Macri’s – Calin Nemes, dintre ingeri: Despre noi!

De cate ori vad tineri protestand in strada, mi-amintesc de Calin. Calin Nemes. Cel  pe care l-am cunoscut in facultate, ca omul care organiza celebra brigada Bum. A studentilor de la poalele Feleacului. Calin, cel care putea sa recite o poezie a unui revolutionar bolsevic rus, si s-o transforme intr-un indemn la revolta anticomunista.

Aflat in fruntea demonstrantilor de la Cluj, in decembrie 1989, Calin a mers in fata soldatilor, si-a descheiat camasa, si a strigat la ei: “Trageti, ma, am o singura inima!”, primind cu zambetul pe buze gloantele  izbavitoare. Dumnezeu nu l-a vrut langa el atunci. Dar, dupa cativa ani, disperarea l-a cuprins, vazand ca nu se schimbase mare lucru la noi,  si s-a sinucis. Nu inainte de a ne lasa mostenire, texte ca cel de mai jos:

 

„ […] Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.

Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit.

Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească.

Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă.

Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune „NU!”

Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. […]

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.

Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Călin Nemeş (n.1961 – d.1993),  România liberă , 25 aprilie 1991

Scrisoare deschisa catre fiul meu. Si catre fiii vostri…

Era ora 1.05, azi-noapte, si ma pregateam sa merg la culcare, cand am primit SMS-ul tau. Scurt, scris la obiect, cum au IT-istii obiceiul sa comunice:

-Mai, sunt la protest.

Am avut un moment de blocaj mental. Si apoi m-a inundat bucuria. O bucurie scurta, neasteptata, dar puternica. Asta este primul lucru pe care vreau sa ti-l spun, in aceasta scrisoare. Ca tu, copilul meu, mi-ai facut o bucurie mare, azi -noapte, cu acel SMS.

De-a lungul timpului, au fost multe alte bucurii, pe care mi le-ai facut. De exemplu, cand ai luat, in generala, o mentiune la Olimpiada de matematica, desi matematica n-a fost pasiunea ta niciodata. Sau cand mi-ai spus, atunci cand te-ai apucat serios de germana:

-Acum inteleg de ce m-ai chinuit, atatia ani, cu limba asta.

Si, mai ales, atunci cand ai adus acasa diploma aia de vorbitor, avand imprimat, cu timbru sec, vulturul german in capul paginii. M-am bucurat imens si cand, dupa prima zi de examen la Automatica si Calculatoare, ti-am spus:

-Maine ar trebui sa iei cel putin 9.50, la fizica, ca sa intri la fara taxa.

-Da, mai, o sa iau. Stii ca sunt bun la fizica.

Increderea aceea din glasul tau mi-a incalzit sufletul, si mi-l incalzeste inca, atunci cand mi-o amintesc.

Bucurii de parinte, care descopera – in copilul sau – cum se nasc si se sedimenteaza valenţe.

Deci ma bucur ca ai fost aseara la protest. Nu conteaza foarte mult cat de participativ ai fost, daca ai strigat, daca ai purtat afise, sau ai mers mai mult din curiozitate, sau din solidaritate cu alti colegi. In fond este primul tau protest. Principalul este ca ai fost sa vezi cu ochii tai ce se intampla in piata, cine participa, de ce striga, pentru ce principii se da lupta. Astfel ca maine, sau poimaine, sau candva, cand cineva va spune ca la protest au fost golani, legionari, spalati pe creier, drogati sau oameni platiti, tu sa-l poti scuipa in ochi, si sa-i spui:

-Minti! Eu am fost acolo, si nu este asa.

Daca ai si strigat si ai impartasit cu acei oameni opinii, cu atat mai bine. Inseamna ca incepi sa intelegi ce se intampla in jurul tau, in jurul nostru.

Noi, eu si cu mama ta, in mai 1990 ne-am intrerupt cateva ore voiajul de nunta, ca sa mergem in Bucuresti, in Piata Universitatii, la protestul anti-comunism, si anti-FSN. A fost superb, eram printre oameni care gandeau asemanator, mai simpli sau mai sofisticati, Paţurca canta in balcon, intelectuali de marca stateau printre oameni si schimbau idei cu acestia. In schimb la televizor se prezentau stiri despre golanii agresivi, despre drogatii din piata, despre legionarii cu steaguri verzi, care vor  sa distruga “democratia originala” romaneasca. Vremurile nu s-au schimbat prea mult, din pacate.

Ti-am spus, cateodata, ca daca vei alege sa pleci din tara, dupa ce vei termina facultatea, te aprob. Si desi esti singurul nostru copil, eu si cu mama ta nu ne vom impotrivi. De azi-noapte a licarit insa o speranta, speranta ca s-ar putea sa ramai aici, si sa lupti sa schimbi Romania.

Pentru ca Romania are nevoie sa fie schimbata! Si merita luptat pentru asta!

Mai vreau sa-ti spun ceva. Tie, si prietenilor tai, de aceeasi varsta, totodata.

Sa nu asteptati ca generatia mea, adica generatia parintilor vostri, si mai ales generatia bunicilor vostri, sa va sprijine prea mult. Din pacate aceste doua generatii, luate per ansamblu, sunt iremediabil pierdute. Sunt atinse de o boala grea, nevindecabila. Sunt atinse de boala comunismului. Comunism adus in Romania de tancurile sovietice, si implementat de cozile de topor ale ocupantilor. S-au nascut si au trait prea mult in acest sistem bolnav, cu valori rasturnate, un sistem ucigas al personalitatii, ca sa nu fie afectate. Exceptiile nu sunt atat de importante, procentual, pentru a putea rasturna statistica generala. De ce cred asta?

Generatiile despre care vorbim nu vor fi capabile, niciodata, sa condamne, cu fermitate, furtul. Pentru ca furtul a facut parte din cotidianul lor, prea mult timp.

Nu e vina lor in totalitate, sistemul le-a corupt, de cele mai multe ori, ierarhia de valori. Sa incerc sa-ti explic asta, ca sa-i intelegi mai bine pe maturii de astazi.

Pe vremea comunismului oamenii furau tot felul de lucruri de la locul de munca. Mai toti oamenii! Binenteles ca multi dintre cei ce vor citi aceasta scrisoare vor protesta, si ma vor contrazice, dar acesta era adevarul. Se folosea si o expresie, aruncata ca scuza, uneori, sau ca sfat de viata, alteori:

-Fiecare, de unde munceste, de acolo trebuie sa se descurce!

Cum se traducea asta?

Daca aveai de vopsit gardul, acasa, luai 2 litri de vopsea de la munca, ca sa nu mai trebuiasca sa dai bani. Cand aveai de inchis un balcon, imprumutai niste cornier si cativa electrozi de sudura, si intr-o duminica era gata. Daca lucrai la Fabrica de Lapte, plecai seara cu o bucata de branza, sau niste smantana, sau niste lapte. Daca lucrai in port, mai goleai niste cafea, cu teava taiata strenghi, dintr-un sac, mai scapai o lada de portocale din macara, si tot asa. La sat, taranul venea seara din camp cu o legatura de araci, in spate, cu o poala de fasole, cu un fund de sac de piatra vanata. Soferul avea acasa, invariabil, ca sursa de incalzire, o soba pe motorina. Daca aveai de zugravit, sau aveai nevoie de 10 caramizi BCA sa inchizi balconul, te duceai la primul santier unde se construia ceva, si problema era rezolvata, cu costuri minime.

Se subintelege ca sefii faceau acelasi lucru, dar la alt nivel: o bascula de piatra, 20 saci de ciment, fier pentru un gard de beton, caramida pentru o anexa in curte, piese de schimb pentru masina proprie scoase pe masinile intreprinderii, si tot asa. O atmosfera de complicitate promiscua invaluia totul intr-o perdea de fum.

Binenteles ca nimanui nu-i trecea prin gand ca fura, cand facea cate ceva dintre cele mai sus pomenite. Iar daca i-ai fi spus ca asta face, ti-ar fi taiat-o scurt:

-Ce te bagi, ma? Am luat de la tine? Am luat de la stat!

Statul, cel pe care cetateanul il percepea ca pe ceva greu de definit, era socotit cel din pricina caruia nu aveai tot ce-ti doresti. Si atunci nu era firesc sa indrepti situatia?

Statul comunist, care avea grija ca cetateanul sa traiasca permanent in lipsuri, a generat si alte probleme. Ca sa faci rost de lucruri, trebuia sa dai spaga. Spaga ca sa iei un frigider, spaga ca sa-ti pui telefon, spaga ca sa iei o Dacia “de export”, spaga ca sa iei o permisie in armata, spaga sa primesti butelie, spaga sa iei apartament. Lista e prea lunga ca sa o epuizez, sper ca v-ati facut deja o idee.

Faptul ca eram rupti de lumea occidentala, genera si ea alte probleme. Profesorii nostri aveau nevoie de informatie, o procurau cu greu, iar cand o procurau, sursa nu mai era asa importanta, pentru ca unii dintre ei sa o precizeze. Mi-aduc aminte ca faceam in facultate un curs de trafic rutier, bucatica rupta dupa un curs similar al unei universitati americane, care genera situatii greu de descris, cand trebuia sa masuram intensitatea si taria traficului rutier, intr-un oras in care iarna mai circulau doar politia, troleibuzele si masinile de aprovizionare.

Deci, noi, cei care am trait in aceasta lume, in care fiecare se descurca cum putea, confundand ceea ce era a statului cu ceea ce trebuia sa fie al nostru, e greu sa mai emitem judecati morale! Si sa condamnam categoric furtul si plagiatul. Furtul ne-a permis sa supravietuim, pana cand au aparut privatizatii, nenorocitii, si robinetele s-au cam inchis. Din fericire guvernele de dupa 1989 au pastrat un important sector de stat in economie, si asta permite inca multor romani sa “se descurce”.

In mintea prea multor romani, ceea ce fac cei ajunsi la putere, si pusi sa administreze sau sa conduca cate ceva, nu este decat sa se descurce, acolo unde lucreaza! Ei fac, la alt nivel, si fara limita, ceea ce noi am facut, la randul nostru, zeci de ani, in comunism. Se descurca! Cand s-a construit sediul unei banci in oras, directorului i-a rasarit o vila in curte. Nimic mai normal, nu? Un sef al fiscului, aproba retrocedari ilegale de TVA, fara sa semneze vreun document. Cand a intrat in vizorul procurorilor, a intrat intr-un Partid, si ancheta s-a oprit, in ceea ce-l priveste.  Au fost judecati subordonatii.  Azi este in parlament. Intre timp a predat si studentilor de la universitate. Oare ce i-o fi invatat pe acestia? Cum sa te descurci, fara indoiala!

E dureros ca aceste lucruri tin de normalitate, la aproape trei decenii dupa revolutie. Este dovada cea mai clara ca boala sus amintita nu se vindeca usor.

Al doilea motiv pentru care va spun sa nu va bizuiti pe cei peste 50 ani, ca vor reforma Romania, tine tot de tarele comunismului.

Noi suntem generatia obisnuita sa ni se dea!

Am trait prea mult inregimentati intr-un sistem rigid, egalitarist, ca sa ne obisnuim usor sa gandim altfel. Cand se mai mareau salariile, in comunism, se mareau la toata lumea (pe intreprindere/ramura/minister). Nu pe criterii de performanta, ci pe criteriu social. Toti munceam, deci toti trebuia sa castigam la fel. Indiferent daca unul muncea mai mult, altul era mai destept, si producea ceva mai mult, sau altul facea si treaba sefului sau, incompetent.

Sistemul era construit in asa fel, incat tot timpul sa astepti sa ti se dea ceva. Orice: butelie, casa, frigider, pensie etc. Ne transformasem  in dependenti de un stat atotputernic, cand binevoitor, cand suparat rau.

Cand demonstratia organizata de Ceausescu in fata Palatului, in decembrie 1989, a degenerat in revolta, Ceauseasca – speriata rau – a strigat la consort: Da-le ceva!

Si acesta s-a conformat: a promis ca va mari cu 100 lei salariile! Va dati seama cat de indobitociti eram, daca analfabetii care ne guvernau se obisnuisera sa ne prosteasca cu orice promisiune.

O buna parte din oamenii de atunci au continuat sa astepte sa li se dea. Ai vazut cozile la care pensionarii din oras se calcau in picioare, ca sa prinda puii lui Mazare. Sa nu-i  judecam gresit, pentru ei nu se intampla nimic neobisnuit; se perpetua un stil de viata, cu care erau obisnuiti. Li se dadea pui! Sau orez. Sau zahar. Iar coada, la care te asezai la 4 dimineata, ca “sa prinzi rand”, le ocupase ore intregi, zilnic, vreme de multi ani din viata.

Cei care n-au mai vrut sa astepte sa li se dea, s-au hotarat sa-si croiasca singuri soarta, si au plecat pe alte meleaguri. Trei – patru milioane, oameni hotarati sa munceasca din greu, ca sa traiasca decent. Alungarea lor din tara, este poate cea mai mare crima comisa de toate guvernele de dupa 1989!

Ceea ce face sa ne indreptam spre al treilea lucru care ne impiedica sa reformam tara.

Suntem obisnuiti sa avem un tatuc!

Nu e un motiv de rusine, nu suntem singurul neam cu asemenea obisnuinta. Comunismul n-a facut decat sa adapteze traditia voievozilor si regilor, la conditiile de dupa 1945. Cand lumea comunista avea un singur tatuc, pe criminalul Stalin, iar tarile aveau cate 3-4 tatuci mai mici. Tatucul unic pe fiecare tara, este un concept care nu s-a putut dezvolta decat dupa moartea tatucului Stalin. Dar a facut-o repede, si am ajuns sa avem tatuci la toate nivelurile.

Tatucul e bun, el ne da toate lucrurile bune din viata. Cand primim lucruri rele, sigur tatucul nu stie ce se intampla. Daca ar sti Tatucul…

Cand tatucul Ceausescu a fost omorat intr-o zi de Craciun, am fost uluiti cu totii, incapabili sa reactionam. Dar din fericire deruta n-a durat mult, KGB-ul ni l-a trimis pe tatucul Iliescu, si am fost iar fericiti!

Apoi a venit tatucul Basescu, pus de serviciile noastre, autohtone, si iar am  fost fericiti. De Emil Constantinescu n-are rost sa vorbim, la Universitate nu te invata nimeni cum sa fii tatuc. Iar acum vedem cum Iohannis s-a dezmortit, si ar vrea sa fie si el tatuc. Macar pentru doi ani, tovarasi…

Cand, dupa 7 ani de lucrat la stat, in 1994, m-am angajat intr-o firma straina, am crezut ca innebunesc. Trebuia sa conduc un parc auto imprastiat pe mai multe judete, si nu aveam nici un tatuc care sa-mi spuna ce sa fac. Mai mult chiar, cu o zi inainte sa-l preiau, 90% din soferi si-au dat demisia si au plecat. Seful meu, un israelian, proaspat numit si el la conducerea companiei, mi-a spus un singur lucru:

-Mie imi spui de ce ai nevoie ca sa mearga treaba. Daca in fiecare zi avem suficiente camioane ca sa livreze comenzile, esti prietenul meu. Daca nu, te impusc!

Eram disperat, pur si simplu. O saptamana am stat intr-un birou, uitandu-ma pe geam sa vad care e mersul in firma, si gandindu-ma ce sa fac. Apoi, de nevoie, m-am apucat de treaba. Dupa un an aveam cea mai mica rata de imobilizare a parcului, dintre toate firmele grupului. De israelian m-am despartit prieten.

Am scris prea mult, si e stiut ca tinerii nu citesc asa mult. Dar am incercat sa va spun ca, daca asteptati ca altii sa reformeze Romania, si sa v-o puna pe tava, va inselati! N-o vor face, pentru ca nu stiu, nu vor sau nu pot s-o faca. Daca era altfel, ar fi facut-o pana acum!

Va trebui s-o faceti voi. Si este al naibii de greu! Al Pacino o spune frumos, in discursul de la colegiu, din Parfum de femeie: “Sa alegi calea corecta, este al naibii de greu!” Stiu ca tie, fiule, ti-a placut mult filmul.

Important este sa va faceti auziti. Sa va sustineti cu voce tare parerile. Ascultandu-l intotdeauna si pe celalalt. Care poate are alta parere. Pentru ca si el are dreptul sa fie auzit. Nimeni nu poseda adevarul absolut. Si sa va educati copii in alt spirit, altfel decat am facut-o noi. Si altfel decat a facut-o invatamantul romanesc, inchistat intr-un groaznic conformism. Daca ai fi fost mic, te-as fi luat pe umeri si as fi mers cu tine la proteste. N-ai fi inteles despre ce este vorba, cel mai probabil. Dar ai fi tinut minte, cand ai fi crescut, ca tatal tau, cand ceva nu-i convenea, cand ceva grav se intampla, protesta cu voce tare.

Bunicul tau nu mi-a dat prea multe sfaturi de viata. Avea doar 3 clase de scoala primara, si din cauza asta era complexat, si nu vorbea foarte mult. Dar mi-a spus o data, cand eram in liceu:

-Auzi, ma, e foarte important sa-ti traiesti viata astfel incat, atunci cand te uiti dimineata in oglinda, sa nu-ti vina sa te iei la palme.

Eu cam atat am vrut sa-ti spun, fiule. Daca vrem o tara normala,  “o tara ca afara”, trebuie sa facem ceea ce au facut cei de afara. Au pus mana si  si-au construit-o!

Macri’s – Despre minorități, ură, și nu numai…

parerea-mea

Hotărât lucru, odată cu propunerea dnei Shhaideh pentru postul de prim ministru, naționalismul românesc de cafenea și-a dat din nou metalul pe față. Iar imaginea pe care unii compatrioți ai noștri o promovează cu obstinație, doar la nivel declarativ, aceea a românului ultratolerant și omenos, care iubește tot ce e străin sau diferit, s-a cam dus pe apa sâmbetei!

Dacă ați stat pe FB zilele astea, și mai ales dacă ați intrat pe paginile lui Dragnea, Ponta sau – din păcate – și a distinsei doamne, ați avut toate ocaziile din lume să aflați ce înseamnă toleranță, pentru mulți dintre compatrioții noștri. E drept că mulți dintre ei nu au auzit de cratimă sau virgulă, iar când te înjură, înjurătura începe cu “Î-ţi…”, dar la urma urmei ei sunt majoritatea în țara asta, și trebuie să ne raportăm la majoritate, nu?

Deci toleranța e bună când o enunți la un spriţ, cu amicii, după ce s-au consumat de regulă vreo două sticle.

 -Domn’e, ca românu’ n-ai să vezi om bun! Prieten cu toată lumea, domn’e. Îți dă și cămașa de pe el, ca să fie totul bine. Uită-te la toți străinii ăștia de la noi din țară: unguri, sârbi, turci sau țigani. Unde naiba mai trăiesc ei așa bine ca-n România? Suntem proști de buni, asta e…

Deci suntem toleranți cu “străinii” care viețuiesc în România de sute de ani. Dar ce facem când istoria/Dumnezeu se amuză, și ne plantează un neamț protestant ca președinte, sau o femeie – tătară musulmană – ca posibil prim ministru? Trec peste alt președinte cu origini țigănești, și peste niște primari țigani ai capitalei, pentru că ei au trecut aproape neobservați în țigănia generală din țara asta, de după 1989, când ridicatul fustelor în cap a devenit sport național.

Când se întâmplă minunile amintite mai sus, naționalismul de operetă al românului începe să-i umfle acestuia bojocii, și o variantă modernă din aria calomniei începe să erupă în ețer. Și cum tot românul, cult sau semianalfabet, a descoperit FB-ul, luptele se mută în această arenă modernă, unde poți să dai frâu liber sentimentelor, fără restricție.

-Am avut atatia domnitori in istorie care au luptat impotriva strainilor, a turcilor, ungurilor, etc , etc.. iar acum in 2016 PSD-ul decide ca Romania sa aiba un Premier musulman, si inca 20% din parlamentari sunt Unguri. Felicitari votantilor, va meritati soarta…

– Ne-am fript cu un neamt, vrei sa „sarim in aer” cu o musulmanca? Huooo!

-Jeguri comuniste… i-ati adus pe jidanii aia sa va coordoneze campania, iar acum colac peste pupaza ati numit un musulman premier al Romaniei, chiar de 21 decembrie.

-Viermilor, au murit strămoşii noştri să nu fie ţara asta un paşalâc şi nişte paraziţi ca voi aduc o jihadistă ca prim ministru.

-Prima mișcare o sa fie „Ridicarea mega-moscheiei din București și evident musulmanizarea României”….e jaleeee…

-O musulmana intr-o tara covarsitor crestina!! Ati calcat pe Sfantul Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si cei care s-au luptat pentru fiinta nationala si crestina a poporului roman.

Hai și cu una tare, să mai și râdem:

 -O fi sora lui Iohanis sau ceva matusa?

V-a fost de ajuns? Am ales poștări reproductibile, îmi cer scuze că nu pun și numele autorilor, nu e scopul acestui articol să le promoveze părerile, care sunt mai mult decât discutabile.

Ce observăm? Că suntem toleranți cât timp ne comparăm cu alte popoare, și ne raportăm la lucrurile care se întâmplă la ei acolo. Când lucruri mai mult sau mai puțin asemănătoare se întâmplă la noi, luăm foc, ca o petardă chinezească (sic!).

Câteva stereotipuri naționaliste revin cu obstinație în aceste luări de poziție ale cetățenilor noștri, câteva clișee de care n-am putut să ne dezbărăm, după sute de ani de folosință zilnică a lor.

Etnicii minoritari, care trăiesc în țara noastră – între granițele ei mai vechi sau mai noi – de sute de ani, sunt în continuare priviți ca “străinii” care trăiesc printre noi. Că ungurii sunt aici din sec XII-XIII, și  că, prin răsucirile istoriei, românii ardeleni au trăit multe sute de ani în țara lor, Ungaria, are mai puțină importanță pentru “vocea patriotului naţionale”. Că sașii au venit și ei acum vreo şapte-opt secole în Ardeal, și că au pus de multe ori pecetea civilizației apusene pe evoluția zonei respective, nu contează pentru românii care nu prea au mai pus mâna pe o carte, de vreo 10-15 ani, de la dispariția cărților de telefon.  Că evreii au făcut și multe lucruri bune, nu numai să “sugaă sângele poporului”, e greu de aflat, dacă nu-ți place să citești și să te informezi. Despre țigani ce să mai zic? De ce credeți că avem cea mai mare populație de țigani din Europa, pentru că suntem toleranți? Nu. Pentru că boierii români din evul mediu s-au prins că le-a pus Dumnezeu mâna în cap, trimițându-le  fortă de muncă gratis. Aşa ca i-au legat de glie, oprindu-i  din drumul lor spre vest.

Deci “străinii”  sunt tolerati pe-aici de secole. Turcii si tătarii, doar de vreo sută patruzeci de ani. Lipovenii sunt si ei destul de proaspeţi, in calitatea de” musafiri”, comparativ cu alţii…

Cum îi tolerăm? Bine, pana ne supără ceva la ei. Atunci toleranţa noastra “proverbială” se duce ca un fum. Şi-i mai trimitem pe unii la Bug, mai facem un mic pogrom pentru aţtii, din cauza câtorva bezmetici  îmbatati de aroma bolşevismului, îi mai vindem statelor civilizate, pe bani buni, ca pe evrei şi germani. Și suntem de treaba, că nu cerem mai mult de 40.000 de mărci pe un neamţ!

Când nu mai putem face nimic faptic, ne multumim şi cu isteria declarativa.

-Ce nu le convine secuilor astia? Ce vor, sa afiseze steag? Ia sa plece domn’e in Ungaria, mama lor de bozgori, ca aia e tara lor!

-Si Arafat, ce vrea domnule arabul asta “…”? Sa conduca el peste tot? Sa faca ceva mai intai pentru Romania, daca nu sa plece acolo la el, in…, in…, acolo, la arabi!

-Neamt venetic si eretic, vandut jidanului de Soros, sa fie presedinte peste romani?

-I-ar tiganii astia, domnule? I-ar fura si praduiesc? Sa plece la mama lor, in India, sa ne lase in pace!

Aici se observă influența televiziunilor din ultimii 50 ani, românul verde  a aflat că țiganii n-au venit din Egipt, cum se credea în ultimele secole, ci din India. Și apelativul “faraoane”, adresat țiganilor, e din ce în ce mai rar auzit. Nu putem însă să-i condamnăm pe predecesorii românului verde pentru neștiință, toată Europa medievală i-a confundat pe țiganii ce veneau dinspre est , cu refugiații creștini copți veniți din Egipt, după ce bună parte au fost măcelăriți de mamelucii musulmani. Dacă televiziunile i-ar învăța pe români și folosirea cratimei, poate lucrurile s-ar schimba puțin în mai bine.

Observați de asemenea că, într-adevăr, clișeele bozgor și jidan revin în limbajul nostru, chiar și a celor mai tineri, când furia naționalistă ne dă ghes, deși păreau uitate pentru totdeauna.

Un alt clișeu, să-i zicem “întoarcerea la voievozi”, revine și el periodic  în argumentație. Îmi place foarte mult invocarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, voievodul nostru canonizat de către biserica ortodoxă, ca luptător împotriva străinilor Cât despre canonizare, ce importanță mai are că Ștefan – ușor și fără judecată – lovea cu moartea și printre ai săi, cum frumos zicea cronicarul Ureche? Omorul la o beție nu prea se pune, obicei despre care locuitorii unui anumit județ din Moldova ne-ar putea spune mai multe.

-“Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omoria fără judetu”.

Clișeele nu sunt însă prezente numai  în mintea omului de rând, ci și în cea a ziariștilor, după cum se vede.  A fost de ajuns să scrie un ziarist despre dna Shhaideh că este nepoata “celebrului” Kemal Karpat, că toți ceilalți au luat cu copy-paste afirmația. Fără să știe cine este Kemal Karpat și ce vrea el, important este că se pare că ar fi celebru, probabil cititorii știu asta, și atunci să nu se facă de râs.  Apropo, Kemal Karpat (nume autoatribuit) a ajuns celebru, dar după ce la 18 ani a părăsit România! Un interviu interesant cu domnia  am citit  in Adevărul acum câțiva ani, puteți să-l căutați pe net,  merita citit.

Și aici ajungem la alt clișeu naționalist-ziaristic, ca să zic așa. Când bem ceva, sau când scriem în ziare, îi înjurăm pe unguri, machedoni, ţigani, turci sau  evrei,  la grămadă. Când unul dintre ei excelează într-un domeniu, și devine cunoscut prin lumea largă, se schimbă halimaua! Brusc, el devine “românul nostru” celebru, om deosebit, care luptă pentru culorile românești!

Hagi, Boloni, Dembrovski, Rica Răducanu, Halep , Ecaterina Szabo, Patzaichin și sute de mulți alți sportivi intră în această categorie. Mai mult chiar, comuniștii s-au gândit că numele unui sportiv de excepție, care reprezintă România, nu dă bine să sune ungurește, de exemplu. Și  Loczi devine Ladislau, Imre devine Emeric, Katalin devine Ecaterina, că sună mai românește, sau măcar nu mai sună ungurește. Iar ziarele țin să sublinieze “românul Bela Karoly”, românca Reka Szabo”, sau de ce nu, “românul Francisc Vaştag”. Se întâmplă și cu “antrenorul român Herbert Muller”, ca să nu ne limităm doar la maghiari. Se întâmplă și cu savanți, scriitori (scuze, Herta Muller), regizori s.a.m.d. Este  greu să spui “jucătorul român de origine maghiară”, și – la urma urmei – de ce ar fi importantă naționalitatea, într-un stat naţional unitar și indivizibil?

 -Și ce daca au plecat din Romania? Respect, ati spus? Hai, domn’e, fugi de-aci cu din astea!

Macri’s – Nemtii, ehei, nemtii…

-Gata, sefu’! Am ajuns. Asta-i Cogealacul.

Glasul ragusit, de fumator inrait, al soferului cu fizic de urs, ma scoate din reveria in care ma aruncasera defilarea monotona prin fata ochilor a sesului dobrogean, precum si mirosul puternic de motorina, ce domnea in cabina cisternei de 9 tone.

Ma indrept in scaunul de burete, ce cunoscuse zile mai bune, si ma uit buimac la individul de peste 120 de kg, cu cap porcin, neras de multe zile, cu basca pe cap, si un chistoc de tigara in coltul gurii. Imi intorc privirea de la mizeria crunta din cabina, si incerc sa deslusesc ceva prin parbrizul murdar.

Printre lanurile de vie din fata noastra, in vale, un sat mare si intins incepea sa-si dezvaluie prezenta. Case multe, verdeata multa, pomi fructiferi, in sfarsit ceva vadea semne de viata normala in Dobrogea arida pe care o descopeream, dupa o sapatamana de cand ma prezentasem la post, inginer stagiar, la M. Kogalniceanu.

Si pe masura ce coboram, iar satul se dezvaluia din ce in ce mai mult, ridicandu-se parca dintre viile pline de rod, o sageata zvelta, mai inalta decat tot ceea ce o inconjura, imi agata privirea. O cruce mica de tabla, cocotata pe un trup patrat, aburcat la randul lui peste alta incapere patrata si mai mare, inchipuiau ceva ciudat de familiar. Corpul bisericii ce se dezvaluia incet, zvelt si sever in acelasi timp, facand corp comun cu turnul clopotnitei, turn ce gazduia si intrarea, imi parea atat de cunoscut, atat de acasa. Prin acasa intelegand Brasovul, unde-mi petrecusem frumosii ani de studentie, si pe care nu-l parasisem decat de 3 luni de zile,

-Dar asta, asta…, este o biserica nemteasca!

-Nemteasca, sefu’, ca bine zici.

-Dar de ce este aici, ce cauta aici, in Dobrogea?

-Au facut-o nemtii, sefu’. Pe aia din Kogalniceanu n-ai vazut-o?

-Dar cand au facut-o? Si ce nemti?

-Ehe, inainte de razboi. Nemtii care traiau pe aici, erau sate intregi…

Astfel am intrat in contact pentru prima data cu urmele unei civilizatii, necunoscuta pentru mine pana atunci, nici macar din auzite, civilizatia germanilor dobrogeni. Intrand in Cogealac am fost uimit sa vad o strada centrala neobisnuit de lata pentru un sat din sudul Romaniei, case mari, austere, cu acareturi si fantani in curte, case situate la strada, dupa tipicul satelor de sasi ardeleni, atat de familiare mie. Parca ma intorsesem in urma cu doi ani, in Bărcut, sat al comunei Soarş, unde universitatea brasoveana ne trimisese sa culegem porumbul de pe camp, cele cateva familii de batrani sasi bastinasi nemaiputand face lucrul acesta.

-Oare faceau si aici cidru?, m-am intrebat pentru o clipa, coplesit de amintirea cidrului sasesc, intepator la limba, cu aroma de neuitat.

In anii care au urmat am vazut urme ale trecerii germanilor prin Dobrogea la tot pasul: biserici, case tipice, sate sistematizate, si – cand si cand – un nume ciudat al vreunui localnic. Care mie mi se parea de multe ori familiar. Astfel, mecanicul meu de la coloana auto de la Pepsi, mai in varsta ca mine cu vreo 10 ani, nu intelegea nici chip de ce, cand i-am deschis fisa de protectie a muncii la angajare, si l-am intrebat cum il cheama, iar el mi-a raspuns Gheorghe Engsningher, am scris linistit numele direct, corect, fara sa-l mai stresez si eu cu clasica intrebare: Cum se scrie?

Am inceput sa strang sporadic informatii despre trecerea germanilor prin Dobrogea, de pe la unul, de pe la altul, multe dintre ele partial eronate, altele de-a dreptul fantasmagorice. Mare lucru n-am aflat, doar ca frumoasele case nemtesti, parasite de acestia la sfarsitul razboiului, au fost atribuite aromanilor veniti din Balcani sa colonizeze Cadrilaterul, la promisiunile de mai bine, adesea neonorate, ale politicienilor romani. Si care aromani au fost nevoiti sa se mute inca o data cu catel si purcel, si oi (!),  din Cadrilater in Dobrogea, odata cu restituirea primului catre Bulgaria, in 1940.

In M. Kogalniceanu aromanii s-au bucurat de primirea caselor mari, cu acarateturi si gradini, si s-au asezat temeinic. Au folosit biserica nemteasca pentru nevoile lor, pentru ca Dumnezeu e unul singur, nu? Si si-au purtat oile pe campurile din jur, acolo unde altadata tractoarele nemtilor, celebrele Lanz Bulldog, speriau ciorile cu zgomotele lor puternice. Iar cand regimul comunist le-a tras apa in comuna, au ajuns la concluzia ca nu mai au nevoie de fantanile din curte, incepand sa arunce gunoiul si dejectiile de la oi in ele. Cand minunea comunista s-a sfarsit „dupa 3 zile”, ca toate minunile, si au ajuns sa aiba apa doar cate 1-2 ore/zi,  dimineata si seara, fantanile si panza freatica erau deja iremediabil compromise.

Lamuriri multumitoare despre istoria germanilor dobrogeni aveam sa primesc prin 1999, cand a venit vremea sa-mi duc pruncul la gradinita. Venisem din Ardeal cu o idee fixata adanc in minte, aceea ca vreau ca viitorul meu copil sa invete temeinic limba germana. Fiind sigur ca limba aceasta va fi o sansa in plus pentru el in viata. Si cu speranta ca – o data cu limba – va invata putin si din rigoarea si seriozitatea germana, asa cum le cunoscusem eu in Ardeal.

In consecinta, in 1999 am devenit membru asociat, cotizant, al Asociatiei Germanilor Dobrogeni, care recuperase sediul vechii scoli evanghelice si-l transformase in centru cultural, unde functiona si gradinita. Aceasta calitate imi dadea dreptul sa inscriu copilul la Gradinita Germana, ceea ce am si facut. Au urmat pentru acesta opt ani de scoala generala la intensiv-germana, precum si patru ani de liceu, la Mate-Info, intensiv germana. Totul incununat cu obtinerea certificatului de vorbitor de limba germana, calificativ C1. Marturisesc ca la vederea certificatului, si mai ales a timbrului sec cu vulturul german din susul paginii, mi s-a pus un nod in gat.

Spuneam deci ca germanii de la Comunitate m-au lamurit cum au ajuns nemtii in Dobrogea. In spusele batranilor razbatea o emotie greu infranata, cand vorbeau despre stramosii lor care, fapt nemaitalnit, nu venisera in Dobrogea din Germania, ci din Rusia si Basarabia! Acolo unde ii adusesera promisiunile tarilor rusi, incepand cu celebra Ekaterina. Dar promisiunile sunt facute pentru a fi uitate, si viata promitatoare la inceput a colonistilor s-a deteriorat mult in timp. Asa ca au preferat sa plece din nou, spre alte orizonturi, alegand sa traiasca mai degraba sub stapanirea turcului, decat a rusului. Si venind in Dobrogea, in mai multe valuri, pe parcursul a 50 ani, incepand de pe la 1840.

Au durat sate, si-au facut mori, fierarii, fabrici de ulei, de bere, si au intrat in tipicul vietii de colonist german, obisnuit sa se chiverniseasca muncind. Interesant este pentru mine ca, intr-o poza din perioada interbelica a pietii satului Kolelie (Colilia), pe langa clasicele carute cu cai, venite la targ, se vad si doua tractoare! In poza se vede si biserica, despre care stim ca fusese terminata in 1934.

colilia

foto: libertatea.ro

Deci daca in 1894 germanii si-au facut, din donatii, prima scoala in Constanta, cateva zeci de ani mai tarziu lucrau pamantul cu tractoarele. Harnic popor.

Din pacate istoria acestor meleaguri nu le-a harazit nici macar un secol de liniste, si incepand cu 1939 a inceput stramutarea lor (umsiedlung ) in Germania. „Heim ins Reich” (Acasă în Reich), lozinca lansata in epoca, a dus la stramutarea a peste 16.000 de germani. Cele cateva mii ramase pe loc aveau sa sufere, incepand cu 1945, chinurile Siberiei si ale lagarelor sale. Putini s-au mai intors…

Romania a pierdut astfel un nucleu grozav de oameni muncitori, corecti, buni cetateni, orientati permanent spre progres. Care au imbogatit viata unei provincii noi, cu un superb amestec de neamuri in alcatuirea sa. Dar de fiecare data cand sunt pomeniti, de catre romani, tatari, aromani sau lipoveni, in glasul acestora se simte o unda de netarmurit respect, cand spun: Nemtii, ehei, nemtii…

Povestea porcilor. Sau cum trei crai de la rasarit au reusit sa fure o provincie a Imperiului Otoman – ep. 3

Si asa se face ca, la cateva luni dupa schimbarea de stapan din Imparatie, pe tarabele cu ziare, reviste, Topi-Top, Boni-Bon, sugiuc, rahat, halvita si alte lucruri trebuicioase poporului de la malul marii, aparu si un ziar pricajit, cu hartie mai degraba galbena si cu caractere culese sovaielnic. Numele lui, Veghetorul, dadea sperante celor proaspat convertiti la religia libertatii presei, ca vor afla lucruri minunate din el, lucruri pe care fostul oficios local al Partidului, convertit din Dobrogea Noua in Cuget Liber (!) nu avea cum sa le spuna. Era acest ziar cu aparitii saptamanale rodul luptei hotarate pe care Strutescu o dusese cu convingerile si economiile colegilor sai!

-Ba, esti nebun? Sa scoatem un ziar? Ce dracu sa facem cu el?

-Si ce, ne pricepem noi la ziare, intreba siderat Porcescu?

-Da’ aia de au umplut Romania de ziare se pricep, ma, desteptilor?, contraataca Strutescu.

-Si crezi tu ca o sa facem noi bani cu un ziar?, reveni Legumescu.

-Nu, nu o sa facem „bani”, ci ne vom umple de bani, spuse hotarat Strutescu.

-De unde, ma, ciumegule? Cat poti sa castigi dintr-o foaie din asta?

-Dintr-o foaie nu cred sa castigi mare lucru, dar pe langa foaie se fac banii!

Iata care-i planul: scoatem ziarul saptamanal, o sa-l scriem noi si mai gasim niste colegi cu talent, carora o sa le dam cate-o bere, alaturi de onoarea de a-si face numele cunoscut in ziar. Toate ziarele de azi il pupa in cur pe Iliskov, noul Imparat. Noi o sa fim singurii care-l atacam. Si aratam ca nu e decat un comunist batran, pus de Rosu Imparat sa pastoreasca imparatia asta de fraieri, pe care-i cumperi in 5 minute vorbindu-le mieros, dandu-le 100 lei la leafa, si ceva mancare ieftin sau gratis. Lumea o sa se bata pe ziarul nostru, vor sta la cozi joia dimineata ca sa-l cumpere. Vom face tiraj, si chiar vom castiga niste bani.

-Si unde naiba tiparesti tu un ziar? De unde iei hartie?

-Il tiparim la tipografia veche. Cuibul ala de comunisti de acolo e speriat de moarte ca le-a cazut guvernul. Daca se impotrivesc ii amenintam putin ca facem publica atitudinea lor retrograda, si ca-i vom intreba public: „Ce-ati facut, ma, in ultimii 5 ani?”. Cu intrebarea asta deschizi orice usa. Ne vor da si hartie, o sa-i platim cu o parte din incasari, plus economiile ce le avem. Ne vom finanata de la numar la numar. Colegii nostri vor cumpara ziarul, vor spune si altora, anticomunistii vor afla repede si se vor inghesui sa-l cumpere, si tot asa.

-Si de unde apare muntele de bani de care tot vorbesti, ma?

-De unde? Uite de aici, rase Strutescu, batand cu palma pe Registrul informatorilor si gazdelor, recuperat din sediul Securitatii de pe bd. Mamaia. Nu v-am zis ca ne-a pus dumnezeu mana-n cap cand l-am gasit?

-Tot ne omori cu hartoagele astea, de unde scoatem noi bani?

-Chiar din ele. Dupa ce ziarul va avea tiraj, cam peste 6 luni sa zicem, pe prima pagina vom tipari un anunt: „In curand ziarul nostru va tipari Lista turnatorilor la securitate din Judetul Constanta”! Vom tine anuntul pe prima pagina vreo 2-3 luni, si-i vom pune pe jar pe toti mocofanii astia care de-abia asteapta sa vada cine-i turna la Securitate, ca s ale ia gatul alora.

In timpul asta noi ii vom contacta pe toti fraierii astia din lista. Majoritatea au telefon, ca Securitatea le facilita contactul cu ofiterul responsabil. Ii sunam si le spunem:

-Fraticule, avem lista cu turnatorii, si te gasiram si pe mata pe acolo. Fa bine si pregateste 25.000 lei, ca sa ni-i dai, altfel te dam la gazeta, si nici dracu nu va vrea sa mai vorbeasca cu tine. Plus ca unii dintre aia turnati s-ar putea sa puna mana pe un par, si sa-ti dea si una in cap. Mai ales daca au facut parnaie din cauza ta. Nu-i nevoie sa ne cauti, te sunam noi peste 2 saptamani.

-Ba, tu esti nebun, 25.000 de lei sunt bani multi!

-Si ce daca fraiere, pe astia ii vaiti? Ia sa deschidem registrul, uite ce scrie la asta, Mihalache, ca are indemnizatie lunara 500 lei. Mai tare, uite, urmatorul – asta, Mihalas, avea 1500 lei, plus prime.

-Cum ai spus, Mihalas? Ba, eu stiu cine este asta! E profesor la universitate, si e securistul ei. Am un var student la sudura, care este prieten cu el. Il mai scoate pe prof cand si cand  la o masa in oras. Si cand are probleme cu vreun examen picat, il roaga sa-l ajute. Si cica nici un profesor n-are curaj sa-l refuze cand le cere sa-l treaca pe varu-meu. Si cateodata varu-meu apeleaza si pentru prieteni, contra cost, binenteles.

-Asa, tare omul. Asta are viitor, ba! O sa-i cerem, stai asa…, o sa-i cerem 200.000 lei!

-Ba, nebunule, cu 200.000 iei doua Dacii, esti dus cu capul?

-Nu am, dar asta are practic doua salarii, plus spagile de la examen. Si daca apare in lista, are cel mai mult de pierdut, il da afara de la facultate, si viata i s-a dus dracului.

-Bine, ma, daca tu scoti doua sute de miare de la asta, eu te port in spate pe platoul scolii, la apelul de dimineata, o luna intraga, zise Legumescu.

-Apuca-te sa te antrenezi atunci, mai scoaba…

Si lucrurile incepura sa se desfasoare asa cum planificase Strutescu, cel cu infatisare de corsar, care avea el vreun pact semnat cu necuratul, ca prea le potrivise asa de bine pe toate.

Ziarul aparea joia, si lumea se batea sa-l cumpere, pentru ca era singurul pe plan local care nu facea propaganda partidului neocomunist incotopenit la putere. Cuget Liber, ex Dobrogea Noua, se intorsese la vechile obiceiuri, vazand ca la putere sunt aceeasi vechi tovarasi de drum. Dupa vreo 6 luni ziarul a inceput sa anunte ca va publica ”in curand” lista cu turnatorii si gazdele securitatii. Si a tinut-o asa luni de zile, pana cand lumea se cam plictisise de asteptare. Intr-un tarziu, cand aproape ca nu mai speram, ziarul a publicat in cateva numere vreo doua sute de nume, majoritatea morti de mult, sau plecati din Constanta de multi ani de zile! Toti muncitori, docheri, bucatarese si alte meserii cheie.

Dar in aceste luni eroii nostri dadeau telefon dupa telefon, amenintau, injurau, dadeau termene, si sute de mii de lei, dupa alte sute de mii de lei, li se inghesuiau in buzunare, pana cand s-au facut milioane si zeci de milioane. Si asa s-a confirmat previziunea lui Strutescu, cu muntele de bani.

Mai trebuie sa mai spunem ca, da, Strutescu se pare ca avea intr-adevar harul premonitiei, mai ales in ce-l priveste pe Mihalas. Care a platit scrasnind din dinti cele doua sute de miare. Si, care avea intr-adevar viitor maret, pentru ca nu peste mult timp avea sa fie ales primar al urbei, ca reprezentant al unui partid nou, democratic, nascut de vremurile tulburi ale postrevolutiei. Postura din care a continuat sa „ajute” niste tineri porniti sa ia viata in piept, cu spatii comerciale, terenuri, autorizatii si alte alea.

Si uite asa trei crai de la rasarit au furat o intreaga provincie a Imperiului Otoman!

 

 

 

Observatie

Acest text este binenteles un pamflet. Orice asemanare cu personaje reale este cu totul, dar cu totul intamplatoare.

Macri’s – Copilarie printre “ insi” si “pretinsi”!

Teatrul_Focsani

foto: www.artline.ro

Amintirile din copilarie si tinerete au un aer aparte, mai ales dupa o anumita varsta, asa ca nu pot sa-mi impiedic mintea sa zboare adeseori catre acei ani. Iar anii de liceu au parfumul lor aparte, pentru ca sunt anii cand vii in contact cu multi oameni, cand parasesti pentru jumatate de zi satul natal, pentru a te amesteca in multimea orasenilor, pentru ca sunt anii cand traiesti cele mai frumoase clipe de dragoste, iar dragostea la varsta respectiva este plina de puritate, aspectul carnal alaturandu-i-se ceva mai tarziu.

Focsaniul acelor ani traia din plin o drama pe care comunismul o generase si o perpetua: desi avea un superb teatru, o bijuterie arhitectonica, orasul nu avea si trupa de teatru. Teatrul din Focsani era ctitoria unui liberal cu avere, si cu dorinta de a lasa ceva semenilor sai, intru luminarea mintii, este vorba de maiorul Gheorghe Pastia. Cu singura pretentie ca pe frontispiciu sa ramana scris pentru intotdeauna: Teatrul „Maior Gheorghe Pastia”. Si nici nu avea cum sa nu fie o realizare arhitectonica deosebita acest teatru, devreme ce din juriul care a selectat proiectul in urma unui concurs, faceau parte chiar Ion Mincu si Constantin Nottara.

Ca sa mai acopere cumva desertul cultural focsanean, intrerupt cand si cand de reprezentatii ale unor trupe din Bucuresti, niste oameni inimosi lansasera o provocare liceenilor indragostiti de cultura, si creasera STEF – Stagiunea Teatrala a Elevilor din Focsani. O ministagiune cu piese de teatru jucate de  elevii liceelor din Focsani, indrumati de dascali inimosi, precum dl profesor Dima de la Unirea, sau dl profesor Craciun de la Cuza.

Asa ca in fiecare an, o emulatie culturala bantuia prin salile liceelor focsanene, cu alegeri de piese, cu distributie de roluri, cu repetitii dupa ore, cu incropirea de costume, cu tot ce se petrece de obicei la punerea in scena a unei piese. Si cu trairi pasionale, caci nu e usor lucru sa iesi pe scena in urbe, in fata dascalilor, familiilor si cunoscutilor, ca un actor sadea.

Cum noi cuzistii eram la un liceu de mate-fizica, aparent am fi fost neimplicati in toata aceasta miscare teatrala ad-hoc. Dar nu era de loc asa! Iar cand aveai dascali precum profesorul Craciun, intrarea in competitie se facea la mai inalt nivel. Si transpiram  pentru a ne aduce prinosul trairilor noastre muzei teatrului, la fel ca cei de la Unirea sau Pedagogic.

Cum Dumnezeu nu mi-a dat nici har oratoric, nici voce buna pentru teatru, nici prezenta scenica, transpiram in pregatirea STEF la echipa de suport, care facea totul astfel incat celor de pe scena sa le iasa totul bine: mai reproduceai un zgomot in culise, mai suflai o replica, mai plimbai o tava cu pahare cu apa, de-ale culiselor …

Era interesant si acest lucru pentru ca, pentru a mari atractivitatea spectacolelor jucate de elevii  imberbi, dar pasionati la extrem, Inspectoratul Scolar Judetean, care patrona ministagiunea, facea eforturi sa aduca si actori consacrati, sau alti oameni de cultura, care sa recite, sa monologheze, sa joace ceva, in sfarsit sa pigmenteze pauzele dintre spectacole.

Si era cred prin anul 1980, cand inaintea spectacolului nostru, al cuzistilor, trebuia sa recite o poezie omul de cultura Romulus Vulpescu. Nu stiam foarte multe despre el, il mai auzeam la radio, dar dl Craciun ii facuse un elogiu consistent, descriindu-l ca pe un important traducator, poet si prozator.

Asa ca stand in culise, alaturi de dl Craciun, de Inspectorul pentru limba romana de la Inspectoratul Judetean, de alti profesori si de nelipsitii politruci locali, asteptam cu nerabdare sa debarce dl Vulpescu, sa vedem si noi de aproape o celebritate. Dar ora inceperii spectacolului se apropia cu repeziciune, iar poetul intarzia sa apara, punand in pericol respectarea progarmului. S-au dat telefoane la hotel, s-au pus intrebari si s-a continuat asteptarea. Profesorii de romana susoteau intre ei cu inspectorul, noi auzind cand si cand cate o remarca scapata mai tare:

-Mai bine sa nu mai vina, daca e asa …

-Riscam naibii sa ne facem de ras …

-Cine sa vorbeasca cu el?

Nelamuriti, tot priveam spre usa din spate, pe unde trebuia sa apara vedeta. Si la un moment dat aceasta aparu, dar intr-o cu totul alta postura decat cea asteptata. Mai bine zis, aparu sprijinit de doi tipi solizi, dintre care unul era soferul masinii cu numar mic ce-l adusese de la hotel, si intr-atat de beat incat nu cred ca stia unde se afla si ce cauta acolo. Era imbracat cu un costum de blugi, visul oricarui tanar ca noi in anii ’80, avea parul valvoi, barba ingalbenita de nicotina asa cum li se intampla fumatorilor inraiti, ochii inchisi, si mormaia ceva nedeslusit in barba. Cu greu a fost asezat pe un scaun, unde a si inceput imediat sa sforaie usurel.

In culise spaima cuprinsese toata suflarea inregimentata in organizarea evenimentului. In cateva minute prezentatorul ar fi trebuit sa faca introducerea, poetul ar fi trebuit sa recite o poezie, iar apoi piesa noastra, a elevilor de la Cuza, ar fi trebuit sa inceapa. Dupa consultari soptite, s-a ajuns la concluzia ca nu trebuie ca Romulus Vulpescu sa mai iasa pe scena, si ar trebui dus inapoi la hotel. Toate bune, dar cine sa-i comunice asta? Pentru ca omul beat este si suparacios. Si cand mai este si secretarul Uniunii Scriitorilor din Romania, supararea lui ar putea avea mana lunga. Asa ca pana la urma beleaua a picat pe inspectorul de limba romana, ca principal organizator al evenimentului.

Speriat, acesta s-a apropiat de poet, l-a zgaltait putin de maneca jachetei de blue-jeans, soptindu-i:

-Domnule. Domnule Vulpescu …

Deranjat, poetul a intredeschis un ochi tulbure, a rasucit putin capul, incercand sa realizeze unde se afla, si l-a intrebat, mormaind:

-Ce vrei, ma?

-Stiti, vad ca nu va simtiti bine, si ne-am gandit, noi organizatorii, sa nu va mai deranjam cu recitarea, si sa dam drumul direct la piesa. Ce spuneti? Masina e trasa aici, in spate.

Vulpescu a reusit, cu un efort considerabil, sa intredeschida si celalalt ochi, si si-a focalizat privirea asupra inspectorului:

-Auzi, ma? Dar tu … cine pizda matii esti?

Speriat ca inevitabilul parea a se produce, si ca reusea sa-l supere pe  secretarul Uniunii Scriitorilor, ceea ce ar fi putut avea un efect dezastruos asupra carierei sale, inspectorul a gasit disperat un raspuns, pe care l-a crezut dezarmant:

-Cine sa fiu? Sunt si eu „un ins“

Raspunsul scriitorului nu s-a lasat asteptat nici o secunda, de parca il avea pe limba:

-Auzi, ba? Tu nu esti un ins, esti „un pretins“!  Hai, dispari, sa ma scoli cand imi vine randul.

Si s-a pus iar pe motait.

Dupa cateva minute a fost anuntat si prezentat, inspectorul l-a trezit si i-a soptit ca intr-un minut trebuie sa mearga in scena, si toti asteptam curiosi sa vedem ce se va intampla.

Vulpescu s-a ridicat cu greu in picioare, a scuturat din cap si si-a trecut degetele prin par, a baut un pahar cu apa pregatit alaturi de scaun, si cu pasi sovaielnici a intrat in scena. S-a agatat literalmente de microfon, tinandu-l ferm cu ambele maini, a clipit deranjat de luminile rampei, si a inceput sa recite.

Nu am auzit, si nici nu cred ca o sa mai aud vreodata, Moartea Caprioarei recitata la un asa nivel de traire ca la acel om. Am auzit-o recitata de mari actori, la televizor, fiecare aducandu-i nota sa personala, vibratia sa, adaugand cate ceva nou. Dar recitarea lui Vulpescu l-ar fi uimit chiar si pe Labis! Vocea lui, usor dogita, parea a veni din gatul uscat de sete al naratorului, foamea era invocata printr-un usor marait de salbaticiune de prada, flamanda si gata de vanatoare, atmosfera creata parca avea ceva din infernul sufocant invocat de poet, apasandu-te pe crestet. La sfarsitul poeziei parca eram toti transpirati si socati, gata sa ne privim mainile, sa vedem daca nu sunt patate de sangele ciutei.

Cu pasi la fel de sovaielnici poetul s-a intors in culise, s-a prabusit pe scaun si a adormit instantaneu. Cei doi insi l-au luat pe sus pana la masina, ducandu-l la hotel.

Sala a ovationat cateva minute in sir, oamenii simtind – oarecum instinctiv – ca au fost partasi la un act special de cultura, inimitabil, si aproape imposibil de descris.

Macri’s – Ou sont les elephants?

ILIESCU

foto: www.dcnews.ro

Vremea extrem de rece si mohorata de afara m-a facut sa nu vreau sa ies din casa astazi. Asa ca lenevesc, intins pe canapea, si ma gandesc la copilarie. De ce la copilarie? Pai dupa 50 de ani la ce sa te gandesti, la varsta senectutii? Copilaria este un lucru frumos pentru mai noi toti, mai ales ca dupa atatia ani partea mai grea a ei se estompeaza, si ne aducem aminte mai ales lucrurile frumoase.

De pilda azi mi-am adus aminte de dna Malerov, profesoara mea de franceza din scoala generala, care mi-a sadit in suflet dragostea fata de aceasta limba superba, si fata de o cultura bogata si plina de maretie.  O doamna frumoasa, cu un aer usor diafan, care parca plutea cand mergea pe cei doi kilometri de drum pietruit de la gara pana la scoala. Cred ca am fost putin indragostit de ea, pe la 13-14 ani, dar asta li se intampla majoritatii baietilor pe la acea varsta.

Dar, pornind de la amintirea profesoarei mele de franceza, mintea mea s-a oprit asupra unui alt moment important ce mi-a marcat copilaria: emisiunea in limba franceza, de la televiziunea romana!

Nu stiu cum il chema pe prezentatorul respectiv, cu fata lunga si usor atins de chelie, care mie mi se parea la varsta respectiva ca ar avea o fata veritabila de breton, fara insa sa-i fi vazut vreodata pe bretoni in realitate. Era dotat cu o voce grava, puternica, pe care o manevra cu iscusinta. Si rostogolea cuvintele si frazele cu o arta a dramatizarii demna de un regizor de teatru. Timp de 20 de minute stateam fascinat in fata televizorului, incercand sa traduc ce solicita, si incercand sa raspund in minte la intrebarile puse pentru telespectatori, pe un ton grav si putin inchizitorial:

–  comment t’appelle tu?

–  quelle est votre date de naissance?

Si mult mai simpaticele:

–  qui est Kiki?

–  Ou est Dodo?

–  Ou sont les elephants?

Asta cu elefantii mi-aduce aminte de ultima aparitie a acestui admirabil realizator la televiziunea cenusie romana, fosta comunista, la momentul respectiv “libera”.

Era in 1991 parca, si primul sef de stat mai important din vest, presedintele francez Francois Mitterrand, se hotarase sa viziteze Romania. Vizita era una importanta, pentru ca legitima noul guvern instalat la noi in 1989, dupa “evenimentele de la Bucuresti”, cum le numea Miterrand intr-un interviu din acel an, grijuliu sa nu pronunte cuvantul care n-avea ce cauta acolo, cel de ‘revolutie”.

Momentul era cum nu se mai poate de prost ales, pentru ca venea la nici un an dupa evenimentele din 13-15 iunie 1990, unde politia si-a autoincendiat masinile ca sa dea vina pe opozitie, dupa interventiile brutale ale minerilor, dupa radicalizarea luptei politice de la noi. Tinerii, mai ales studentii, se cam lamurisera ce democratie originala adusese Ion Iliescu, si cam ce perspective le deschidea ea. De aceea l-au asteptat pe Mitterrand cu tot arsenalul de sloganuri, afise si pancarde, cu texte pe care acesta nu risca sa nu le inteleaga, dat fiind francofonismul natiei pe care o vizita.

Mi-aduc aminte vreo doua dintre ele:

–  Francois Miterrand, est l’ami de l’assasin!

–  Ami des Roumains, ou ami de Roman?

–  Merci la France, pardon Mitterrand!

Dupa cateva zile, la televizor vine emisiunea saptamanala in limba franceza. Si simpaticul prezentator, amintind putin la fata de celebrul actor Bourvil, continua sa caute raspunsuri la intrebarile puse in emisiunea trecuta.

Asa incat, inevitabil, se ajunge si la clasica intrebare: Ou sont les elephants? Completata de aceasta data cu alta surprinzatoare: Qui est l’ami des elephants? Repetata de cateva ori, de parca prezentatorul asteapta disperat un raspuns, de la un elev mai rasarit.

Dar raspunsul din public nu vine, asa ca el insusi trebuie sa-l ofere:

– Francois Miterrand, est l’ami des …, est l’ami des …elephants!

Si se repeta apasat fraza, care suna categoric:

– Francois Mitterrand, est l’ami des elephants!

Si uite asa am avut ocazia sa vad ultima emisiune in limba franceza la Televiziunea Romana Libera. Controlat de Iliescu si ai lui, cuibul acela de securisti si activisti nu putea tolera o asemenea rima. Cine era presedinte al televiziunii romane pe atunci? Un intelectual care a produs mult rau incercarii de a se infiripa o democratie normala in Romania, istoricul Răzvan Theodorescu. Cand se vand, intelectualii fac mult mai rau unui popor decat cei saraci cu duhul …

P.S.  Imi cer scuze pentru eventualele greseli de gramatica vorbitorilor de franceza, n-am mai utilizat limba aceasta de prin 1984. Din pacate …