Unde se duc şerifii cand mor? – minicronica de film

Muzica se intrerupe abrupt, odata cu sfarsitul defilarii pe ecran a distributiei. Ne ridicam de pe scaune, fara sa simtim nevoia sa ne consultam din ochi. De-abia pe holul larg al mall-ului imi intreb familia:

-V-a placut?

-Categoric da, spune pruncul.

-Daca la ora asta tarzie, si la cat de obosita sunt, nu m-a luat nici un pic somnul, iti dai seama!, confirma consoarta.

Tocmai vazusem „Caini”! Al lui Bogdan Mirica. Si eram sub impresia unui film care ne amintea ca cinematografia este in primul rand o arta vizuala. Si vorbele pot fi de prisos, de multe ori, in aceasta arta.

caini-ok

Pustiul dobrogean, surprins pe pelicula, are ceva de decor de western american, numai pentru cei pentru care Dobrogea inseamna doar statiunile de pe litoral. Ses intins, ars de soare, presarat ici-colo cu cate un tufis, de unde te astepti parca oricand sa zboare o dropie.

De ce sa mergeti la un film cu actiunea intr-un astfel de decor?

  • Pentru ca e romanesc.
  • Pentru actori, care-si fac jocul cu maiestrie: Gheorghe Visu, Vlad Ivanov, Dragos Bucur, Raluca Aprodu.
  • Pentru imagine, operatorul e super profi.
  • Pentru coloana sonora, ce te tine in angoasa, ca la orice thriller de buna calitate (vezi si latratul cainelui, bazaitul mustelor).
  • Pentru scenele memorabile.

Intr-una din ele Visu, politistul local cu aer de serif, studiaza si incearca sa extraga o laba de picior a unui cadavru ros de animale, din bocancul defunctului. Apeland la cutit si furculita. Cu bocancul in fata, asezat pe o farfurie(!), are un moment – cand apuca furculita – cand pare ca se asaza la masa! Brrr. In acelasi timp momentul aminteste si de Chaplin incercand sa-si manance bocancul de piele, ceea ce amortizeaza putin şocul.

In alta, tot Visu are o criza de TBC cu expectorare de sange, jucata cu un realism atat de perfect, cu horcaieli atat de veridice, incat parca esti la capataiul unui TBC-ist muribund.

Dragos Bucur are parte si el de momentele sale speciale, unul dintre ele cand coboara in beci, unde de perete sunt prinse niste catuse, iar alaturi e o saltea veche.

Povestea lasa putin de dorit, are si niste momente cam abrupte pe alocuri, dar pe ansamblu lucrurile se leaga.

Trebuie sa mergeti la film, fie si pentru a ma ajuta sa-i dau un raspuns pruncului, care ma intreba la final: unde s-a dus politistul ala, dupa ce l-a impuscat pe Samir?

Chiar asa, unde se duc şerifii cand mor?

Pseudokynematografikos – sau despre cum a fi “faimos” deranjeaza mai mult decat a fi “armân”!

caricatura-silviu_macrineanu1

Atunci cand scriu articole vadit partizane, tin sa-mi declar inca de la inceput partizanatul, pentru ca cititorilor sa nu le induc false pareri. Asa ca acum, cand am de gand sa scriu despre filmul lui Toma Enache, o sa va spun sus si tare de la inceput: imi plac povestile!  Mi-au placut si-mi plac de cand ma stiu. La cinci ani, exasperat ca cei doi frati mai mari nu mai gaseau timp sa-mi citeasca povesti, am invatat literele si am inceput sa buchisesc singur in carti, asa ca la 6 ani citeam onorabil. Si azi, cand merg in vizita la cineva, si vreo carte de povesti a copiilor respectivului sta aruncata pe vreo canapea, nu preget sa o iau si sa o deschid putin, incercand sa vad cam gen de povesti se mai poarta in secolul XXI.

Spun toate acestea ca sa intelegeti ca asteptam cu nerabdare de luni de zile montajul si lansarea filmului cu titlu curios: Nu sunt faimos, dar sunt aroman. Nu stiam despre film decat ceea ce ziarele scrisesera, acel sablon copiat de la unul la altul: “Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Nu hiu faimos ama hiu arman) este o dramă romantică ce descrie călătoria lui Toni Caramuşat, un regizor faimos, pornit în căutarea adevărului absolut despre originea neamului său. Mitul spune că acest adevăr e purtat de Armânamea, ultima descendentă din neamul său. Toni se întâlneşte cu fete din întreaga lume, cu speranţa că soarta îi va scoate în cale adevărul şi femeia la care visează. Le va găsi?

Suna promitator ca poveste, mai ales ca se vorbea despre cautarea adevarului absolut, despre origini, despre mituri. Cautarea pomenita in text ma ducea cu gandul la povestile altor cautari celebre din istorie: Ghilgames cautandu-l pe Enkidu, Isis cautandu-l pe Osiris, Parsifal cautand Graalul, Don Quijote cautand-o pe Dulcineea, argonautii cautand lina de aur si, de ce nu, Fat Frumos cautand-o pe Ileana Cosanzeana. Si de-abia asteptam sa vad daca Toni Caramusat (fina ironia lui Toma in alegerea numelui) va reusi sa afle Armanamea.

Filmul m-a prins de la primele cadre, imaginea este de o calitate speciala, iar muzica lui Stelu Enache sună extraordinar ca muzica de film. Asa se face ca timp de aproape doua ore am stat nemiscat in scaunul incomod de la Tomis Mall, mai mic parca si decat cel de la Tico. Prins de emotie pe alocuri, hohotind cateodata, zambind melancolic la unele cadre, si – de ce sa nu recunosc – cu nodul in gat la altele.

La final am iesit impresionat, atat de atmosfera si de ideea filmului, cat si de faptul ca in sala erau multi tineri de 18-25 ani, care reactionau participativ adeseori in timpul filmului, la scenele vorbite in graiul maiei si al papului.

Intalnirea cu artistii dupa premiera, la Arlequin-ul aceluiasi trubadur Stelui Enache, innobilata si de posibilitatea de a-l cunoaste in realitate pe Dini Trandu, venit special din Connecticut pentru film, au completat pentru mine o seara speciala.

Convins ca toata armanamea a receptionat cu aceeasi bucurie acest eveniment cultural, mai ales ca interactionam cu multi armani pe retelele de socializare si stiam cu cata nerabdare era asteptat filmul inca din primavara, aveam sa am crunte deziluzii inca de a doua zi.

Diversele evenimente, unele cu tenta mai mult sau mai putin bahica, la care am participat in perioada scursa de la premiera, m-au pus in contact si cu armani mai degraba putin incantati de film, multi dintre ei nepasatori fata de eveniment sau, si mai si, de-a dreptul virulenti in a-i gasi acestuia numai cusururi si slabiciuni. Faptul ca acesti armani in general nu fac parte dintre armanii care studiaza si fac eforturi de a-si afla originile, asa cum sunt ele ascunse in negura veacurilor, si nu rezoneaza la eforturile – din fericire din ce in ce mai dese in ultimul timp – ale unor grupuri si organizatii de tineri care incearca sa descopere si sa conserve cultura arhaica a stramosilor lor, s-ar putea sa nu fie un fapt relevator. Sunt sigur ca printre cei care au umplut salile cinematografelor erau in egala masura armani care nu stiau la randul lor prea multe despre originea si evolutia acestui neam pe scena istoriei, si totusi s-au aratat incantati de film.

De unde atunci aceasta pornire spre negare si distrugere, la oameni de varsta mijlocie, de la care te-ai astepta la o gandire mai asezata si mai capabila sa aprecieze evenimentele irepetabile? Pentru ca filmul lui Toma Enache este fara indoiala un eveniment unic: primul film vorbit doar in armana, distribuit pe tot arealul unde armanii sunt prezenti in numar semnificativ. Orice alt viitor film, si sper sa fie cat mai multe, oricat de valoros ar fi – nu va fi decat al doilea, sau al treilea film vorbit in armana.

Spuneam ca nu incetez sa fiu uimit cum acesti oameni, aflati in fata unui eveniment extraordinar pentru etnia lor, nu statusera in sala doua ore decat ca sa inregistreze defectele scenariului, greselile de pronuntie, cuvintele armanesti pe care nimeni nu le mai foloseste azi, cuvintele romanesti adaugate inadecvat, situatiile “neconforme cu realitatea istorica din Romania”(de parca filmul era un documentar), sau “neconforme cu morala armana” („cand am avut curve, noi, armanii?”, ma intreba vexat un interlocutor).

Cea mai grava forma de intoleranta, recte judecata de valoare cu aer de sentinta inchizitoriala, m-a intampinat chiar a doua zi dupa film:

-Ti-a placut filmul?, ma intreaba cu nerabdare greu stapanita, un arman.

-Da, raspund eu cu convingere.

-Aaah, m-ai dezamagit!, replica el, cu un ton de parca mi-ar fi spus: „Olai, tivichele, cum iti placu ahtare glarime?“.

Ramas mut, incerc sa aflu ce pacate capitale a avut pelicula de a starnit asa reactie printre interlocutori. Si, de la mai multi dintre cei prezenti la diversele evenimente, adun o lista cu probleme foarte grave, care ar trebui sa descurajeze pe orice arman “mintimen” sa mearga la cinema:

-de ce apare masina lui Nicu Baturi in cadru in film?

-de ce dialogurile sunt asa artificiale?

-de ce unii vorbesc farshirotesteste in film, iar altii cipaneste?(se pare ca dihotomia asta se stinge mai greu decat credeam eu);

-ce cuvant este asta, “aver”? Nu-l folosesc nici cipanii, nici farshirotii! (aici, data fiind slaba mea cunostere a limbii, am fugit repede la dictionarul lui Cunia sa verific: “aver (a-vérŭ) sn fãrã pl – lucru cunuscut di lumi cã nu easti minciunos; alihea, alithea {ro: adevăr} {fr: vérité} {en: truth}§ di-aver (di-a-vérŭ) adv – ver, alihea, dealihea, dealihealui,dealithea, alihira, alihiuri, alithina, drãhea, alavar {ro: înadevăr} {fr: vraiment} {en: truly});

-de ce Toni se cearta cu taica-sau, reprosandu-i ca nu si-a afirmat cu tarie etnia in timp, chiar ascunzand-o cateodata? Cand am avut noi armanii probleme datorita etniei, aici in Romania? (aici n-am deschis gura, ar fi fost de scris o carte pe tema asta, am pus necunoasterea pe seama varstei interlocutorului);

-de ce era taica-sau atat de nervos ca Toni face teatru, de l-a gonit de acasa? Cand si-au gonit armanii vreodata copiii de-acasa?

-asta este film de 360.000 euro buget? N-a costat nici 100.000 euro!

-pe cea cu curva armana din Grecia – imposibilitate genetica, am amintit-o mai sus;

-de banii astia mai bine facea un documentar!

-la un moment dat nu mai stiam cum curge actiunea, cand este vis si cand realitate, prea intortocheat film!

-s.a.m.d.

Dar capac mi-a pus o discutie avuta alaltaieri cu un arman care vindea cartofi in piata (da, armanii nu vand numai branza si iaurt, au trecut si la alte produse):

-Ai fost la filmul lui Toma Enache?, intreb eu

-Nu.

-De ce?

-Am auzit ca e o prostie!

Alei, Toma Alimos

Haiduc din Tara-de-Jos,

Nalt la stat,

Mare la sfat

Si viteaz cum n-a mai stat.

Cam asta mi-a rasunat in minte dupa ultima convorbire relatata mai sus, cu gandul la haiducul celebru, tiz al lui Toma, degraba varsatoriu de sange, si autor al cunoscutei expresii:  Inchina-m-as si n-am cui!

Intr-adevar este greu cateodata sa gasesti cui sa te inchini, si sa ai speranta ca cei carora le este destinata inchinarea simt ceva scormonindu-le pieptul, odata cu aceasta. Toma a ales sa se inchine armanamei, si vreo zece ani s-a tot framantat cum sa-i aduca acesteia prinosul simtirii sale, omagiul sau, cum sa rupa o bucatica din sufletul sau armanesc si sa o puna intr-o pelicula de celuloid. A facut un film la care a scris scenariul, a ales sa joace rolul principal pentru a fi sigur ca mesajul transmis este cel dorit de el, si a atras alaturi de el oameni care sa-l ajute, oameni care sa joace in film, cu amatorism cateodata, cu text invatat din armaneste, pentru ca ei apartineau altei etnii, altadata, dar oameni doritori sa participe la geneza unui eveniment unic. A umblat pe la diversii armani cu pretentii publice de mecena, ca sa stranga leu cu leu – sau euro cu euro, daca suna mai putin demodat, banii necesari intruchiparii aievea a visului sau. Poate s-a si umilit cateodata pentru asta, pentru ca stim ca oamenii cu bani mai degraba dau un milion de euro pe un fotbalist de doi bani, decat sa dea aceeasi suma pentru un film spre gloria neamului lor. Dar eu cred ca atunci cand faci ceva pentru binele neamului tau, ideea de umilire nu are loc!

Toma Enache ne-a transmis prin filmul sau o multitudine de idei si simboluri, mai usor sau mai greu descifrabile. Mi-a placut enorm faza din deschidere cu afroamericanul care canta: Tumbe! Tumbe!, si care spunea auditoriului de la Kodak Theatre: “Nu stiti cine sunt aromanii? Stati linistiti, nici ei nu stiu!”. Un reprezentant al unui neam dezradacinat, dus pe alte meleaguri si cu identitatea de limba si cultura pierduta, vorbeste despre un alt neam, care este in pericol sa pateasca acelasi lucru. Brrr, m-a trecut fara sa vreau un fior la faza asta din film.

Mi-a placut si faptul ca, in plina ofensiva a neoarmanismului si protocronismului de sorginte armana, filmul – fara a ocoli subiectul, n-a facut un fir calauzitor din ideile respective. Accentele se simt, fie in ideea unui al treisprezecelea adevar, care va face ca toate “sa iasa tru padi”, si adevarul despre armani, ascuns de catre dusmani, sa devina cunoscut, fie in scena cu soarele macedonenilor antici, “soarili a nost”, cum spune Toma la un moment dat. Dar in rest totul s-a concentrat asupra actului artistic, si a ideii de cautare identitara, lucru intru totul de apreciat.

Faptul ca dialogurile suna uneori naiv, dau un parfum de naturalete aparte filmului, dupa parerea mea. N-as fi vrut sa vad in film armani vorbind ca la Holywood, sau ca pe cheiul Dambovitei, nu in primul film vorbit in armaneste.

Mi-aduc aminte ca in 1950 a aparut pe ecranele din Romania, primul lungmetraj de fictiune de dupa razboi, celebrul “Rasuna Valea!”, al lui Paul CALINESCU. Cu brigadieri care vorbeau ca la sedintele de partid, cu propaganda rosie multa, cu stangacii de tot felul, cu actori tineri de care nu auzise nimeni, multi dintre ei fara studii cinematografice de vreun fel. Cand am vazut filmul respectiv pe la 15-16 ani m-am amuzat copios. Dar actul de curaj al lui Paul Calinescu nu a ramas nepretuit, astazi el este socotit unul dintre intemeietorii scolii de regie romanesti, este pomenit in toate studiile despre cinematografia romaneasca postbelica, si pe buna dreptate. Iar unii dintre tinerii naivi din distributie au ajuns actori mari ai cinematografiei romanesti.

De aceea parca visez la momentul in care, peste 40-50 ani, intr-o aula de universitate cinematografica balcanica, un profesor de varsta a doua se va adresa studentilor sai astfel:

-Astazi vom vorbi despre Toma Enache, intemeietorul scolii de regie de film si teatru, in limba armaneasca.

De ce am tras concluzia ca Toma Enache a devenit deranjant pentru unii armani pentru ca este “faimos”, si nu pentru ca incearca sa faca in ultimul timp cultura in limba armana? Pai nici unul dintre contestatarii filmului n-a facut nicio referire la Dodecalog si la cele douasprezece adevaruri despre armani, care sunt lait-motivul filmului. Mai mult chiar, pareau sa nu fi auzit in viata lor despre dodecalog, despre Matilda Caragiu si despre discutiile polemice din jurul ideilor ei. Si atunci cum sa intelegi un film despre armani, daca nu intelegi substanta, nu impartasesti esenta de la care s-a plecat? Simplu fapt de a fi arman, si a vorbi mai mult sau mai putin in casa si societate limba armana, nu cred ca este de ajuns. Mai trebuie si putin suflet deschis si pus pe masa, spre impartasirea cu altii. Dovada ca au fost si destui “mucani” care au rezonat foarte frumos la alegoria cinematografica a lui Toma, unii dintre ei punand pe hartie articole emotionante despre film*.

Toma a incercat un proiect ambitios: un film vorbit in armaneste, care sa fie inteles si simtit de catre mai toti armanii aflati sub autoritatea diverselor “vasalii” din Balcani, si nu numai. Si acest efort se vede in amanunte legate de grai, numele personajelor, situatii, locatii, etc. Amanuntele sunt importante, si Toma stie asta, acordandu-le importanta cuvenita, chiar daca armanii din diverse tari vor rezona diferit la unele dintre ele. Sunt mai ales curios cum vor reactiona armanii din Grecia, carora stapanirea le spune ca vlahika este o limba de casa, de familie, si deci nu poate fi scrisa si nu se poate face cultura in ea?

In concluzie, pentru ca scriu la o ora tarzie, as spune doar ca – la capatul unui deceniu de framantari intense, Toma Enache a gasit Armanamea.

Oare armanamea l-a gasit pe Toma?

Silviu Macrineanu

P.S.  Pe Cinemagia filmul lui Toma este cotat cu nota 7,5, iar pe IMDb cu 8,2!  A bon entendeur, salut!

*http://aluziva.ro/nu-sunt-machidoanca-dar-sunt-impresionata/

Macri’s – Armata la romani, episodul 2 – „Eu cand vreau sa fluier, fluier!”

Una din figurile care pareau imprumutate din cartile lui Hasek despre Svejk era cea a colonelului Gligor, comandantul meu de batalion, daca pot spune asa. De ce pastrez semnul indoielii asupra afirmatiei? Pentru ca numeric, noi – soldatii cu termen redus – aveam efectivul unei companii, dupa regulile armatei romane comuniste. Cand a fost vorba sa fie incredintata conducerea ei cuiva din unitate, optiunea a fost acest Mos Teaca care, date fiind calitatile lui de mare comandant de osti, ramasese fara “colegiu”, cum ar fi spus nenea Iancu. Cum trebuia sa aiba si el o comanda, o primise pe aceasta, lucru pe care nu-l aprecia, pentru ca la gradul lui s-ar fi cuvenit sa comande un batalion. La gradul lui dar nu si la intelectul lui! Asa ca ne prapadeam de ras cand, la adunarea companiei pe platou, Gligor ne comanda teatral: “Batalion, la dreapta!”,”Batalion cu pas de defilare, inainte, maaarrrs!”.

Amuzamentul nostru era completat si de faptul ca tipul arata exact ca Hitler, asa cum l-a parodiat Chaplin in “The great dictator”. Avea acea celebra mustata tip musca, era mic si cracanat, brunet si cu ochii usor injectati, iar cand se forta sa ne tina discursuri educative incepea sa se balbaie exact ca Ceausescu, “comandantul suprem” al armatei din care faceam parte, noi temporar, el pe viata. Colegul meu Jescu, zis Zeba, un scump de pe meleaguri botosanene , cazuse in admiratie in fata perlelor de limbaj ale colonelului, astfel ca avea tot timpul la el un carnetel si un creion bont, notand totul pentru a avea de ce sa rada la batranete, dupa cum marturisea. Cand ne strangeam seara in dormitor Zeba ne citea cele mai savuroase perle, iar in cele 9 luni de armata umpluse carnetelul de la un capat la altul. Singurul contracandidat serios pentru colonel era Rascanu, plutonierul de companie, caruia noi ii pronuntam numele Ra..canu, inmuind “s” – ul pana la disparitie, ceea ce-l scotea pur si simplu din minti.

Cat despre comandantul nostru, al Companiei a V –a, care ne boteza “batalionul 5”, cand de fapt cred c-ar fi trebuit sa ni se spuna Compania a VII-a dupa ispravile noastre, imi amintesc o zi cand ne-am adunat la raportul companiei de dimineata, dupa inviorare, iar Gligor a sosit surescitat, rosu la fata, balbaindu-se mai mult ca de obicei si perorand cu voce tare:
-Tovarasi militari! In aceasta noapte o mana criminala a dat cu piciorul si a spart chiuveta de la spalatorul 2! Daca pana diseara cel ce a facut-o nu recunoaste, va tai…va tai….va tai accesul la baie sambata!
Binenteles ca apoi s-a oprit blocat de felul in care noi ne fortam sa oprim hohotele de ras, desi amenintarea cu baia ne produsese fiori reci pe sira spinarii, pentru ca doar sambata aveam dreptul la baie, baie care dura cam 3-4 minute! Merita sa ne vezi sambata dusi cu plutonul la baie de plutonierul Rascanu, incolonati, dar imbracati doar in pantalonii de pajama, papuci si cu ustensilele necesare in mana. Baia amintea foarte bine baia similara de la Auschwitz, unde se petreceau scenele abominabile cu gazarea, aceiasi pereti decojiti, aceleasi sali mari cu tevi aparente, dusuri fara ciuperci si fara robineti, suspendate cam la 3 metri inaltime. Ne dezbracam in hol si intram in baia propriu-zisa in costumul lui Adam, cu sapunul in mana, asteptand sa vina apa, fiecare plasat cat mai aproape de un dus, in jurul caruia stateam ca petalele unei flori, ca sa prindem ceva apa. Plutonierul dadea drumul la apa, in timp ce vreun hatru dadea o comanda inexistenta, de genul: Atentiieee, spalati! Apa curgea cam 3-4 minute, in care trebuia sa te uzi, sa te sapunesti o data, sa te clatesti, sa te samponezi, sa te speli pe cap si sa te mai clatesti odata. Daca nu te miscai repede ramaneai cu sapunul sau samponul pe tine, spre amuzamentul celor mai rapizi.

Lipsa cronica de igiena impusa de regulile unitatii privind baia saptamanala ne disperase, asa ca episodul cu “mana criminala ce dadea cu piciorul” si spargea chiuveta avea o explicatie perfect logica, o sa vedeti imediat de ce. Seara stingerea era la 21.30, asa ca de la ora 21.00 trebuia sa mergem pe rand la spalator, ca sa ne facem toaleta de seara. Ingeniozitatea noastra de viitori ingineri ne facuse sa gasim o solutie sa ne spalam pe trup, desi spalatorul avea doar 10 chiuvete, cu oglinzi, puse fata in fata cate 5. In primul rand a trebuit sa “completam” 3 metri de furtun de cauciuc. Pentru cei care n-au facut armata, trebuie sa stie ca in armata nimic nu se fura, totul se “completeaza”! Te trezesti intr-o dimineata cand te imbraci ca nu mai ai centura, sau boneta, sau ciorapii (daca erau spalati,bineinteles)? Nu-i nimic, taci din gura si in noaptea urmatoare “completezi” ceea ce-ti lipseste.
Dupa ce ne procurasem furtunul, restul a fost floare la ureche: il introduceam pe teava rotunda a unei chiuvete si dusul ad-hoc era gata, mai aveam nevoie doar de un servant, care sa-l indrepte spre noi si sa dea drumul la apa. Era un circ intreg seara sa vezi 3-4 baieti goi stand aliniati la perete in spalator, in timp ce un altul ii stropea cu furtunul, asa cum pun politistii tunul cu apa pe protestatari, in tarile unde apa este ieftina (nu pot sa-mi imaginez scena respectiva intr-o tara africana, de exemplu). Cum nu era timp pentru toata lumea sa prinda furtunul, unii mai puneau picioarele sus in chiuvete, ca sa si le spele in timpul regulamentar de spalat, care era dramuit si el. Asa ca probabil unul ca mine, de 1,92 metri, sau ca Mitrea, care cred ca avea cam 120 kg, o facuse cu mai mult entuziasm si sparsese o chiuveta, spre disperarea lui Gligor.

Acest Mitrea era un tip deosebit de calm, avea un trup cum nu mi-a fost dat sa vad prea des in viata, parea turnat intr-o forma circulara, de sus pana jos, pe o inaltime de 1,70 metri. Avea o ceafa de bulgar eminescian, picioare si maini groase si musculoase, singura comparatie care cred ca i s-ar potrivi este cea cu Hulk, eroul de benzi desenate, mai putin culoarea, care la Mitrea era data de soarele excesiv al Baraganului, de pe la Lacul Sarat. Facuse rugby si asta se vedea, pentru ca avea cateodata miscari neasteptat de rapide pentru fizicul lui impunator. Mi-am adus aminte de el pentru ca in primul an de facultate, exasperat de Brasov – care nu avea si el un lac, un rau ceva, ca pe la Braila – a venit la mine, care de pe la 10 ani bateam orasul si-l stiam ca pe propiile buzunare, intrebandu-ma:

-Bai, Macrinus, pe aici prin orasul asta nu poti sa faci si tu o baie ca lumea, nu exista nici un loc de scaldat?
-Ba da, mon cher, poti sa mergi la strand la Noua daca vrei. E cam in partea cealalta de oras, dar cu troleul ajungi in jumatate de ora. Vrei sa-ti explic cum ajungi?
-Da, mai, spune-mi ca nu mai pot, imi fierb creierii in cap de caldura.

Daca as fi stiut ce avea sa se intample mi-as fi muscat limba si nu i-as fi spus nimic. Cert este ca a doua zi, care era zi de luni, m-am uitat dupa el prin amfiteatru, ca sa-l intreb cum a fost baia, dar nu era la scoala. Asa ca l-am intrebat pe Sacalu’, seful lui de grupa, daca stie de el.

-Da, mai, fire-ai al dracu, binenteles ca stiu, ca de-aia sunt eu sef de grupa si voi nu! (Sacalu’  era oltean, bineinteles). Este in spital, si-a spart capul dobitocul si s-ar putea sa aiba si ceva la coloana, sper sa nu fie nimic nasol.
-Cum si-a spart capul Sacale, ca la ce cap patrat are asta, nu credeam ca se poate?
-Ete ca se poate, bai, fire-ai al naibii. Am fost toti ieri la strand, ca era cald, iar dobitocul nici nu s-a dezbracat bine ca a si sarit in apa, de parca era ala Weissmuller, care-l juca pe Tarzan. Numai ca s-a aruncat in partea mai mica a strandului, aia pentru kinderi, unde este apa mica! Si s-a dat cu capul de cimentul de pe fund. S-a umplut de sange, a lesinat, de-abia l-am tinut deasupra apei sa nu se inece. A trebuit sa se adune vreo 10 oameni, ca sa-l saltam pe marginea piscinei si apoi in salvare.

Mitrea a aparut in camin din nou, dupa vreo doua saptamani de spitalizare, dar intr-o cu totul alta prezentare. De la brau in sus era pus tot in ghips, cu exceptia mainilor, fetei, urechilor si a unei gauri in ghips in crestetul capului. Arata asa de caraghios, ca s-a lipit imediat de o porecla noua, care l-a insotit toata facultatea, aceea de Testosul. Umbla usurel de la o camera la alta si se ruga de orice cunostinta sa-l ajute sa se scarpine. Era cald afara, transpira sub ghips si avea niste mancarimi groaznice. Fiind asa de incorsetat nu putea sa se scarpine si se chinuia mult de tot. Dar colegul nostru Mircea, poreclit Ingineru’  inca din armata pentru simtul lui tehnic, a descoperit solutia care i-a gasit alinarea, aparand intr-o zi cu 2 spite de bicicleta si spunandu-i:

-Nu poti sa te scarpini, grasule? Ia incearca cu astea!

Si i-a aratat cum sa strecoare spita pe sub ghips, cu partea cu protuberanta de prindere de janta in fata, si miscand-o dute-vino sa-si astampare mancarimea. Rar am vazut om mai fericit decat Mitrea in acele momente, nici daca i-ar fi dat Deliu nota 5 la mecanica la examen, fara sa-l asculte deloc, tot nu s-ar fi bucurat atat.

Revenind la armata ati vazut ca rezolvam problemele din mers in tot ceea ce tinea de confortul personal, lucru care nu ne iesea insa si cand era vorba de instructie . Aici eram cosmarul oricarui comandant cu spirit de militar in sange, fie pentru ca paream sa nu intelegem cele mai simple manevre, fie pentru le faceam intentionat pe dos. Faceam armata intr-o scoala de subofiteri activi, de APV-isti cum le spuneam noi usor dispretuitori, initialele venind binenteles de la Armata Pe Viata. Desi incepusem instructia odata cu ei, in septembrie, ei defilau pe platou cu arma la umar, batand pas de defilare si cantand in gura mare, in timp ce noi ne chinuiam inca sa invatam prima strofa dintr-un cantec. Si culmea – textul cantecului respectiv era despre ultima zi de armata petrecuta in unitate! Problema n-ar fi fost asa mare daca nu se apropia rapid depunerea juramantului militar, cand toata suflarea de racani trebuia sa defileze cantand prin fata tribunei oficiale, unde avea sa fie prezent chiar si un general. Prezenta unui general in unitate dadea fiori multimii APV-iste, ceva in genul fiorului mistic al credinciosilor cand ating sfintele moaste ale unui martir sanctificat. De data asta avea sa fie generalul Cheler, un tip impozant si destul de haios cand l-am cunoscut mai bine, la sustinerea examenului de sublocotenent de la sfarsitul armatei.

Comandantul unitatii, disperat de lipsa progreselor noastre, ne-a dat pe mana unui maistru militar de la fanfara de muzica , om cam la cincizeci de ani, ordonandu-i ca pana la juramant sa ne faca sa ne descurcam onorabil. Acesta, un om inteligent si cu bun simt, ne-a adunat, ne-a pus sa cantam, sa defilam cu arma la umar, cu baioneta pusa conform regulamentului, sa batem pas de defilare dupa care ne-a dat adunarea.
-Mai baieti, stati in jurul meu, ca sa auziti cu totii. Mai avem o saptamana pana la juramant si voi sunteti varza. Nu cred ca nu puteati voi sa faceti mai bine toate astea, de vreme ce ati intrat la o facultate, dar asta nu-i treaba mea. Eu trebuie sa fac ceva sa trecem onorabil evenimentul. Si am cateva idei. O sa defilam cu pistolul automat spanzurat de gat in fata, cu mana stanga pe patul lui de lemn. Asa nu trebuie sa-l stapaniti doar cu palma cand sta in sus pe umar,cu baioneta pusa cum cere regulamentul, ca sa mai faceti si vreo belea si sa va scoateti ochii. Pas de defilare va invat eu in doua-trei zile, cu muzica insa nu stiu ce facem, ca sunteti afoni rau. Vedem noi pana la urma.

Si iata ca in ziua mult asteptata, dupa elevii de scoala militara care defilau primii, am aparut si noi pe platou, eu primul in randul dinspre tribuna, cu uniforma mea de alta culoare decat restul lumii. Comandantul nostru era disperat, pentru ca aflase de la maistrul militar ca mai mult de o strofa de cantec nu reusisem sa invatam, asa ca daca incepeam sa cantam cand intram pe linia dreapta din fata tribunei, aveam sa terminam strofa chiar in fata generalului, nemaiavand cu ce continua. Penibila situatie, datatoare de cosmar pentru orice ofiter de cariera.

Am inceput sa batem pas de defilare pe linia dreapta, destul de bine si de cadentat, cu mana pe patul de lemn al automatelor de la piept, cu manusi albe, bocanci stralucitori si uniformele calcate cu dunga. Era un stil de defilare pe care doar soldatii Wermachtului il mai faceau in fata Reichstagului, pe vremea lui Hitler, poate si pentru ca ei erau la vremea aceea singurele trupe regulate din lume dotate cu pistoale automate. Totul mergea snur, bateam tare din bocanci si cantam de ne sareau bojocii versurile primei strofe, care s-a terminat exact cand am intors capetele spre tribuna oficiala, pentru onor la general. Comandantul nostru a perceput momentul de pauza de dupa prima strofa, cand toti plamanii trageau cu nesat aerul lipsa in piept, s-a facut mic in spatele generalului, in asteptarea dezastrului. Cand, spre mirarea lui, o suta de tineri militari au atacat strofa a doua a cantecului ….fluierand-o! Fluieram de mama focului, o chestie care ne placea, iar rezultatul era extraordinar, doar pe genericul final al unor filme americane mai auzi fluierandu-se o melodie de razboi asa de frumos. Am terminat mandri defilarea, iar generalul Cheler s-a declarat foarte impresionat de ideea cu fluieratul, neintalnita pana atunci, chemandu-l pe maistrul de muzica care avusese ideea si felicitandu-l personal!

Va urma……

Din stejar, stejar rasare !

foto: www.prosport.ro

Atmosfera extraordinara sambata, 27 noiembrie, pe stadionul Arcul de Triumf din Bucuresti, ridicat la rangul de  sanctuar al rugbyului romanesc pentru acest meci. Extraordinara din mai multe puncte de vedere: pentru ca este prima data dupa  foarte multi ani cand vad 5000 de oameni stransi la un meci de rugby in Romania; pentru ca in tribune erau sute de femei si copii voiosi, care incurajau cat ii tinea gura echipa “stejarilor”; pentru ca pe marginea terenului n-am vazut sute de jandarmi, care – intorsi cu spatele la teren, sa supravegheze cu ochi scrutatori suporterii periculosi; in finesi  pentru ca presedintele federatiei romane de rugby statea in tribune(?), dand tonul la scandarile galeriei!

Da, dragii mei, n-o sa va vina sa credeti dar exista un sport de echipa la care femeile si copii pot sa vina linistiti in tribune, fara sa trebuiasca sa-si puna dopuri in urechi. Mai mult chiar toate femeile aratate in transmisia televizata erau frumoase! Pentru ca ce femeie nu este frumoasa atunci  cand vine din toata inima sa strige si sa se bucure de spectacolul oferit de 30 de barbat,i care se infrunta – cavalereste, intr-un meci de rugby? Iar copii aveau cu totii ochii stralucitori, fata vesela si erau entuziasmati de  ceea ce vedeau. Ce exemplu minunat este un meci de rugby pentru un copil! Pentru ca iata ce a vazut, pe viu, oricare dintre cele cateva sute de copii prezenti la stadion sambata.

In primul rand a vazut 60 de barbati in adevaratul sens al cuvantului, bine claditi, bine hraniti, calmi si relaxati in asteptarea unei confruntari pe viata si pe moarte. Dintre acestia 30 se dezechipeaza, intra in teren si se tin pe dupa umeri in timp ce fanfara(!) intoneaza imnurile. Mai mult, cei 15 in echipament galben-rosu canta cu tarie, aproape striga, versurile imnului nostru national, cu fiecare vers parand mai montati, mai hotarati sa-si apropie victoria. Cata diferenta fata de fake-urile de barbati din alt sport, candva frate, numit fotbal.

Apoi copilul mai vede cum capitanii celor doua echipe  asculta, cu vadit respect, ultímele recomandari ale arbitrului de centru. Acesta este si el de regula un fost jucator de rugby, a condus poate o finala de cupa mondiala, si nimanui nu-i trece prin cap ca ar putea conduce in mod partinitor partida. Nimeni nu scrie bazaconii despre el prin ziare, in zilele premergatoare meciului, iar dupa meci este pur si simplu uitat! Arbitrul si-a facut datoria, arbitrul poate sa plece!

Autoritatea arbitrului, ca si justetea  deciziilor celor 2 “judecatori” de margine, sunt lucruri de la sine intelese in rugby. Daca esti in atac, jucatorul tau este placat, se creeaza o gramada spontana, iar la un moment dat arbitrul fluiera lovitura de pedeapsa impotriva echipei tale, tu – ca si capitan de echipa, oricat ai fi de catranit si afectat, te duci calm catre dansul si-l intrebi: ”Ce s-a intamplat, sir?”. Iar arbitrul iti explica in mod calm, asa cum se aude  live in transmisia tv (!): “Omul tau cu nr. 4 nu a eliberat balonul  suficient de repede, de aceea ati fost penalizati”. Si stii ca chiar asa a fost,  iar arbitrul opreste jocul de fiecare data cand exista pericolul accidentarii jucatorilor in astfel de gramezi.

Va dati seama, oameni buni (asta am luat-o de la Banica jr.), jucatorii il intreaba pe arbitru calm, iar acesta raspunde la fel de calm ! Nimeni nu injura/ scuipa/imbranceste, nu face gesturi amenintatoare, jucatorii de la fundul gramezii nu urla de durere, nu se rostogolesc pe jos cu gesturi teatrale, nu cheama medicul si targa, sa-i scoata de pe teren, pentru ca au fost grav raniti de adversar? Dupa care ajunsi pe targa la marginea terenului sa sara sprinteni de pe ea si sa alerge iute la mijlocul terenului? Mai mult, publicul nu protesteaza la decizia arbitrului, nu huiduie/injura/scuipa/imbranceste/da foc la peterde/rupe scaune s.a.m.d.  Desi terenul nu are garduri de plasa (ca la zoo), spectatorii de la rugby nu sar in teren sa-l  fugareasca pe arbitru si sa-i aplice o corectie, ca la meciul Juventus Bucuresti – Sageata Navodari. Rugbyul este un sport sarac, e clar ca n-au mai avut si bani de plase si stalpi, pentru izolarea spectatorilor fata de teren, asa ca au preferat sa-i civilizeze.

Cand jucatorii bat o margine la rugby, cel ce arunca si judecatorul de margine pot fi atinsi cu mana de catre spectatorii de pe margine, cu toate acestea nimeni nu o face. Nici chiar fanii bucurosi ca sunt la jumatate de metru distanta de unul dintre idolii lor.

Apoi copilul prezent la meci vede cum unul dintre jucatori se loveste serios, pentru ca la rugby jucatorii nu se menajeaza pentru meciul viitor, cu aer de derby, si nu iau cartonase in mod voluntar, ca sa stea pe tusa etapa urmatoare. Vede cum – daca este grav (si de multe ori este), medicul intra pe teren si-i da prímele ingrijiri, in timp ce ceilalti continua infruntarea. Fara sa se lamenteze 2 minute pe margine, asteptand aprobarea arbitrului, ca la fotbal. Care arbitru de fotbal cateodata nu vrea sa accepte in ruptul capului ca faultul, pe care el nu l-a vazut, a fost foarte serios. Medicul intra pe teren si fara aprobare  pentru ca spiritul jocului de rugby este unul barbatesc, accidentarile sunt serioase si siguranta sanatatii jucatorilor este foarte importanta pentru toata lumea.

Si mai vede ceva copilul venit poate pentru prima data la un meci de rugby: vede cum jucatorul accidentat, care stie ca nu poate sa mai continue jocul, se chinuie ( rareori ajutat si de medic) sa se ridice, apoi paraseste stadionul schiopatand, cu eforturi mari cateodata, in aplauzele intregului stadion. Are de multe ori lacrimi in ochi, dar de cele mai multe ori sunt lacrimi de frustare, pentru ca s-a accidentat si nu mai poate sa lupte in continuare. Pentru ca barbatii adevarati ies pe picioarele lor de pe terenul de rugby, oricat de grava ar fi accidentarea.

Micul nostru spectator vede la inceputul meciului cum antrenorul  ia loc zambitor in tribuna, pentru ca pe parcursul meciului capitanul de echipa sa fie cel ce-si aseaza in teren si mobilizeaza coechipierii. Cand capitanul trebuie sa iasa din teren, accidentat sau epuizat fizic, el nu arunca banderola celui mai apropiat coleg, spunandu-i “dai-o lui Gigel!”, iar Gigel suparat sa refuze sa o primeasca si sa o lase sa zaca pe jos! Antrenorul stie ca ce a fost de facut pentru pregatirea meciului a fost facut la timp, ramane ca inclestarea vointelor din teren sa decida castigatorul. Asa ca nu sparge cu piciorul plexiglasul bancii de rezerva, furios la extrem, cand echipa lui rateaza un eseu.

Iar sambata acest tanar spectator afla ca domnul in costum elegant asezat in primele banci din tribuna, alaturi de alti domni in tinuta sport, este presedintele federatiei de rugby, venit la conducere pe fondul unor rezultate neconcludente din preliminarii ( la fotbal functiile de genul asta sunt pe viata, mai mult nu m-ar mira s-o vad pe Raluca Sandu sefa federatiei de fotbal, cand taica-sau n-o mai putea sa numere banii din ursulet). Acest domn a mers in vestiarul baietilor cand a devenit sef de federatie si le-a spus ceva de genul: “Stiu ca toata lumea crede ca am ratat calificarea, eu va spun ca ne putem califica la baraj. Va fi greu, dar o putem face!”. Nu le-a spus: ”Va maresc prima de calificare la 200.000 de euro, numai sa va calificati.”

Apropo, daca stie sa citeasca micul suporter va afla din ziar ca pentru calificarea in mod consecutiv la a VII-a Cupa Mondiala(!), fiecare jucator va primi 2000 euro! Da, ati citit bine, doar 2000 euro. Cam cat primeste intr-o saptamana orice ratat de fotbalist din prima liga, nascut “talent” si retras  “tanara speranta” la 32 ani|! Care pe deasupra mai primeste si apelative eculubrante, de genul: print, diamant, vrajitor, briliant, etc. Si daca voi credeti ca a doua zi ziarele de sport au macar jumatate din ziar dedicata  acestei unice performante, eu va spun ca va inselati.

Meciul de rugby se incheie si el intr-un mod special: asezati pe 2 randuri invinsii ii asteapta pe invingatori pe drumul spre vestiar, aplaudandu-i in semn de recunoastere a suprematiei din meciul respectiv. Mai lipseste ca  un jucator din echipa castigatoare sa ofere o naframa unei frumoase domnite din tribuna, dedicandu-i victoria, pentru ca sa te crezi la un turnir cavaleresc din evul mediu!

Vazand toate aceste lucruri pomenite mai sus, precum si multe altele ce nu-mi vin acum in minte, cum credeti ca se va comporta micul spectator peste 10-15 ani, cand va lua loc in tribuna in calitate de mare spectator ?

Silviu MACRINEANU

Andrei Plesu – Despre Dan Puric

 

 

 

 

 

……………….

Cum vedeţi discursul lui Dan Puric?

Am scris ceva la un moment dat despre el, fără să-l numesc, şi mi s-a spus că sunt invidios. Eu îl admir pe Dan Puric ca actor. E un artist de top. Din păcate, se întâmplă şi cu el ce se întâmplă cu mulţi alţii. Ca să fiu pedant, aş spune că avem de a face cu o problemă de logică a autorităţii. Există un câmp de competenţă pentru fiecare, şi cine iese din acest câmp îşi pierde şi competenţa şi autoritatea.

Dacă te duci la Einstein, care e o autoritate, şi îl întrebi cum trebuie să fie femeia ideală, rişti să auzi o tâmpenie, sau o platitudine. Nu înseamnă că, dacă eşti un matematician sau un fizician genial, te pricepi la orice altceva. Dacă îl întrebi pe Kant despre căsătorie, s-ar putea să-ţi dea un răspuns idiot, sau să nu ştie ce să spună. Domnul Dan Puric a ieşit din sfera unde este cu adevărat competent, înalt competent. A făcut un sindrom de guru.

Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti.

Şi Nicolae Iorga făcea gafe monumentale…

Domnule Rădulescu, să ne liniştim puţin! A-l compara pe Iorga cu Puric e ca şi cum l-am compara… pe Iorga cu Puric. Problema domnului Puric e că recurge la citate ca la o ornamentică neasimilată. Am cunoscut un om care avea întotdeauna cu el un carneţel în care nota citate. Îi plăcea să le colecţioneze.

Cum auzea o vorbă, scotea carneţelul şi o scria. Invocai un pasaj din Brecht şi-l auzeai: „Cum aţi spus? Staţi să notez!“ Apoi, cu prima ocazie, zicea: „Cum spunea Bertholt Brecht…“. Dar era un citat care nu trecuse prin el. Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit, la nume, probleme şi concepte despre care  nu are decât o informaţie de dicţionar, sau din auzite. Nu poţi scoate din pălărie, una-două, pe Toma din Aquino, pe Ambroise Paré, sau pe Platon, dacă nu ai avut cu ei un comerţ cât de cât consistent. Eu unul nu înţeleg de ce face asta domnul Puric. În termeni creştini, i-aş vorbi de „slavă deşartă”: vrea să pară altceva decât este.

La cât e de inteligent şi de angajat spiritual, aş fi aşteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să înveţe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învăţat. Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a naţiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârşirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscăleşti? Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii.

Unii se grăbesc să-l acuze că e legionar…

E, şi aceasta, o analogie, pe care domnul Puric ar trebui să ştie să o evite, căci nu e chiar onorantă. Nu mai spun că au fost legionari şi legionari. Unii mai deştepţi, unii mai din topor. Dar în materie doctrinară (de fapte nu mai vorbim!), şi proştii şi deştepţii au fost capabili de enormităţi. Retori ai vanităţii naţionale, ei erau, tocmai prin asta, foarte ne-români: românii au ceva mai mult umor şi, în orice caz, n-au gustul extatic al morţii.

La Atheneu, unde îşi ţine domnul Puric conferinţele, vin, totuşi, şi oameni care simt nevoia de adevăr…

Nevoia aceasta există, cu siguranţă. Probabil că Biserica, care ar trebui să livreze acest tip de discurs în limitele firescului, n-o face îndestulător, sau, când o face, nu convinge. Cazul Puric este al unui om care şi-a asumat ceva pe care nu-l face cine trebuie: nici instituţia care trebuie, nici personajul. Admiraţia mea pentru el ca actor rămâne însă neschimbată. Mai mult: cred că prin arta lui face mult mai bine ceea ce vrea să facă prin discursul lui public. Şi regret sincer că insistă pe un drum cu atât mai smintitor cu cât e mai aplaudat. Ce-o să facă? O să mai publice încă o carte.

Prea multe nu o să mai publice, pentru că se mişcă într-un registru de idei destul de previzibil. Nu-l văd făcând studii de teologie. Îmi pare pur şi simplu rău. Ar mai fi de spus şi altceva: conştient sau nu, domnul Puric îl imită, ca impostaţie, ca formulistică, pe Petre Ţuţea, care însă era originalul, nu era o copie. Dar Petre Ţuţea era un om foarte cultivat şi de un umor extraordinar. Ce e uimitor la Puric este că în actorie e plin de haz, iar în „omiletica” lui e sumbru. Petre Ţuţea e citat mereu acum de unii adulatori fanatici, într-o variantă care te face să crezi că era un apucat. Or, dacă stăteai cu el la taclale, observai cum tot ce spunea căpăta un „comentariu de subsol” relativizant.

Când, în anchetă, declara vertiginos: „Sunt, înainte de toate, român, ortodox şi militarist. Trebuie să ne înmulţim ca sardelele, să îi lichidăm pe ruşi pentru că n-au ce căuta în Europa şi fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap!“, Petre Ţuţea ştia că joacă şarja ultimă, enormul. În sinea lui, râdea homeric. Dan Puric are aerul că rosteşte fraze asemănătoare, luându-le, candid, în serios, până la ultimul detaliu.

Cine suntem? Apropo de cartea lui Dan Puric…

În orice caz, suntem o comunitate care nu-şi pune această întrebare. De ce? Pentru că crede că ştie răspunsul. Avem tendinţa să ne facem un portret de eroi, întrerupt din când în când de înjurături. Adică ne înduioşăm repede cu privire la destinul nostru şi la trecutul nostru („notre patrie héroique et martyre” – cum spune, în băşcălie, Adam Michnik despre Polonia). Din când în când însă, atunci când nu se aprinde chibritul nu ezităm să blestemăm: „Fir-ar mama ei de ţară, nici chibritele nu se aprind!”. Sudalma zilnică şi grandomania naţională merg, nonşalant, mână în mână. Pendulând între o prea rapidă distanţare de noi înşine şi glorificarea de sine, nu părem a fi în posesia unei identităţi clare. Ar fi foarte bine ca românii să înceapă să se gândească mai riguros la identitatea lor.

Dar să o facă prospectiv, nu recapitulativ şi auto-suficient. Pentru că, până la urmă, eşti ceea ce vrei să devii. Într-un dialog platonician se spune: „Dacă te uiţi intens la ceva, încet-încet devii obiectul la care te uiţi.“ Dacă am privi către un model coerent al nostru, am putea să ne identificăm cu el. Dar noi nu ştim ce vrem exact, nu ştim cum vom fi pestre 30 de ani, nu ştim ce vrem să fim peste 30 de ani. Asta ne face să ne descurcăm pe intervale mici şi să nu avem acces la continuitate. Continuitatea e înlocuită de mici salturi acomodante. Ca să aflăm cine suntem ar fi interesant să studiem emigraţia noastră, în comparaţie cu a altor popoare. Românii din diaspora trăiesc fie în varianta parastas, idealizând umed locul din care au plecat („Ce ceapă era la noi! Ce cartofi!”), fie în varianta „emancipată”: uită limba română, le e jenă să fie identificaţi cu ţărişoara… Nu scapă de asta nici Marie-France Ionesco, care spune că tatăl ei, Eugen Ionescu, n-are nicio legătură cu România. E niţel ridicol.

Dacă unul se naşte în Zair, nu poţi să o ţii langa că n-are nicio legătură cu Zairul. A fi născut într-un loc nu e nici un merit, nici un defect. Dar când te-ai format scriitoriceşte citind Urmuz şi Caragiale, când ai scris prima versiune la „Cântăreaţa cheală” în româneşte şi ai luat, în România, primul premiu literar, n-are niciun sens să tot fii spălat de Dâmboviţa cu apele Senei. Se vede că, uneori, fetele unor celebrităţi devin, pe căi misterioase, mamele lor. Aşa ajunge o femeie foarte inteligentă să şlefuiască pedant şi autoritar statuia tatălui, a cărei prestanţă n-are nevoie să fie „apărată” de nimeni.

Sursa:  Interviu acordat lui George Radulescu, ziarul Adevarul, 7 august 2009

La filmul laudat sa nu te duci cu punga …

Dupa vreo 15 ani de absenta din fata marelui ecran, a trebuit sa merg la cinema intr-o duminica seara, ca sa dau satisfactie jumatatii mele care dorea sa plece undeva  de acasa, si juniorului meu care vazuse filmul si-l categorisise ca fiind “mishto”. Am observat ca aceasta categorie (mishto, adica) este prima pe buzele adolescentilor de azi, atunci cand le pui intrebari de genul: cum a fost la concert?; cum a fost la film?; cum a fost la majorat?  La extrema cealalta este o alta binecunoscuta expresie, adica “nashpa”. Ea se obtine ca raspuns generic la intrebarile: cum a fost la scoala azi?; cum a fost la mate? ; cum a fost la sedinta?

Deci intre mishto si nashpa viata adolescentilor romani de secol XXI are niste coordonate clare, care-i ajuta sa se orienteze in viata, in lipsa invechitelor percepte morale, care nu mai sunt de bon ton.

Dar  intorcandu-ne la film, am cedat la presiunile consoartei, care m-a marcat scurt – ca un fundas central din amintirile de altadata ale fotbalului romanesc, post care am observat ca a cam disparut din organigrama echipelor  de azi, participante la Liga lui Mitica. Al dracu’ dom’ Mitica!

Am cedat si datorita faptului ca urma sa merg la “multiplex”, la mall, adica un fel de culme a vizionarii pentru mine, copil de taran de pe meleaguri obrejene, care nu vazuse la viata lui decat cel mult filme pe panomaric, iar primul film 3D pe care-l vazuse  in 1980 era de productie sovietica!

–          Ce film vedem nevasta?, am intrebat curios?

–          Nu stiu, unul cu Tom Cruise!, a replicat consoarta, vadit interesata doar de jumatatea masculina a distributiei.

–          Serbane, femei joaca in filmul asta?, am apelat la expertiza  juniorului , care deja vizionase minunea de film.

–          Da, mah, e una blonda, cred ca am mai vazut-o intr-un film, cand eram mai mic.

Cum ultimul film vazut de mine la cinema impreuna cu juniorul fusese premiera Terminatorului 2, am renuntat sa mai fac presupuneri asupra eroinei principale, convins ca probabil e o diva pe masura eroului principal. Ajunsi la cinema am platit biletele, am aflat cum se cheama filmul, eroina principala si – dupa afis, am realizat cam in proportie de 80% care va fi actiunea. Deci :

Knight and Day, SUA, 2010

Regizor: James Mangold

Cu: Tom Cruise, Cameron Diaz s.a.

Intrat in sala am apreciat cu satisfactie patrunderea civilizatiei americane si in randul cinefililor romani : sucuri carbo sorbite zgomotos cu paiul, floricele popcorn, pungi  care fosnesc, rasete, etc. De cand visam asa ceva, de pe vremea Calauzei  lui Tarkovski, cand eram 13 spectatori in sala, dintre care 6 au plecat inainte de final! De buna seama, daca ar fi avut floricele si suc,  ar mai fi ramas pana la pauza macar.

Alminteri sala interesanta, cu o panta pronuntata, cu scaune de plastic, inguste, dar cu suport de pahar pe stanga. Dupa 5 minute,vazandu-ma cum ma agit, nevasta-ma ma apostrofa soptit:

–          Ce tot te rasucesti atata?

–          Ce sa fac ma, stau parca sunt in Tico! Astia nu s-au gandit ca mai vin si oameni  “gingasi”, ca mine , la film.

Dar in fine, dupa 2 trailere care mi-au rezolvat problema cerii din urechi, a inceput filmul. Cand surpriza: este criza financiara si la americani! Asa ca producatorul a taiat si el 25% din Posturile de TESA. Problema este ca a taiat si posturile machiorilor (machieuzelor, machiatorilor?). Asa ca descoperii ca Tom Cruise s-ar putea sa fi facut armata cam in acelasi leat cu mine. Ma rog – eu la Pitesti, el in Minnesota, amandoi culegand prune. Nu de alta dar nici vopsea de par nu au mai avut  in buget americanii. Sau poate acolo la ei, la scientologi, nu e voie sa alterezi opera domnului cu chimicale.

Surpriza a mers mai departe cand am vazut-o pe Cameron Diaz filmand de parca o trezisera  dimineata la sase, fara a-i mai da timp sa se fardeze: riduri faciale adanci, laba gastii la ochi, pliuri la gat, ten mat si cam cenusiu. Departe tare de cea care ne facea pe noi baietii sa salivam vazand-o in The Mask. In fine mi-am zis , a ajuns neorealismul si la Hollywood, am nimerit bine, sa vezi ce film de autor o sa vad.

Si  am vazut! Un amestec de Bond cu Transporter 1+2+3, El Mariachi cu The Punisher, cu un Tom Cruise care sare, impusca, omoara, salveaza, piloteaza, pierde, recastiga, cade, iubeste, iarta, glumeste ( daca miscati ma sinucid, apoi o omor si pe ea!), face imposibilul sa fie posibil, ce mai! Totul cu sonorul dat la maximum, bine ca nu era si 3D filmul, la cum cadeau avioane si zburau masini prin el, cred ca udam scaunul.

Una peste alta m-am simtit ca la terasa la Mamaia, band un sprit de vara, mai subtire, si admirand frumusetea mai trecuta a plajei de altadata, acum redusa la jumatate de curenti si maree, in lipsa unui dig protector. Dar daca vede Mazare filmul asta, sigur se invartoseaza odata si cand ne-o trage frate un dig in larg, cu pavele de promenada pe el  si lampadare montate de Elba, cu becurile (ecologice) cumparate obligatoriu de la Brick, o sa dea navala strainii la noi sa vada a opta minune a lumii. Cam cum am dat eu la Tomis, la filmul laudat.