topor ale ocupantilor. S-au nascut si au trait prea mult in acest sistem bolnav, cu valori rasturnate, un sistem ucigas al personalitatii, ca sa nu fie afectate. Exceptiile nu sunt atat de importante, procentual, pentru a putea rasturna statistica generala. De ce cred asta?

Generatiile despre care vorbim nu vor fi capabile, niciodata, sa condamne, cu fermitate, furtul. Pentru ca furtul a facut parte din cotidianul lor, prea mult timp.

Nu e vina lor in totalitate, sistemul le-a corupt, de cele mai multe ori, ierarhia de valori. Sa incerc sa-ti explic asta, ca sa-i intelegi mai bine pe maturii de astazi.

Pe vremea comunismului oamenii furau tot felul de lucruri de la locul de munca. Mai toti oamenii! Binenteles ca multi dintre cei ce vor citi aceasta scrisoare vor protesta, si ma vor contrazice, dar acesta era adevarul. Se folosea si o expresie, aruncata ca scuza, uneori, sau ca sfat de viata, alteori:

-Fiecare, de unde munceste, de acolo trebuie sa se descurce!

Cum se traducea asta?

Daca aveai de vopsit gardul, acasa, luai 2 litri de vopsea de la munca, ca sa nu mai trebuiasca sa dai bani. Cand aveai de inchis un balcon, imprumutai niste cornier si cativa electrozi de sudura, si intr-o duminica era gata. Daca lucrai la Fabrica de Lapte, plecai seara cu o bucata de branza, sau niste smantana, sau niste lapte. Daca lucrai in port, mai goleai niste cafea, cu teava taiata strenghi, dintr-un sac, mai scapai o lada de portocale din macara, si tot asa. La sat, taranul venea seara din camp cu o legatura de araci, in spate, cu o poala de fasole, cu un fund de sac de piatra vanata. Soferul avea acasa, invariabil, ca sursa de incalzire, o soba pe motorina. Daca aveai de zugravit, sau aveai nevoie de 10 caramizi BCA sa inchizi balconul, te duceai la primul santier unde se construia ceva, si problema era rezolvata, cu costuri minime.

Se subintelege ca sefii faceau acelasi lucru, dar la alt nivel: o bascula de piatra, 20 saci de ciment, fier pentru un gard de beton, caramida pentru o anexa in curte, piese de schimb pentru masina proprie scoase pe masinile intreprinderii, si tot asa. O atmosfera de complicitate promiscua invaluia totul intr-o perdea de fum.

Binenteles ca nimanui nu-i trecea prin gand ca fura, cand facea cate ceva dintre cele mai sus pomenite. Iar daca i-ai fi spus ca asta face, ti-ar fi taiat-o scurt:

-Ce te bagi, ma? Am luat de la tine? Am luat de la stat!

Statul, cel pe care cetateanul il percepea ca pe ceva greu de definit, era socotit cel din pricina caruia nu aveai tot ce-ti doresti. Si atunci nu era firesc sa indrepti situatia?

Statul comunist, care avea grija ca cetateanul sa traiasca permanent in lipsuri, a generat si alte probleme. Ca sa faci rost de lucruri, trebuia sa dai spaga. Spaga ca sa iei un frigider, spaga ca sa-ti pui telefon, spaga ca sa iei o Dacia “de export”, spaga ca sa iei o permisie in armata, spaga sa primesti butelie, spaga sa iei apartament. Lista e prea lunga ca sa o epuizez, sper ca v-ati facut deja o idee.

Faptul ca eram rupti de lumea occidentala, genera si ea alte probleme. Profesorii nostri aveau nevoie de informatie, o procurau cu greu, iar cand o procurau, sursa nu mai era asa importanta, pentru ca unii dintre ei sa o precizeze. Mi-aduc aminte ca faceam in facultate un curs de trafic rutier, bucatica rupta dupa un curs similar al unei universitati americane, care genera situatii greu de descris, cand trebuia sa masuram intensitatea si taria traficului rutier, intr-un oras in care iarna mai circulau doar politia, troleibuzele si masinile de aprovizionare.

Deci, noi, cei care am trait in aceasta lume, in care fiecare se descurca cum putea, confundand ceea ce era a statului cu ceea ce trebuia sa fie al nostru, e greu sa mai emitem judecati morale! Si sa condamnam categoric furtul si plagiatul. Furtul ne-a permis sa supravietuim, pana cand au aparut privatizatii, nenorocitii, si robinetele s-au cam inchis. Din fericire guvernele de dupa 1989 au pastrat un important sector de stat in economie, si asta permite inca multor romani sa “se descurce”.

In mintea prea multor romani, ceea ce fac cei ajunsi la putere, si pusi sa administreze sau sa conduca cate ceva, nu este decat sa se descurce, acolo unde lucreaza! Ei fac, la alt nivel, si fara limita, ceea ce noi am facut, la randul nostru, zeci de ani, in comunism. Se descurca! Cand s-a construit sediul unei banci in oras, directorului i-a rasarit o vila in curte. Nimic mai normal, nu? Un sef al fiscului, aproba retrocedari ilegale de TVA, fara sa semneze vreun document. Cand a intrat in vizorul procurorilor, a intrat intr-un Partid, si ancheta s-a oprit, in ceea ce-l priveste.  Au fost judecati subordonatii.  Azi este in parlament. Intre timp a predat si studentilor de la universitate. Oare ce i-o fi invatat pe acestia? Cum sa te descurci, fara indoiala!

E dureros ca aceste lucruri tin de normalitate, la aproape trei decenii dupa revolutie. Este dovada cea mai clara ca boala sus amintita nu se vindeca usor.

Al doilea motiv pentru care va spun sa nu va bizuiti pe cei peste 50 ani, ca vor reforma Romania, tine tot de tarele comunismului.

Noi suntem generatia obisnuita sa ni se dea!

Am trait prea mult inregimentati intr-un sistem rigid, egalitarist, ca sa ne obisnuim usor sa gandim altfel. Cand se mai mareau salariile, in comunism, se mareau la toata lumea (pe intreprindere/ramura/minister). Nu pe criterii de performanta, ci pe criteriu social. Toti munceam, deci toti trebuia sa castigam la fel. Indiferent daca unul muncea mai mult, altul era mai destept, si producea ceva mai mult, sau altul facea si treaba sefului sau, incompetent.

Sistemul era construit in asa fel, incat tot timpul sa astepti sa ti se dea ceva. Orice: butelie, casa, frigider, pensie etc. Ne transformasem  in dependenti de un stat atotputernic, cand binevoitor, cand suparat rau.

Cand demonstratia organizata de Ceausescu in fata Palatului, in decembrie 1989, a degenerat in revolta, Ceauseasca – speriata rau – a strigat la consort: Da-le ceva!

Si acesta s-a conformat: a promis ca va mari cu 100 lei salariile! Va dati seama cat de indobitociti eram, daca analfabetii care ne guvernau se obisnuisera sa ne prosteasca cu orice promisiune.

O buna parte din oamenii de atunci au continuat sa astepte sa li se dea. Ai vazut cozile la care pensionarii din oras se calcau in picioare, ca sa prinda puii lui Mazare. Sa nu-i  judecam gresit, pentru ei nu se intampla nimic neobisnuit; se perpetua un stil de viata, cu care erau obisnuiti. Li se dadea pui! Sau orez. Sau zahar. Iar coada, la care te asezai la 4 dimineata, ca “sa prinzi rand”, le ocupase ore intregi, zilnic, vreme de multi ani din viata.

Cei care n-au mai vrut sa astepte sa li se dea, s-au hotarat sa-si croiasca singuri soarta, si au plecat pe alte meleaguri. Trei – patru milioane, oameni hotarati sa munceasca din greu, ca sa traiasca decent. Alungarea lor din tara, este poate cea mai mare crima comisa de toate guvernele de dupa 1989!

Ceea ce face sa ne indreptam spre al treilea lucru care ne impiedica sa reformam tara.

Suntem obisnuiti sa avem un tatuc!

Nu e un motiv de rusine, nu suntem singurul neam cu asemenea obisnuinta. Comunismul n-a facut decat sa adapteze traditia voievozilor si regilor, la conditiile de dupa 1945. Cand lumea comunista avea un singur tatuc, pe criminalul Stalin, iar tarile aveau cate 3-4 tatuci mai mici. Tatucul unic pe fiecare tara, este un concept care nu s-a putut dezvolta decat dupa moartea tatucului Stalin. Dar a facut-o repede, si am ajuns sa avem tatuci la toate nivelurile.

Tatucul e bun, el ne da toate lucrurile bune din viata. Cand primim lucruri rele, sigur tatucul nu stie ce se intampla. Daca ar sti Tatucul…

Cand tatucul Ceausescu a fost omorat intr-o zi de Craciun, am fost uluiti cu totii, incapabili sa reactionam. Dar din fericire deruta n-a durat mult, KGB-ul ni l-a trimis pe tatucul Iliescu, si am fost iar fericiti!

Apoi a venit tatucul Basescu, pus de serviciile noastre, autohtone, si iar am  fost fericiti. De Emil Constantinescu n-are rost sa vorbim, la Universitate nu te invata nimeni cum sa fii tatuc. Iar acum vedem cum Iohannis s-a dezmortit, si ar vrea sa fie si el tatuc. Macar pentru doi ani, tovarasi…

Cand, dupa 7 ani de lucrat la stat, in 1994, m-am angajat intr-o firma straina, am crezut ca innebunesc. Trebuia sa conduc un parc auto imprastiat pe mai multe judete, si nu aveam nici un tatuc care sa-mi spuna ce sa fac. Mai mult chiar, cu o zi inainte sa-l preiau, 90% din soferi si-au dat demisia si au plecat. Seful meu, un israelian, proaspat numit si el la conducerea companiei, mi-a spus un singur lucru:

-Mie imi spui de ce ai nevoie ca sa mearga treaba. Daca in fiecare zi avem suficiente camioane ca sa livreze comenzile, esti prietenul meu. Daca nu, te impusc!

Eram disperat, pur si simplu. O saptamana am stat intr-un birou, uitandu-ma pe geam sa vad care e mersul in firma, si gandindu-ma ce sa fac. Apoi, de nevoie, m-am apucat de treaba. Dupa un an aveam cea mai mica rata de imobilizare a parcului, dintre toate firmele grupului. De israelian m-am despartit prieten.

Am scris prea mult, si e stiut ca tinerii nu citesc asa mult. Dar am incercat sa va spun ca, daca asteptati ca altii sa reformeze Romania, si sa v-o puna pe tava, va inselati! N-o vor face, pentru ca nu stiu, nu vor sau nu pot s-o faca. Daca era altfel, ar fi facut-o pana acum!

Va trebui s-o faceti voi. Si este al naibii de greu! Al Pacino o spune frumos, in discursul de la colegiu, din Parfum de femeie: “Sa alegi calea corecta, este al naibii de greu!” Stiu ca tie, fiule, ti-a placut mult filmul.

Important este sa va faceti auziti. Sa va sustineti cu voce tare parerile. Ascultandu-l intotdeauna si pe celalalt. Care poate are alta parere. Pentru ca si el are dreptul sa fie auzit. Nimeni nu poseda adevarul absolut. Si sa va educati copii in alt spirit, altfel decat am facut-o noi. Si altfel decat a facut-o invatamantul romanesc, inchistat intr-un groaznic conformism. Daca ai fi fost mic, te-as fi luat pe umeri si as fi mers cu tine la proteste. N-ai fi inteles despre ce este vorba, cel mai probabil. Dar ai fi tinut minte, cand ai fi crescut, ca tatal tau, cand ceva nu-i convenea, cand ceva grav se intampla, protesta cu voce tare.

Bunicul tau nu mi-a dat prea multe sfaturi de viata. Avea doar 3 clase de scoala primara, si din cauza asta era complexat, si nu vorbea foarte mult. Dar mi-a spus o data, cand eram in liceu:

-Auzi, ma, e foarte important sa-ti traiesti viata astfel incat, atunci cand te uiti dimineata in oglinda, sa nu-ti vina sa te iei la palme.

Eu cam atat am vrut sa-ti spun, fiule. Daca vrem o tara normala,  “o tara ca afara”, trebuie sa facem ceea ce au facut cei de afara. Au pus mana si  si-au construit-o!

Macri’s – Despre minorități, ură, și nu numai…

parerea-mea

Hotărât lucru, odată cu propunerea dnei Shhaideh pentru postul de prim ministru, naționalismul românesc de cafenea și-a dat din nou metalul pe față. Iar imaginea pe care unii compatrioți ai noștri o promovează cu obstinație, doar la nivel declarativ, aceea a românului ultratolerant și omenos, care iubește tot ce e străin sau diferit, s-a cam dus pe apa sâmbetei!

Dacă ați stat pe FB zilele astea, și mai ales dacă ați intrat pe paginile lui Dragnea, Ponta sau – din păcate – și a distinsei doamne, ați avut toate ocaziile din lume să aflați ce înseamnă toleranță, pentru mulți dintre compatrioții noștri. E drept că mulți dintre ei nu au auzit de cratimă sau virgulă, iar când te înjură, înjurătura începe cu “Î-ţi…”, dar la urma urmei ei sunt majoritatea în țara asta, și trebuie să ne raportăm la majoritate, nu?

Deci toleranța e bună când o enunți la un spriţ, cu amicii, după ce s-au consumat de regulă vreo două sticle.

 -Domn’e, ca românu’ n-ai să vezi om bun! Prieten cu toată lumea, domn’e. Îți dă și cămașa de pe el, ca să fie totul bine. Uită-te la toți străinii ăștia de la noi din țară: unguri, sârbi, turci sau țigani. Unde naiba mai trăiesc ei așa bine ca-n România? Suntem proști de buni, asta e…

Deci suntem toleranți cu “străinii” care viețuiesc în România de sute de ani. Dar ce facem când istoria/Dumnezeu se amuză, și ne plantează un neamț protestant ca președinte, sau o femeie – tătară musulmană – ca posibil prim ministru? Trec peste alt președinte cu origini țigănești, și peste niște primari țigani ai capitalei, pentru că ei au trecut aproape neobservați în țigănia generală din țara asta, de după 1989, când ridicatul fustelor în cap a devenit sport național.

Când se întâmplă minunile amintite mai sus, naționalismul de operetă al românului începe să-i umfle acestuia bojocii, și o variantă modernă din aria calomniei începe să erupă în ețer. Și cum tot românul, cult sau semianalfabet, a descoperit FB-ul, luptele se mută în această arenă modernă, unde poți să dai frâu liber sentimentelor, fără restricție.

-Am avut atatia domnitori in istorie care au luptat impotriva strainilor, a turcilor, ungurilor, etc , etc.. iar acum in 2016 PSD-ul decide ca Romania sa aiba un Premier musulman, si inca 20% din parlamentari sunt Unguri. Felicitari votantilor, va meritati soarta…

– Ne-am fript cu un neamt, vrei sa „sarim in aer” cu o musulmanca? Huooo!

-Jeguri comuniste… i-ati adus pe jidanii aia sa va coordoneze campania, iar acum colac peste pupaza ati numit un musulman premier al Romaniei, chiar de 21 decembrie.

-Viermilor, au murit strămoşii noştri să nu fie ţara asta un paşalâc şi nişte paraziţi ca voi aduc o jihadistă ca prim ministru.

-Prima mișcare o sa fie „Ridicarea mega-moscheiei din București și evident musulmanizarea României”….e jaleeee…

-O musulmana intr-o tara covarsitor crestina!! Ati calcat pe Sfantul Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si cei care s-au luptat pentru fiinta nationala si crestina a poporului roman.

Hai și cu una tare, să mai și râdem:

 -O fi sora lui Iohanis sau ceva matusa?

V-a fost de ajuns? Am ales poștări reproductibile, îmi cer scuze că nu pun și numele autorilor, nu e scopul acestui articol să le promoveze părerile, care sunt mai mult decât discutabile.

Ce observăm? Că suntem toleranți cât timp ne comparăm cu alte popoare, și ne raportăm la lucrurile care se întâmplă la ei acolo. Când lucruri mai mult sau mai puțin asemănătoare se întâmplă la noi, luăm foc, ca o petardă chinezească (sic!).

Câteva stereotipuri naționaliste revin cu obstinație în aceste luări de poziție ale cetățenilor noștri, câteva clișee de care n-am putut să ne dezbărăm, după sute de ani de folosință zilnică a lor.

Etnicii minoritari, care trăiesc în țara noastră – între granițele ei mai vechi sau mai noi – de sute de ani, sunt în continuare priviți ca “străinii” care trăiesc printre noi. Că ungurii sunt aici din sec XII-XIII, și  că, prin răsucirile istoriei, românii ardeleni au trăit multe sute de ani în țara lor, Ungaria, are mai puțină importanță pentru “vocea patriotului naţionale”. Că sașii au venit și ei acum vreo şapte-opt secole în Ardeal, și că au pus de multe ori pecetea civilizației apusene pe evoluția zonei respective, nu contează pentru românii care nu prea au mai pus mâna pe o carte, de vreo 10-15 ani, de la dispariția cărților de telefon.  Că evreii au făcut și multe lucruri bune, nu numai să “sugaă sângele poporului”, e greu de aflat, dacă nu-ți place să citești și să te informezi. Despre țigani ce să mai zic? De ce credeți că avem cea mai mare populație de țigani din Europa, pentru că suntem toleranți? Nu. Pentru că boierii români din evul mediu s-au prins că le-a pus Dumnezeu mâna în cap, trimițându-le  fortă de muncă gratis. Aşa ca i-au legat de glie, oprindu-i  din drumul lor spre vest.

Deci “străinii”  sunt tolerati pe-aici de secole. Turcii si tătarii, doar de vreo sută patruzeci de ani. Lipovenii sunt si ei destul de proaspeţi, in calitatea de” musafiri”, comparativ cu alţii…

Cum îi tolerăm? Bine, pana ne supără ceva la ei. Atunci toleranţa noastra “proverbială” se duce ca un fum. Şi-i mai trimitem pe unii la Bug, mai facem un mic pogrom pentru aţtii, din cauza câtorva bezmetici  îmbatati de aroma bolşevismului, îi mai vindem statelor civilizate, pe bani buni, ca pe evrei şi germani. Și suntem de treaba, că nu cerem mai mult de 40.000 de mărci pe un neamţ!

Când nu mai putem face nimic faptic, ne multumim şi cu isteria declarativa.

-Ce nu le convine secuilor astia? Ce vor, sa afiseze steag? Ia sa plece domn’e in Ungaria, mama lor de bozgori, ca aia e tara lor!

-Si Arafat, ce vrea domnule arabul asta “…”? Sa conduca el peste tot? Sa faca ceva mai intai pentru Romania, daca nu sa plece acolo la el, in…, in…, acolo, la arabi!

-Neamt venetic si eretic, vandut jidanului de Soros, sa fie presedinte peste romani?

-I-ar tiganii astia, domnule? I-ar fura si praduiesc? Sa plece la mama lor, in India, sa ne lase in pace!

Aici se observă influența televiziunilor din ultimii 50 ani, românul verde  a aflat că țiganii n-au venit din Egipt, cum se credea în ultimele secole, ci din India. Și apelativul “faraoane”, adresat țiganilor, e din ce în ce mai rar auzit. Nu putem însă să-i condamnăm pe predecesorii românului verde pentru neștiință, toată Europa medievală i-a confundat pe țiganii ce veneau dinspre est , cu refugiații creștini copți veniți din Egipt, după ce bună parte au fost măcelăriți de mamelucii musulmani. Dacă televiziunile i-ar învăța pe români și folosirea cratimei, poate lucrurile s-ar schimba puțin în mai bine.

Observați de asemenea că, într-adevăr, clișeele bozgor și jidan revin în limbajul nostru, chiar și a celor mai tineri, când furia naționalistă ne dă ghes, deși păreau uitate pentru totdeauna.

Un alt clișeu, să-i zicem “întoarcerea la voievozi”, revine și el periodic  în argumentație. Îmi place foarte mult invocarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, voievodul nostru canonizat de către biserica ortodoxă, ca luptător împotriva străinilor Cât despre canonizare, ce importanță mai are că Ștefan – ușor și fără judecată – lovea cu moartea și printre ai săi, cum frumos zicea cronicarul Ureche? Omorul la o beție nu prea se pune, obicei despre care locuitorii unui anumit județ din Moldova ne-ar putea spune mai multe.

-“Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omoria fără judetu”.

Clișeele nu sunt însă prezente numai  în mintea omului de rând, ci și în cea a ziariștilor, după cum se vede.  A fost de ajuns să scrie un ziarist despre dna Shhaideh că este nepoata “celebrului” Kemal Karpat, că toți ceilalți au luat cu copy-paste afirmația. Fără să știe cine este Kemal Karpat și ce vrea el, important este că se pare că ar fi celebru, probabil cititorii știu asta, și atunci să nu se facă de râs.  Apropo, Kemal Karpat (nume autoatribuit) a ajuns celebru, dar după ce la 18 ani a părăsit România! Un interviu interesant cu domnia  am citit  in Adevărul acum câțiva ani, puteți să-l căutați pe net,  merita citit.

Și aici ajungem la alt clișeu naționalist-ziaristic, ca să zic așa. Când bem ceva, sau când scriem în ziare, îi înjurăm pe unguri, machedoni, ţigani, turci sau  evrei,  la grămadă. Când unul dintre ei excelează într-un domeniu, și devine cunoscut prin lumea largă, se schimbă halimaua! Brusc, el devine “românul nostru” celebru, om deosebit, care luptă pentru culorile românești!

Hagi, Boloni, Dembrovski, Rica Răducanu, Halep , Ecaterina Szabo, Patzaichin și sute de mulți alți sportivi intră în această categorie. Mai mult chiar, comuniștii s-au gândit că numele unui sportiv de excepție, care reprezintă România, nu dă bine să sune ungurește, de exemplu. Și  Loczi devine Ladislau, Imre devine Emeric, Katalin devine Ecaterina, că sună mai românește, sau măcar nu mai sună ungurește. Iar ziarele țin să sublinieze “românul Bela Karoly”, românca Reka Szabo”, sau de ce nu, “românul Francisc Vaştag”. Se întâmplă și cu “antrenorul român Herbert Muller”, ca să nu ne limităm doar la maghiari. Se întâmplă și cu savanți, scriitori (scuze, Herta Muller), regizori s.a.m.d. Este  greu să spui “jucătorul român de origine maghiară”, și – la urma urmei – de ce ar fi importantă naționalitatea, într-un stat naţional unitar și indivizibil?

 -Și ce daca au plecat din Romania? Respect, ati spus? Hai, domn’e, fugi de-aci cu din astea!

Macri’s – Istoria se repeta. Dar prostia?

Bogatii care se joaca la butoanele acestei planete au provocat criza economica din 1929-1933. Si au devenit si mai bogati, bancile si companiile mari inghitindu-le pe cele mai mici, grav afectate de criza provocata.

Pentru ca oamenii simpli sa nu se gandeasca prea mult la asta, si sa inteleaga mecanismul, li s-a servit pe tava o amenintare noua: fascismul. Care a ajuns la putere intr-o tara mare, si frustrata ca nu mai este marea putere de altadata. In cativa ani fascistii germani au si-au dat seama ca germanii din Austria tanjesc sa se reintoarca la patria muma. Asa ca au realizat Anschluss-ul. Apoi au vazut niste germani si in Cehoslovacia, asa zisii sudeti. Au facut gura mare, iar marile puteri, ca sa le-o astupe, le-au dat o bucata din Cehoslovacia. Dar cum nici slovacii nu erau multumiti, i-au eliberat si pe ei, si le-au asigurat „protectoratul“.

Cum drumul Germaniei mergea spre est, au provocat un „incident“ la granita poloneza, si au intrat si peste acestia. De data asta marile puteri, impinse de la spate spre razboi de bogatii lumii, au reactionat. Urmarea se stie…

Criza actuala a inceput in 2008 si a dat semne de terminare in 2013. A fost o criza provocata de oligarhia financiara, ca si cea din 1929.

Pentru ca oamenii simpli sa nu se gandeasca prea mult la asta, si sa inteleaga mecanismul, li s-a servit pe tava o amenintare noua: Rusia. O tara mare, si frustrata ca nu mai este marea putere de altadata. Rusia descoperise deja niste rusi in Abhazia si Osetia, si intrase cu trupe peste Georgia ca sa-si apere “concetatenii”. Aici a devansat putin planul, riscand sa-l dea peste cap. Dar apoi si-a adus aminte de Crimeea, si s-a apucat sa regizeze anschluss-ul ei. Marile puteri protesteaza din gura, impingandu-i de fapt pe rusi sa-si duca planurile mai departe. Niste rusi se mai gasesc si in Transnistria, si in rasaritul Ucrainei. Rusii le vor oferi si lor “protectoratul”.

Cum drumul Rusiei merge intotdeauna spre vest, urmeaza ca dupa aceea sa se regizeze un “incident” la granitele uneia dintre tarile care stau in drumul ei. Adica Polonia si Romania. Dupa aceea “marile” puteri vor interveni in sfarsit. Si daca va fi razboi, el va fi spre beneficiul granzilor din industrie si finante.
Cam sumbru scenariul, nu? Insa cei ce-si inchipuie ca Testamentul lui Petru cel Mare a fost uitat, se insala grav.
Ce i-ar putea opri pe rusi? Nu America, nu Europa, nu Japonia. Ci doar colosul care merge pe 2,4 miliarde de picioare, cu pasi mici – dar siguri, spre pozitia de nr. 1 mondial. Rabdarea proverbiala a chinezilor are si ea limite, iar Rusia este un dusman traditional, pe care chinezii nu-l uita…

Macri’s – Istoria managementului la români , ep.3 – „Dor, Drum, Dromichetes”

caricatura-silviu_macrineanu1

Era o zi torida, din vara anului….anului… Dar ce importanta are anul, cand orbecaim pe cararile milenare ale istoriei acestui neam, care a dat omenirii atatea descoperiri importante: ulcica mare de Cucuteni, betia, bâza, betia, furtisagul, si altele.

La palatul lui Dromichetes, din cetatea Helis, un bezmetic batea in poarta ca disperatul, de parca dadeau turcii.

-Deschideti!! Deschiideeetiii Poarta Soarelui! Sunt eu, sutaşul Getyx, din vama de la Donaris.

-Ho ba, ca nu dau turcii! Ca nu-i epoca lor. Nici macar avarii, cumanii sau bulgarii n-au cum sa navaleasca. Deschideti-i ma Poarta Soarelui odata, ca ma luă durerea de cap cu zbieretele ăstuia.

– Colega, problem?, intreba Dromichetes foarte curios.

-Problem, Maria ta, ca dau navala macedonenii peste noi, cata frunza si iarba. Au ajuns la Dunare, si pregatesc un pod de barci ca sa treaca. Sunt cel putin…,cel putin…, ia zi, ce vine dupa 40.000?

-50.000 ma, cum naiba ai ajuns sutaş la vama, daca nu stii sa numeri din zece in zece?

-Asa este, 50.000. Sunt cel putin de doua ori cate 50.000, Maria ta.

-Asa? Cel putin 100.000? Ce dracu sa facem noi cu atatia macedoneni? N-au mai ajuns pe aici atatia, de cand i-au atacat pe sciti, acum sute de ani. Ia zi, cine-i conduce, ai aflat cumva?

-Am prins o limba, Maria ta. Zice ca Lysimach insusi e in fruntea lor, ala de-si trase un sfert din imperiul lui Alexandru, dupa ce  trecu intru odihna acesta.

-Atunci este groasa rau! Trompeti, sunati o  convocare la sedinta de sfat urgent pentru sfetnicii mei.

Si peste un ceas, in sala tronului stateau adunati ca la 20 de sfetnici, incepand cu bufonul  si terminand cu paharnicul. Dromichetes cazuse pe ganduri. Sfetnicii cazusera pe unde putusera si gasisera si ei cate un loc.

-Ia ziceti, sfetnicii mei, ce facem? Macedonenilor le căşună pe noi. Sunt de 2-3 ori mai multi decat ostasii pe care i-am putea strange.  Apropo, in procesul verbal sa se scrie: sunt de 8-10 ori mai multi…

-Maria ta, zise Coroles, cel cu parul alb, nu avem ce face, trebuie sa aplicam managementul de criză.

-Managementul de criza? Avem noi asa ceva, in pustia asta? Nu cumva te-a batut soarele cam mult in cap, sfetnice?

-Avem, Maria ta. Din mosi-stramosi, avem un plan de criza, scris pe o piele de bou, cu litere grecesti, ca nu ne-am invrednicit sa inventam si noi un alfabet, sa nu mai imprumutam de la altii.

-Cinste lor, cinste lor! Cinste lor, stramosilor!, striga adunarea dezlantuita.

-Si ce zice managementul asta de criza, Coroles? Ce trebuie sa facem?

-Pai, intai si intai, trebuie sa facem o analiza SWOT. Nu stiu cum i-ar zice pe limba noastra, ca nici nu stiu ce limba mai avem maria ta. Si e greu asa, fara alfabet, fara foneme, fara limba cu gramatica clara, parc-am fi barbari.

-Analiza SWOT zici?

-Da, Maria ta, asa-i ziceau niste celţi ce trecura pe aici acum niste veacuri, si de la care imprumutaram, intelegi ce vreau sa spun, pielea de bou cu planul. S cica inseamna puncte tari, W – puncte slabe, O – oportunitati, si T – amenintari. Le scriem aici, pe pielea asta de vitel, si le rostuim pe fiecare in parte.

Deci:

Puncte tari – nu au ce fura de la noi, ca am furat noi cam tot ce se putea;

Puncte slabe – cei mai apropiati munti impaduriti sunt cam la 200 de stadii, asa ca e greu cu ascunsul;

Oportunitati – daca se intampla vreo minune si-i batem, ai putea sa scapi de printesa Bendix, pe care nu s-a incumetat s-o ceara de nevasta vreun fraier pana cum, si sa i-o bagi pe gat ca nora lui Lysimach;

Amenintari – daca ne bat machidonii, o sa stea aici cel putin doua-trei sute de ani, ne vor bea vinul, ne vor manca boii si ne vor – vorba aia rusinoasa – femeile. Cum ne-au prins si fara alfabet, in trei sute de ani o sa vorbim toti limba lor, de n-o sa mai stie nimeni vreodata de stirpea getilor cea făloasă.

-Aha, imi place analiza asta Coroles. Ai dracu’ celţi, ce scorniră. Trebuie sa-i gasim alt nume, sa nu se prinda nimeni ca e a lor, si s-o raspandim noi primii. Asta daca scapam de macedonenii astia. Mai departe ce zice la managementul ala de criza?

-Zice ca trebuie sa facem un plan de actiune. Acronimul pentru acesta este…

-Stai, ba, Coroles! Iar vii cu litere de la greci, cuvinte de la celţi, si alte alea, sa ne zapacesti de cap?

-Nu, Maria ta. Asta este de-al nostru, neaoş. Si se cheamă PORC.

-Asa, da! Mai vii de acasa. Si ce vrea sa zica PORC asta?

-Pai, zice ca inainte sa te apuci de treaba, trebuie sa faci niste socoteli, niste pasi, cam asa ceva:

P – planificare;

O – organizare;

R – recrutare;

C – coordonare si control.

-Cam incurcate vorbe, ma Coroles. Zi mai pe intelesul nostru, ce facem la fiecare? Ca deja ne doare capul de atata management din asta. Ia aduceti niste rhytoane si niste amfore de vin, sa ne dezmeticim putin.

PF7024-print1

-Maria ta, la planificare eu zic sa stabilim in cat timp strangem ostenii. Apoi cum facem sa-i mai intarziem pe macedoneni sa treaca Donarisul. Si cand sa ne izbim cu ei in lupta. La organizare eu zic sa trimitem oameni sa dea foc la holdele de grau, sa otraveasca fantanile, sa goneasca toate turmele de vite in paduri…

-Ho, ma, esti nebun? Vrei sa ma bage astia la subminarea economiei nationale?  Sa nu mai vad lumina zilei cat oi trăi?

-Maria ta, uita de grija asta, pentru ca e criza. E de ajuns sa anunti ca e criza in tara, si toate regulile se schimba! Poti taia din soldele slujbasilor, poti pune biruri mai mari, poti scumpi painea si vinul, nimeni n-are ce face. Ca e criza domne’, intelegi? Si cand e criza, nimeni n-are ce face.

-Aha, bine, o facem. La recrutare ce mai zici?

-Pai zic sa chemam pe langa ostasi, si pe taranii care au cai, cu coasele, topoarele si alte arme de criza. Care cu arcu’, care cu urlatu’, care cu steagul şuierător, este bine, se aduna la numar, ii sperie pe dusmani. Iar la coordonare si control zic sa iei Maria ta conducerea armatei, si – cu mintea ta cea luminata si fara de greseala, sa ne duci catre o victorie impotriva nepoftitilor. Asa sa ne ajute zeii din ceruri!

-Asa sa fie, Coroles!

Si pentru prima si ultima data in istoria noastra un plan de management a fost aplicat intocmai ca la carte (sul), iar rezultatul a ramas in cartile de istorie…

Va urma…

Macri’s – Istoria managementului la români , ep.1 – “Tracic, training, Tartaria”

caricatura-silviu_macrineanu1

Ce tara avem ! Ce bogata si frumoasa este Romania ! Pacat ca n-avem conducatori adevarati. Daca avea un conducator adevarat, tara asta era departe, ii bateam pe americani la cur. Ai vazut dom’ne cum mergea treaba pe vremea lui Cuza/Antonescu/Ceausescu, etc. ? Cum se miscau lucrurile? N-avem oameni pregatiti dom’ne, asta este! Romanul este puturos/nu stie sa se organizeze/n-are disciplina/sta mai mult dupa furat. Daca aveam niste nemti sa ne conduca, unde am fi fost acum ?

De cate ori n-ati auzit astfel de vorbe, debitate cu naduf de catre un conational suparat pe lume ? Pentru ca asa cum se stie, romanul este campion mondial – prin nastere –  la datul cu parerea. Si aici nu se limiteaza la fotbal, femei sau politica. Nu, soarta tarisoarei astea, dodoleata pe harta, care este inconjurata numai de dusmani hrapareti (exceptand Marea Neagra, dar si asta cica ar fi inceput sa ne fure din plaje), soarta Romaniei chinuita de-a lungul mileniilor de tot felul de vitregii, ii preocupa pana la unu’  pe Romani. Dupa 1 preocuparea scade sensibil, pentru ca masa de pranz inmoaie patriotismul si indeamna la delasare si lenevie. Dar pe seara, dupa ora 20.00, cand o cina consistenta – precedata de o tarie si urmata de 2-3 pahare de sprit, pune sangele iar in miscare, patriotismul de talk-show revine in forta in inima romanilor. Si da-i si lupta, neicusorule, puicusorule……..

M-au fascinat intotdeauna judecatile de valoare lansate de unii compatrioti cu emfaza, cu siguranta de sine distrugatoare de orice indoieli, privind lipsa de oameni care sa stie sa conduca Romanica de-a lungul existentei sale. Ma uit si acum cu un fel de admiratie pizmasa la demonstratiile proferate – intr-un registru acustic neaparat ridicat –  referitoare la ce ar fi fost cu Romania la un moment dat in istorie, daca ar fi avut conducatori adevarati. Sau cum se spune acum in ”afacereza”, daca ar fi avut manageri competenti. Grea problema asta cu managementul dom’ne ! Si faptul ca o resimtim dureros de cel putin vreo doua mii de ani a facut ca – dupa lovilutia din Decembrie –  sa prolifereze la noi facultatile particulare, care nu mai pregatesc ingineri, economisti, juristi, ci manageri. Zeci de mii de specialisti in managementul industriei, economiei, justitiei sau politicii, blindati cu cu masterate si doctorate, gata sa umple piata fortei de munca ca taximetristi, operatori PC, agenti de paza, soferi sau curieri.

Deci problema viitorului Romaniei nu ar mai trebui sa ne mai streseze, tinand cont ca avem probabil cel mai mare numar de manageri cu diploma la 1000 locuitori, din Europa. Se pune intrebarea insa cum s-a ajuns aici ? Cum de noi romanii nu am avut numarul de manageri necesar ca sa iesim din marasm de-a lungul istoriei? Chiar asa prost am stat? Eu unul, care nu l-am agreat niciodata pe cel ce a spus “Crede si nu cerceta !”, desi el practica un management destul de performant dupa cum se stie, m-am pus pe cercetat istoria, ca sa vad ce si cum. Si o sa va impartasesc si voua din cele aflate de mine.

Mergand in negura timpului, pe carari abia schitate de pasi mai mult desculti pe taramurile noastre, m-am impiedicat de niste pietre. Era in dreptul unui sat prafuit din Ardeal, cu nume amintind de niste vecinatati nedorite: Tartaria. As fi trecut nepasator mai departe, daca desenele de pe tablite nu mi-ar fi amintit reprezentarile de pe flip-chart ale primului meu trainer dintr-o multinationala cunoscuta, care ma ajuta sa dezleg in 5 zile ABC-ul managementului. Si n-o sa va vina credeti, dar tablitele par a fi primele pagini de curs de management descoperite vreodata pe planeta Pamant. Aha! Deci “bufnitele nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi”, cum ar fi spus cei din serialul Tween Peaks. Imaginile cu animale si plante ne spun clar ca este vorba de un curs de management pentru specialistii in agricultura.

Tablita rotunda ne arata unul dintre primele sisteme de raportare a productiei, prin linii verticale ce bareaza o linie orizontala. Functioneaza perfect si dupa 6000 de ani sistemul, l-am folosit eu insumi ca sa tin evidenta AMR – ului in armata. Iar tablita cu gaura in mijloc este forma preclasica a diplomei ce atesta absolvirea cursului de management, care – datorita saraciei vestmintelor vremii, si faptului ca nu fusese inca inventat buzunarul, se purta atarnata de o sfoara la gat, spre invidia nelicentiatilor.

Specialistii spun ca documente asemanatoare se gasesc dupa 1000 de ani in zona Sumerului, mai precis a oraselor Uruk si Djemet Nasr ! Va dati seama ca acest lucru certifica existenta la Tartaria a unui centru regional de training, care pregatea studenti de pe mai multe continente ? Lucru care a continuat vreme de milenii, de vreme ce in Brasovul studentiei mele – cel din anii ’80, studentii irakieni si palestinieni din zona respectiva veneau in continuare sa-si cumpere diplome de ingineri, carora traditia multimilenara le dadea o aura magica in fata conationalilor lor, care inca se chinuiau sa dezlege tainele scrisului in praful de pe ulite.

Deci prima impresie este ca intotdeauna gresita! Manageri au fost, manageri sunt inca, si-or fi cat neamul romanesc. Asa ca voi continua sa-i caut prin meandrele timpului, pentru a demonstra ca: ”Nasc si la Romania manageri !”.

Va urma*……….

*In episodul urmator despre Managerul ganditor de la Hamangia si planturoasa sa asistenta.