Macri’s – Nici eu nu sunt român de-al lui Iohannis!

Președintele Iohannis vrea să-și crească popularitatea, pe seama noastră, a celor ce protestăm în stradă. Le spune, occidentalilor, că în stradă au ieșit „sute de mii de români, de-ai mei”. Ca și cum el ar avea vreun merit în asta. Mai mult chiar, a venit în piață, ca să-și crească popularitatea, când nu avea ce să caute acolo. După cum, nici un politician în funcție nu avea ce să caute acolo!

Domnule Iohannis, eu nu sunt printre „românii dumneavoastra”!

Nu-mi plăceți, și nu mi-ați plăcut niciodată. V-am votat de nevoie, ca să nu mai văd în fruntea țării un parvenit, ca pontănacul.

Dar nu-mi plac oamenii care vin într-un partid, dintr-altul, doar dacă sunt puși șefi! După cum nu-mi plac oamenii care scuipă unde au pupat! Ieri-alaltăieri va pupați cu PSD-iştii, colegii din USL, azi nu-i puteți vedea în ochi. Nu de mult mergeați de mână cu Antonescu și Ponta, să va ungă Marineru’ prim-ministru, dacă nu m-a lăsat memoria.

Și nu-mi plac oamenii care, odată ajunși în funcție, uită pentru ce au fost aleși. Timp de cam doi ani de zile. Până când, văzând că popularitatea a luat-o la vale, și șansele de realegere scad, dau buzna în față. Să confiște o mișcare de stradă, care s-a organizat singură, fără politicieni!

Și din cauza dumneavoastră, domnule Iohannis, suntem noi  în stradă! Pentru că, oameni ca dvs. au dus partidele în penibilul în care se zbat acum, făcându-le indezirabile. Suntem puși în situația, paradoxală pentru mine, să facem opoziție în stradă, pentru că nu avem partide credibile, pe care să le votăm, și să ne apere interesele, în Parlament. Noi nu ne dorim să ieșim în stradă, am prefera să avem democrație reprezentativă, și reprezentanții aleși de noi să-și facă treaba.

Cu partide de opoziție puternice, PSD n-ar fi avut majoritatea așa de ușor, ar fi trebuit să facă o coaliție mai largă, și atunci nu cred că ar fi mai avut curajul să ne ia de proști.

Deci, domnule Iohannis, scădeți unu din cifra „românilor dumneavoastră”. Ar trebui să fie ușor, având în vedere profesia dumneavoastră de bază.  Eu rămân un român al străzii.

Mulțumesc, Liviu Antonesei, articolul tău pe această temă a fost declicul, care m-a determinat să scriu cele de mai sus (https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/02/03/domnule-iohannis-eu-nu-sint-un-roman-de-al-dumneavoastra/).

Macri’s – Calin Nemes, dintre ingeri: Despre noi!

De cate ori vad tineri protestand in strada, mi-amintesc de Calin. Calin Nemes. Cel  pe care l-am cunoscut in facultate, ca omul care organiza celebra brigada Bum. A studentilor de la poalele Feleacului. Calin, cel care putea sa recite o poezie a unui revolutionar bolsevic rus, si s-o transforme intr-un indemn la revolta anticomunista.

Aflat in fruntea demonstrantilor de la Cluj, in decembrie 1989, Calin a mers in fata soldatilor, si-a descheiat camasa, si a strigat la ei: “Trageti, ma, am o singura inima!”, primind cu zambetul pe buze gloantele  izbavitoare. Dumnezeu nu l-a vrut langa el atunci. Dar, dupa cativa ani, disperarea l-a cuprins, vazand ca nu se schimbase mare lucru la noi,  si s-a sinucis. Nu inainte de a ne lasa mostenire, texte ca cel de mai jos:

 

„ […] Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.

Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit.

Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească.

Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă.

Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune „NU!”

Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. […]

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.

Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Călin Nemeş (n.1961 – d.1993),  România liberă , 25 aprilie 1991

Scrisoare deschisa catre fiul meu. Si catre fiii vostri…

Era ora 1.05, azi-noapte, si ma pregateam sa merg la culcare, cand am primit SMS-ul tau. Scurt, scris la obiect, cum au IT-istii obiceiul sa comunice:

-Mai, sunt la protest.

Am avut un moment de blocaj mental. Si apoi m-a inundat bucuria. O bucurie scurta, neasteptata, dar puternica. Asta este primul lucru pe care vreau sa ti-l spun, in aceasta scrisoare. Ca tu, copilul meu, mi-ai facut o bucurie mare, azi -noapte, cu acel SMS.

De-a lungul timpului, au fost multe alte bucurii, pe care mi le-ai facut. De exemplu, cand ai luat, in generala, o mentiune la Olimpiada de matematica, desi matematica n-a fost pasiunea ta niciodata. Sau cand mi-ai spus, atunci cand te-ai apucat serios de germana:

-Acum inteleg de ce m-ai chinuit, atatia ani, cu limba asta.

Si, mai ales, atunci cand ai adus acasa diploma aia de vorbitor, avand imprimat, cu timbru sec, vulturul german in capul paginii. M-am bucurat imens si cand, dupa prima zi de examen la Automatica si Calculatoare, ti-am spus:

-Maine ar trebui sa iei cel putin 9.50, la fizica, ca sa intri la fara taxa.

-Da, mai, o sa iau. Stii ca sunt bun la fizica.

Increderea aceea din glasul tau mi-a incalzit sufletul, si mi-l incalzeste inca, atunci cand mi-o amintesc.

Bucurii de parinte, care descopera – in copilul sau – cum se nasc si se sedimenteaza valenţe.

Deci ma bucur ca ai fost aseara la protest. Nu conteaza foarte mult cat de participativ ai fost, daca ai strigat, daca ai purtat afise, sau ai mers mai mult din curiozitate, sau din solidaritate cu alti colegi. In fond este primul tau protest. Principalul este ca ai fost sa vezi cu ochii tai ce se intampla in piata, cine participa, de ce striga, pentru ce principii se da lupta. Astfel ca maine, sau poimaine, sau candva, cand cineva va spune ca la protest au fost golani, legionari, spalati pe creier, drogati sau oameni platiti, tu sa-l poti scuipa in ochi, si sa-i spui:

-Minti! Eu am fost acolo, si nu este asa.

Daca ai si strigat si ai impartasit cu acei oameni opinii, cu atat mai bine. Inseamna ca incepi sa intelegi ce se intampla in jurul tau, in jurul nostru.

Noi, eu si cu mama ta, in mai 1990 ne-am intrerupt cateva ore voiajul de nunta, ca sa mergem in Bucuresti, in Piata Universitatii, la protestul anti-comunism, si anti-FSN. A fost superb, eram printre oameni care gandeau asemanator, mai simpli sau mai sofisticati, Paţurca canta in balcon, intelectuali de marca stateau printre oameni si schimbau idei cu acestia. In schimb la televizor se prezentau stiri despre golanii agresivi, despre drogatii din piata, despre legionarii cu steaguri verzi, care vor  sa distruga “democratia originala” romaneasca. Vremurile nu s-au schimbat prea mult, din pacate.

Ti-am spus, cateodata, ca daca vei alege sa pleci din tara, dupa ce vei termina facultatea, te aprob. Si desi esti singurul nostru copil, eu si cu mama ta nu ne vom impotrivi. De azi-noapte a licarit insa o speranta, speranta ca s-ar putea sa ramai aici, si sa lupti sa schimbi Romania.

Pentru ca Romania are nevoie sa fie schimbata! Si merita luptat pentru asta!

Mai vreau sa-ti spun ceva. Tie, si prietenilor tai, de aceeasi varsta, totodata.

Sa nu asteptati ca generatia mea, adica generatia parintilor vostri, si mai ales generatia bunicilor vostri, sa va sprijine prea mult. Din pacate aceste doua generatii, luate per ansamblu, sunt iremediabil pierdute. Sunt atinse de o boala grea, nevindecabila. Sunt atinse de boala comunismului. Comunism adus in Romania de tancurile sovietice, si implementat de cozile de topor ale ocupantilor. S-au nascut si au trait prea mult in acest sistem bolnav, cu valori rasturnate, un sistem ucigas al personalitatii, ca sa nu fie afectate. Exceptiile nu sunt atat de importante, procentual, pentru a putea rasturna statistica generala. De ce cred asta?

Generatiile despre care vorbim nu vor fi capabile, niciodata, sa condamne, cu fermitate, furtul. Pentru ca furtul a facut parte din cotidianul lor, prea mult timp.

Nu e vina lor in totalitate, sistemul le-a corupt, de cele mai multe ori, ierarhia de valori. Sa incerc sa-ti explic asta, ca sa-i intelegi mai bine pe maturii de astazi.

Pe vremea comunismului oamenii furau tot felul de lucruri de la locul de munca. Mai toti oamenii! Binenteles ca multi dintre cei ce vor citi aceasta scrisoare vor protesta, si ma vor contrazice, dar acesta era adevarul. Se folosea si o expresie, aruncata ca scuza, uneori, sau ca sfat de viata, alteori:

-Fiecare, de unde munceste, de acolo trebuie sa se descurce!

Cum se traducea asta?

Daca aveai de vopsit gardul, acasa, luai 2 litri de vopsea de la munca, ca sa nu mai trebuiasca sa dai bani. Cand aveai de inchis un balcon, imprumutai niste cornier si cativa electrozi de sudura, si intr-o duminica era gata. Daca lucrai la Fabrica de Lapte, plecai seara cu o bucata de branza, sau niste smantana, sau niste lapte. Daca lucrai in port, mai goleai niste cafea, cu teava taiata strenghi, dintr-un sac, mai scapai o lada de portocale din macara, si tot asa. La sat, taranul venea seara din camp cu o legatura de araci, in spate, cu o poala de fasole, cu un fund de sac de piatra vanata. Soferul avea acasa, invariabil, ca sursa de incalzire, o soba pe motorina. Daca aveai de zugravit, sau aveai nevoie de 10 caramizi BCA sa inchizi balconul, te duceai la primul santier unde se construia ceva, si problema era rezolvata, cu costuri minime.

Se subintelege ca sefii faceau acelasi lucru, dar la alt nivel: o bascula de piatra, 20 saci de ciment, fier pentru un gard de beton, caramida pentru o anexa in curte, piese de schimb pentru masina proprie scoase pe masinile intreprinderii, si tot asa. O atmosfera de complicitate promiscua invaluia totul intr-o perdea de fum.

Binenteles ca nimanui nu-i trecea prin gand ca fura, cand facea cate ceva dintre cele mai sus pomenite. Iar daca i-ai fi spus ca asta face, ti-ar fi taiat-o scurt:

-Ce te bagi, ma? Am luat de la tine? Am luat de la stat!

Statul, cel pe care cetateanul il percepea ca pe ceva greu de definit, era socotit cel din pricina caruia nu aveai tot ce-ti doresti. Si atunci nu era firesc sa indrepti situatia?

Statul comunist, care avea grija ca cetateanul sa traiasca permanent in lipsuri, a generat si alte probleme. Ca sa faci rost de lucruri, trebuia sa dai spaga. Spaga ca sa iei un frigider, spaga ca sa-ti pui telefon, spaga ca sa iei o Dacia “de export”, spaga ca sa iei o permisie in armata, spaga sa primesti butelie, spaga sa iei apartament. Lista e prea lunga ca sa o epuizez, sper ca v-ati facut deja o idee.

Faptul ca eram rupti de lumea occidentala, genera si ea alte probleme. Profesorii nostri aveau nevoie de informatie, o procurau cu greu, iar cand o procurau, sursa nu mai era asa importanta, pentru ca unii dintre ei sa o precizeze. Mi-aduc aminte ca faceam in facultate un curs de trafic rutier, bucatica rupta dupa un curs similar al unei universitati americane, care genera situatii greu de descris, cand trebuia sa masuram intensitatea si taria traficului rutier, intr-un oras in care iarna mai circulau doar politia, troleibuzele si masinile de aprovizionare.

Deci, noi, cei care am trait in aceasta lume, in care fiecare se descurca cum putea, confundand ceea ce era a statului cu ceea ce trebuia sa fie al nostru, e greu sa mai emitem judecati morale! Si sa condamnam categoric furtul si plagiatul. Furtul ne-a permis sa supravietuim, pana cand au aparut privatizatii, nenorocitii, si robinetele s-au cam inchis. Din fericire guvernele de dupa 1989 au pastrat un important sector de stat in economie, si asta permite inca multor romani sa “se descurce”.

In mintea prea multor romani, ceea ce fac cei ajunsi la putere, si pusi sa administreze sau sa conduca cate ceva, nu este decat sa se descurce, acolo unde lucreaza! Ei fac, la alt nivel, si fara limita, ceea ce noi am facut, la randul nostru, zeci de ani, in comunism. Se descurca! Cand s-a construit sediul unei banci in oras, directorului i-a rasarit o vila in curte. Nimic mai normal, nu? Un sef al fiscului, aproba retrocedari ilegale de TVA, fara sa semneze vreun document. Cand a intrat in vizorul procurorilor, a intrat intr-un Partid, si ancheta s-a oprit, in ceea ce-l priveste.  Au fost judecati subordonatii.  Azi este in parlament. Intre timp a predat si studentilor de la universitate. Oare ce i-o fi invatat pe acestia? Cum sa te descurci, fara indoiala!

E dureros ca aceste lucruri tin de normalitate, la aproape trei decenii dupa revolutie. Este dovada cea mai clara ca boala sus amintita nu se vindeca usor.

Al doilea motiv pentru care va spun sa nu va bizuiti pe cei peste 50 ani, ca vor reforma Romania, tine tot de tarele comunismului.

Noi suntem generatia obisnuita sa ni se dea!

Am trait prea mult inregimentati intr-un sistem rigid, egalitarist, ca sa ne obisnuim usor sa gandim altfel. Cand se mai mareau salariile, in comunism, se mareau la toata lumea (pe intreprindere/ramura/minister). Nu pe criterii de performanta, ci pe criteriu social. Toti munceam, deci toti trebuia sa castigam la fel. Indiferent daca unul muncea mai mult, altul era mai destept, si producea ceva mai mult, sau altul facea si treaba sefului sau, incompetent.

Sistemul era construit in asa fel, incat tot timpul sa astepti sa ti se dea ceva. Orice: butelie, casa, frigider, pensie etc. Ne transformasem  in dependenti de un stat atotputernic, cand binevoitor, cand suparat rau.

Cand demonstratia organizata de Ceausescu in fata Palatului, in decembrie 1989, a degenerat in revolta, Ceauseasca – speriata rau – a strigat la consort: Da-le ceva!

Si acesta s-a conformat: a promis ca va mari cu 100 lei salariile! Va dati seama cat de indobitociti eram, daca analfabetii care ne guvernau se obisnuisera sa ne prosteasca cu orice promisiune.

O buna parte din oamenii de atunci au continuat sa astepte sa li se dea. Ai vazut cozile la care pensionarii din oras se calcau in picioare, ca sa prinda puii lui Mazare. Sa nu-i  judecam gresit, pentru ei nu se intampla nimic neobisnuit; se perpetua un stil de viata, cu care erau obisnuiti. Li se dadea pui! Sau orez. Sau zahar. Iar coada, la care te asezai la 4 dimineata, ca “sa prinzi rand”, le ocupase ore intregi, zilnic, vreme de multi ani din viata.

Cei care n-au mai vrut sa astepte sa li se dea, s-au hotarat sa-si croiasca singuri soarta, si au plecat pe alte meleaguri. Trei – patru milioane, oameni hotarati sa munceasca din greu, ca sa traiasca decent. Alungarea lor din tara, este poate cea mai mare crima comisa de toate guvernele de dupa 1989!

Ceea ce face sa ne indreptam spre al treilea lucru care ne impiedica sa reformam tara.

Suntem obisnuiti sa avem un tatuc!

Nu e un motiv de rusine, nu suntem singurul neam cu asemenea obisnuinta. Comunismul n-a facut decat sa adapteze traditia voievozilor si regilor, la conditiile de dupa 1945. Cand lumea comunista avea un singur tatuc, pe criminalul Stalin, iar tarile aveau cate 3-4 tatuci mai mici. Tatucul unic pe fiecare tara, este un concept care nu s-a putut dezvolta decat dupa moartea tatucului Stalin. Dar a facut-o repede, si am ajuns sa avem tatuci la toate nivelurile.

Tatucul e bun, el ne da toate lucrurile bune din viata. Cand primim lucruri rele, sigur tatucul nu stie ce se intampla. Daca ar sti Tatucul…

Cand tatucul Ceausescu a fost omorat intr-o zi de Craciun, am fost uluiti cu totii, incapabili sa reactionam. Dar din fericire deruta n-a durat mult, KGB-ul ni l-a trimis pe tatucul Iliescu, si am fost iar fericiti!

Apoi a venit tatucul Basescu, pus de serviciile noastre, autohtone, si iar am  fost fericiti. De Emil Constantinescu n-are rost sa vorbim, la Universitate nu te invata nimeni cum sa fii tatuc. Iar acum vedem cum Iohannis s-a dezmortit, si ar vrea sa fie si el tatuc. Macar pentru doi ani, tovarasi…

Cand, dupa 7 ani de lucrat la stat, in 1994, m-am angajat intr-o firma straina, am crezut ca innebunesc. Trebuia sa conduc un parc auto imprastiat pe mai multe judete, si nu aveam nici un tatuc care sa-mi spuna ce sa fac. Mai mult chiar, cu o zi inainte sa-l preiau, 90% din soferi si-au dat demisia si au plecat. Seful meu, un israelian, proaspat numit si el la conducerea companiei, mi-a spus un singur lucru:

-Mie imi spui de ce ai nevoie ca sa mearga treaba. Daca in fiecare zi avem suficiente camioane ca sa livreze comenzile, esti prietenul meu. Daca nu, te impusc!

Eram disperat, pur si simplu. O saptamana am stat intr-un birou, uitandu-ma pe geam sa vad care e mersul in firma, si gandindu-ma ce sa fac. Apoi, de nevoie, m-am apucat de treaba. Dupa un an aveam cea mai mica rata de imobilizare a parcului, dintre toate firmele grupului. De israelian m-am despartit prieten.

Am scris prea mult, si e stiut ca tinerii nu citesc asa mult. Dar am incercat sa va spun ca, daca asteptati ca altii sa reformeze Romania, si sa v-o puna pe tava, va inselati! N-o vor face, pentru ca nu stiu, nu vor sau nu pot s-o faca. Daca era altfel, ar fi facut-o pana acum!

Va trebui s-o faceti voi. Si este al naibii de greu! Al Pacino o spune frumos, in discursul de la colegiu, din Parfum de femeie: “Sa alegi calea corecta, este al naibii de greu!” Stiu ca tie, fiule, ti-a placut mult filmul.

Important este sa va faceti auziti. Sa va sustineti cu voce tare parerile. Ascultandu-l intotdeauna si pe celalalt. Care poate are alta parere. Pentru ca si el are dreptul sa fie auzit. Nimeni nu poseda adevarul absolut. Si sa va educati copii in alt spirit, altfel decat am facut-o noi. Si altfel decat a facut-o invatamantul romanesc, inchistat intr-un groaznic conformism. Daca ai fi fost mic, te-as fi luat pe umeri si as fi mers cu tine la proteste. N-ai fi inteles despre ce este vorba, cel mai probabil. Dar ai fi tinut minte, cand ai fi crescut, ca tatal tau, cand ceva nu-i convenea, cand ceva grav se intampla, protesta cu voce tare.

Bunicul tau nu mi-a dat prea multe sfaturi de viata. Avea doar 3 clase de scoala primara, si din cauza asta era complexat, si nu vorbea foarte mult. Dar mi-a spus o data, cand eram in liceu:

-Auzi, ma, e foarte important sa-ti traiesti viata astfel incat, atunci cand te uiti dimineata in oglinda, sa nu-ti vina sa te iei la palme.

Eu cam atat am vrut sa-ti spun, fiule. Daca vrem o tara normala,  “o tara ca afara”, trebuie sa facem ceea ce au facut cei de afara. Au pus mana si  si-au construit-o!

Adrian Cioroianu, asteptand din nou…ciolanu’.

imagine: www.antena3.ro

imagine: http://www.antena3.ro

Foarte tare interviul (?) luat in revista Catavencii fostului ministru, actualmente istoric. Sau fostului istoric, ce spera sa fie iar ministru. Ma rog, nu stiu exact, dar nici baiatul de la Catavencii nu stia, el a primit ordin sa-l mai scoata din uitare pe Cioroian, si sa mai dea putin in Basescu. S-a achitat cu brio de misiune, dar de jena s-a ascuns sub cuvantul “reporter”, si a uitat si sa semneze articolul.

Cioroianu bate campii pe jumatate de pagina de ziar, incercand sa faca filozofia istoriei si sa emita consideratii memorabile asupra neamului romanesc. Reporterul bate si el campii, punand intrebari pe care nici nu vreau sa ma gandesc din ce organ le-a scos:

-Care este istoria fondatoare a bramburelii politice de azi?

-Nu sîntem (sic!) Polonia, în Ucraina! Am fost vreodata Polonia?

-A mai existat vreun Basescu in istoria noastra?

Reporterul probabil ca e batran saracu’, si nu a auzit de reforma  ortografica  a limbii romane de dupa revolutie. Sau poate corectorul nu a auzit, cine stie, si o tine intr-una cu “sîntem”.

Cert este ca Cioroianu face lumina in mintile noastre, si devine intr-adevar memorabil:

-“Ce se intampla in Romania este imaginea in oglinda a vietii politice din Europa sudica…” (aici aproape i-a iesit, doar ca imaginea in oglinda este opusa sau rasturnata fata de realitate, deci nu este identica, cum vrea onoratul sa spuna);

-“In ciuda a ceea ce oamenii cred, istoria nu se repeta niciodata”.

-Ca Basescu n-am avut, dar liderii simpatizati la inceput de “bobor” au sfarsit foarte prost, ca si Carol al II-lea, Ceausescu si Basescu (aici mi-a fost mila de voi si am sintetizat). Deci Basescu a sfarsit prost, probabil se va anunta in seara asta pe Antene si Irealitati cum s-a intamplat minunea.

-“Romania este condamnata sa se inteleaga in conditiile actuale, cu Polonia”. Aici m-a prins nepregatit, avem vreun conflict deschis, istoric sau actual, nerezolvat cu Polonia?

-„eu sint doar un profesor povestitor al istoriei – unul care este mandru ca e roman…”

Prostia asta asta cu „mandru ca sunt roman“ revine consecvent in discursul multor compatrioti, mai ales cand sunt ascultati sau cititi, se stie ca da bine la imagine. De ce sa fii mandru ca esti roman? Vorba lui Moromete: ” Pe ce te bazezi?”. Esti roman si gata, e o situatie normala, n-ai de ce sa te rusinezi, dar nici de ce sa pocnesti de mandrie. Ia un tricou, plagiaza-l pe Conect R, si scrie pe el: “Sunt roman”.

Si ce mai zice distinsul nostru istoric? Era sa zic si diplomat, dar nici chiar asa, nu pot sa trec peste semnul smecheresc facut intr-o dimineata lui Juan Carlos al Spaniei. Incheie intr-o nota optimista, asa cum da bine la suflarea USL-ista, nu PSD-ista, nu PNL-ista, la suflarea ….ista, ma intelegeti voi:

-“Nu sîntem cel mai naspa neam din lume”.

Ce inseamna dom’ne sa fi fost ministru de externe, si sa fi umblat atata prin lume. E scris adanc, mon cher. Parol…

Pseudokynematografikos – sau despre cum a fi “faimos” deranjeaza mai mult decat a fi “armân”!

caricatura-silviu_macrineanu1

Atunci cand scriu articole vadit partizane, tin sa-mi declar inca de la inceput partizanatul, pentru ca cititorilor sa nu le induc false pareri. Asa ca acum, cand am de gand sa scriu despre filmul lui Toma Enache, o sa va spun sus si tare de la inceput: imi plac povestile!  Mi-au placut si-mi plac de cand ma stiu. La cinci ani, exasperat ca cei doi frati mai mari nu mai gaseau timp sa-mi citeasca povesti, am invatat literele si am inceput sa buchisesc singur in carti, asa ca la 6 ani citeam onorabil. Si azi, cand merg in vizita la cineva, si vreo carte de povesti a copiilor respectivului sta aruncata pe vreo canapea, nu preget sa o iau si sa o deschid putin, incercand sa vad cam gen de povesti se mai poarta in secolul XXI.

Spun toate acestea ca sa intelegeti ca asteptam cu nerabdare de luni de zile montajul si lansarea filmului cu titlu curios: Nu sunt faimos, dar sunt aroman. Nu stiam despre film decat ceea ce ziarele scrisesera, acel sablon copiat de la unul la altul: “Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Nu hiu faimos ama hiu arman) este o dramă romantică ce descrie călătoria lui Toni Caramuşat, un regizor faimos, pornit în căutarea adevărului absolut despre originea neamului său. Mitul spune că acest adevăr e purtat de Armânamea, ultima descendentă din neamul său. Toni se întâlneşte cu fete din întreaga lume, cu speranţa că soarta îi va scoate în cale adevărul şi femeia la care visează. Le va găsi?

Suna promitator ca poveste, mai ales ca se vorbea despre cautarea adevarului absolut, despre origini, despre mituri. Cautarea pomenita in text ma ducea cu gandul la povestile altor cautari celebre din istorie: Ghilgames cautandu-l pe Enkidu, Isis cautandu-l pe Osiris, Parsifal cautand Graalul, Don Quijote cautand-o pe Dulcineea, argonautii cautand lina de aur si, de ce nu, Fat Frumos cautand-o pe Ileana Cosanzeana. Si de-abia asteptam sa vad daca Toni Caramusat (fina ironia lui Toma in alegerea numelui) va reusi sa afle Armanamea.

Filmul m-a prins de la primele cadre, imaginea este de o calitate speciala, iar muzica lui Stelu Enache sună extraordinar ca muzica de film. Asa se face ca timp de aproape doua ore am stat nemiscat in scaunul incomod de la Tomis Mall, mai mic parca si decat cel de la Tico. Prins de emotie pe alocuri, hohotind cateodata, zambind melancolic la unele cadre, si – de ce sa nu recunosc – cu nodul in gat la altele.

La final am iesit impresionat, atat de atmosfera si de ideea filmului, cat si de faptul ca in sala erau multi tineri de 18-25 ani, care reactionau participativ adeseori in timpul filmului, la scenele vorbite in graiul maiei si al papului.

Intalnirea cu artistii dupa premiera, la Arlequin-ul aceluiasi trubadur Stelui Enache, innobilata si de posibilitatea de a-l cunoaste in realitate pe Dini Trandu, venit special din Connecticut pentru film, au completat pentru mine o seara speciala.

Convins ca toata armanamea a receptionat cu aceeasi bucurie acest eveniment cultural, mai ales ca interactionam cu multi armani pe retelele de socializare si stiam cu cata nerabdare era asteptat filmul inca din primavara, aveam sa am crunte deziluzii inca de a doua zi.

Diversele evenimente, unele cu tenta mai mult sau mai putin bahica, la care am participat in perioada scursa de la premiera, m-au pus in contact si cu armani mai degraba putin incantati de film, multi dintre ei nepasatori fata de eveniment sau, si mai si, de-a dreptul virulenti in a-i gasi acestuia numai cusururi si slabiciuni. Faptul ca acesti armani in general nu fac parte dintre armanii care studiaza si fac eforturi de a-si afla originile, asa cum sunt ele ascunse in negura veacurilor, si nu rezoneaza la eforturile – din fericire din ce in ce mai dese in ultimul timp – ale unor grupuri si organizatii de tineri care incearca sa descopere si sa conserve cultura arhaica a stramosilor lor, s-ar putea sa nu fie un fapt relevator. Sunt sigur ca printre cei care au umplut salile cinematografelor erau in egala masura armani care nu stiau la randul lor prea multe despre originea si evolutia acestui neam pe scena istoriei, si totusi s-au aratat incantati de film.

De unde atunci aceasta pornire spre negare si distrugere, la oameni de varsta mijlocie, de la care te-ai astepta la o gandire mai asezata si mai capabila sa aprecieze evenimentele irepetabile? Pentru ca filmul lui Toma Enache este fara indoiala un eveniment unic: primul film vorbit doar in armana, distribuit pe tot arealul unde armanii sunt prezenti in numar semnificativ. Orice alt viitor film, si sper sa fie cat mai multe, oricat de valoros ar fi – nu va fi decat al doilea, sau al treilea film vorbit in armana.

Spuneam ca nu incetez sa fiu uimit cum acesti oameni, aflati in fata unui eveniment extraordinar pentru etnia lor, nu statusera in sala doua ore decat ca sa inregistreze defectele scenariului, greselile de pronuntie, cuvintele armanesti pe care nimeni nu le mai foloseste azi, cuvintele romanesti adaugate inadecvat, situatiile “neconforme cu realitatea istorica din Romania”(de parca filmul era un documentar), sau “neconforme cu morala armana” („cand am avut curve, noi, armanii?”, ma intreba vexat un interlocutor).

Cea mai grava forma de intoleranta, recte judecata de valoare cu aer de sentinta inchizitoriala, m-a intampinat chiar a doua zi dupa film:

-Ti-a placut filmul?, ma intreaba cu nerabdare greu stapanita, un arman.

-Da, raspund eu cu convingere.

-Aaah, m-ai dezamagit!, replica el, cu un ton de parca mi-ar fi spus: „Olai, tivichele, cum iti placu ahtare glarime?“.

Ramas mut, incerc sa aflu ce pacate capitale a avut pelicula de a starnit asa reactie printre interlocutori. Si, de la mai multi dintre cei prezenti la diversele evenimente, adun o lista cu probleme foarte grave, care ar trebui sa descurajeze pe orice arman “mintimen” sa mearga la cinema:

-de ce apare masina lui Nicu Baturi in cadru in film?

-de ce dialogurile sunt asa artificiale?

-de ce unii vorbesc farshirotesteste in film, iar altii cipaneste?(se pare ca dihotomia asta se stinge mai greu decat credeam eu);

-ce cuvant este asta, “aver”? Nu-l folosesc nici cipanii, nici farshirotii! (aici, data fiind slaba mea cunostere a limbii, am fugit repede la dictionarul lui Cunia sa verific: “aver (a-vérŭ) sn fãrã pl – lucru cunuscut di lumi cã nu easti minciunos; alihea, alithea {ro: adevăr} {fr: vérité} {en: truth}§ di-aver (di-a-vérŭ) adv – ver, alihea, dealihea, dealihealui,dealithea, alihira, alihiuri, alithina, drãhea, alavar {ro: înadevăr} {fr: vraiment} {en: truly});

-de ce Toni se cearta cu taica-sau, reprosandu-i ca nu si-a afirmat cu tarie etnia in timp, chiar ascunzand-o cateodata? Cand am avut noi armanii probleme datorita etniei, aici in Romania? (aici n-am deschis gura, ar fi fost de scris o carte pe tema asta, am pus necunoasterea pe seama varstei interlocutorului);

-de ce era taica-sau atat de nervos ca Toni face teatru, de l-a gonit de acasa? Cand si-au gonit armanii vreodata copiii de-acasa?

-asta este film de 360.000 euro buget? N-a costat nici 100.000 euro!

-pe cea cu curva armana din Grecia – imposibilitate genetica, am amintit-o mai sus;

-de banii astia mai bine facea un documentar!

-la un moment dat nu mai stiam cum curge actiunea, cand este vis si cand realitate, prea intortocheat film!

-s.a.m.d.

Dar capac mi-a pus o discutie avuta alaltaieri cu un arman care vindea cartofi in piata (da, armanii nu vand numai branza si iaurt, au trecut si la alte produse):

-Ai fost la filmul lui Toma Enache?, intreb eu

-Nu.

-De ce?

-Am auzit ca e o prostie!

Alei, Toma Alimos

Haiduc din Tara-de-Jos,

Nalt la stat,

Mare la sfat

Si viteaz cum n-a mai stat.

Cam asta mi-a rasunat in minte dupa ultima convorbire relatata mai sus, cu gandul la haiducul celebru, tiz al lui Toma, degraba varsatoriu de sange, si autor al cunoscutei expresii:  Inchina-m-as si n-am cui!

Intr-adevar este greu cateodata sa gasesti cui sa te inchini, si sa ai speranta ca cei carora le este destinata inchinarea simt ceva scormonindu-le pieptul, odata cu aceasta. Toma a ales sa se inchine armanamei, si vreo zece ani s-a tot framantat cum sa-i aduca acesteia prinosul simtirii sale, omagiul sau, cum sa rupa o bucatica din sufletul sau armanesc si sa o puna intr-o pelicula de celuloid. A facut un film la care a scris scenariul, a ales sa joace rolul principal pentru a fi sigur ca mesajul transmis este cel dorit de el, si a atras alaturi de el oameni care sa-l ajute, oameni care sa joace in film, cu amatorism cateodata, cu text invatat din armaneste, pentru ca ei apartineau altei etnii, altadata, dar oameni doritori sa participe la geneza unui eveniment unic. A umblat pe la diversii armani cu pretentii publice de mecena, ca sa stranga leu cu leu – sau euro cu euro, daca suna mai putin demodat, banii necesari intruchiparii aievea a visului sau. Poate s-a si umilit cateodata pentru asta, pentru ca stim ca oamenii cu bani mai degraba dau un milion de euro pe un fotbalist de doi bani, decat sa dea aceeasi suma pentru un film spre gloria neamului lor. Dar eu cred ca atunci cand faci ceva pentru binele neamului tau, ideea de umilire nu are loc!

Toma Enache ne-a transmis prin filmul sau o multitudine de idei si simboluri, mai usor sau mai greu descifrabile. Mi-a placut enorm faza din deschidere cu afroamericanul care canta: Tumbe! Tumbe!, si care spunea auditoriului de la Kodak Theatre: “Nu stiti cine sunt aromanii? Stati linistiti, nici ei nu stiu!”. Un reprezentant al unui neam dezradacinat, dus pe alte meleaguri si cu identitatea de limba si cultura pierduta, vorbeste despre un alt neam, care este in pericol sa pateasca acelasi lucru. Brrr, m-a trecut fara sa vreau un fior la faza asta din film.

Mi-a placut si faptul ca, in plina ofensiva a neoarmanismului si protocronismului de sorginte armana, filmul – fara a ocoli subiectul, n-a facut un fir calauzitor din ideile respective. Accentele se simt, fie in ideea unui al treisprezecelea adevar, care va face ca toate “sa iasa tru padi”, si adevarul despre armani, ascuns de catre dusmani, sa devina cunoscut, fie in scena cu soarele macedonenilor antici, “soarili a nost”, cum spune Toma la un moment dat. Dar in rest totul s-a concentrat asupra actului artistic, si a ideii de cautare identitara, lucru intru totul de apreciat.

Faptul ca dialogurile suna uneori naiv, dau un parfum de naturalete aparte filmului, dupa parerea mea. N-as fi vrut sa vad in film armani vorbind ca la Holywood, sau ca pe cheiul Dambovitei, nu in primul film vorbit in armaneste.

Mi-aduc aminte ca in 1950 a aparut pe ecranele din Romania, primul lungmetraj de fictiune de dupa razboi, celebrul “Rasuna Valea!”, al lui Paul CALINESCU. Cu brigadieri care vorbeau ca la sedintele de partid, cu propaganda rosie multa, cu stangacii de tot felul, cu actori tineri de care nu auzise nimeni, multi dintre ei fara studii cinematografice de vreun fel. Cand am vazut filmul respectiv pe la 15-16 ani m-am amuzat copios. Dar actul de curaj al lui Paul Calinescu nu a ramas nepretuit, astazi el este socotit unul dintre intemeietorii scolii de regie romanesti, este pomenit in toate studiile despre cinematografia romaneasca postbelica, si pe buna dreptate. Iar unii dintre tinerii naivi din distributie au ajuns actori mari ai cinematografiei romanesti.

De aceea parca visez la momentul in care, peste 40-50 ani, intr-o aula de universitate cinematografica balcanica, un profesor de varsta a doua se va adresa studentilor sai astfel:

-Astazi vom vorbi despre Toma Enache, intemeietorul scolii de regie de film si teatru, in limba armaneasca.

De ce am tras concluzia ca Toma Enache a devenit deranjant pentru unii armani pentru ca este “faimos”, si nu pentru ca incearca sa faca in ultimul timp cultura in limba armana? Pai nici unul dintre contestatarii filmului n-a facut nicio referire la Dodecalog si la cele douasprezece adevaruri despre armani, care sunt lait-motivul filmului. Mai mult chiar, pareau sa nu fi auzit in viata lor despre dodecalog, despre Matilda Caragiu si despre discutiile polemice din jurul ideilor ei. Si atunci cum sa intelegi un film despre armani, daca nu intelegi substanta, nu impartasesti esenta de la care s-a plecat? Simplu fapt de a fi arman, si a vorbi mai mult sau mai putin in casa si societate limba armana, nu cred ca este de ajuns. Mai trebuie si putin suflet deschis si pus pe masa, spre impartasirea cu altii. Dovada ca au fost si destui “mucani” care au rezonat foarte frumos la alegoria cinematografica a lui Toma, unii dintre ei punand pe hartie articole emotionante despre film*.

Toma a incercat un proiect ambitios: un film vorbit in armaneste, care sa fie inteles si simtit de catre mai toti armanii aflati sub autoritatea diverselor “vasalii” din Balcani, si nu numai. Si acest efort se vede in amanunte legate de grai, numele personajelor, situatii, locatii, etc. Amanuntele sunt importante, si Toma stie asta, acordandu-le importanta cuvenita, chiar daca armanii din diverse tari vor rezona diferit la unele dintre ele. Sunt mai ales curios cum vor reactiona armanii din Grecia, carora stapanirea le spune ca vlahika este o limba de casa, de familie, si deci nu poate fi scrisa si nu se poate face cultura in ea?

In concluzie, pentru ca scriu la o ora tarzie, as spune doar ca – la capatul unui deceniu de framantari intense, Toma Enache a gasit Armanamea.

Oare armanamea l-a gasit pe Toma?

Silviu Macrineanu

P.S.  Pe Cinemagia filmul lui Toma este cotat cu nota 7,5, iar pe IMDb cu 8,2!  A bon entendeur, salut!

*http://aluziva.ro/nu-sunt-machidoanca-dar-sunt-impresionata/

Despre mitici, semidocti si bizoni mioritici, in lumea miraculoasa a facebook-ului!

parerea mea

Invazia internetului in viata noastra, mai directa sau mai persuasiva, dar la fel de molipsitoare, a prilejuit revarsarea pe site-urile si retelele de socializare a unei armate de romani verzi, galagiosi, pretentiosi si cu pretentii, fanfaroni, vehementi, atoatestiutori si a toate datatori de parere.

Specia aceasta fiinteaza de mult la romani, o intalneam la inceput in targurile si iarmaroacele evului mediu, care tineau de nevoie loc de tribuna in Hyde Park, dar a proliferat mai ales o data cu aparitia la noi a unei institutii mare consumatoare de energii si timp, si anume cafeneaua.

Specia este minunat descrisa in schitele si piesele de teatru ale lui nenea Iancu Caragiale, nu mai trebuie sa insist. Mai mult chiar, ardelenii – suparati de fanfaronada si galagia specimenelor respective ce bateau cheiul Dambovitei mai ales, au creat un termen ce a transformat numele propriu in substantiv, folosit predilect la plural, este vorba despre “mitici”.

Da, dragii mei, miticii au invadat internetul. Avantajul cafenelei pentru linistea noastra, la propriu si la figurat, era incontestabil, dar nu mai beneficiem azi de el. In cafenea iti auzeau ineptiile, debitate sforaitor, zece – douazeci de confrati, de cele mai multe ori la fel de culti ca si tine, in timp ce milioane de oameni dormeau linistiti pe la casele lor, fara sa fie agresati in vreun fel.

Din pacate astazi libertatea de expresie a adus si libertatea de a-ti clama “opiniile” in fata a mii si mii de oameni, “ascultatori” virtuali, obligati sa treaca cu privirea – chiar si fugar, peste ele. Si asta atrage orgolii, atrage dorinta de a comenta orice, indiferent daca te pricepi sau nu, doar de dragul de a te raporta la “cestiune”.

Ma contrez adesea cu acesti mitici internauti, feisbucisti mai ales, dornici sa-si dea cu parerea despre orice, aparandu-si cu vehementa cele debitate, trecand usor la jigniri si catalogari atunci cand le spui ca sunt pe langa subiect. La noi la tara batranii aveau o vorba: “Daca esti prost stai acasa! Nu mai iesi prin sat ca sa afle si altii asta”. Dar intelepciunea populara este de mult uitata, iar prin satul planetar misuna cei ce sufera ca nu au fost niciodata bagati in seama. Pentru ca nu au avut niciodata ce spune, probabil.

Subiectele abordate sunt dintre cele mai diverse. Cel mai adesea semidoctul prinde din zbor un citat, mai mult sau mai putin celebru, si te omoara cu el cu orice ocazie, pe orice tema abordata. Sau isi ia informatiile de la “politologi”, “analisti”, “asa zis jurnalisti”, “reprezentati ai societatii civile”, “reprezentati ai societatii militare – recte securisti” si toate celelalte specii de personaje fabuloase ce colcaie pe langa asa zisele televiziuni de stiri. Si le lanseaza ca pe opinii personale, idei originale, indelung clocite in organul gandirii proprii.

Mi-aduc aminte cu ce adjective m-a gratulat un astfel de “prieten” de pe FB, atunci cand i-am atras atentia ca gresise autorul unui citat. Este vorba despre mult vehiculata butada: “Daca pana la 30 de ani nu esti de stanga, inseamna ca nu ai inima. Daca dupa 30 ani mai esti de stanga, inseamna ca nu ai minte!”, atribuita de el lui Petre Tutea, din a carui gura o auzise prima data. Sunt multi cei care au vizionat un interviu cu Tutea la varsta senectutii, si auzindu-l folosind-o, fara sa indice autorul, au crezut ca este o cugetare personala. Realitatea este ca butada este atribuita de cei mai multi lui Churchill, fiind insa si cativa literati care i-o atribuie lui Malraux, care ar fi incercat astfel sa-si justifice traseele ideologice sinuoase.

Dar miticul nu si nu, ca nu stiu despre ce vorbesc, ca nu-l apreciez pe Tutea, ca apropo’ – stiu cine este Tutea? I-am raspuns, firesc, ca stiu cine a fost Tutea, deoarece este mort de cativa ani buni, si ca-l apreciez foarte mult, mai ales dupa ce a facut alta celebra afirmatie: “Am facut 11  ani de puscarie pentru un popor de idioti!”. Care afirmatie ii apartinea 100% de data aceasta.

Binenteles ca politica este elementul care-i da miticului(!) sansa unei afirmari plenare a opiniilor sale cu caracter de sentinta imuabila:

Ce tarisoara avem! Ce bogata si frumoasa este Romania! Pacat ca n-avem conducatori adevarati. Daca avea un conducator adevarat, tara asta era departe, ii bateam pe americani la cur. Ai vazut dom’ne cum mergea treaba pe vremea lui Cuza/Antonescu/Ceausescu, etc? Cum se miscau lucrurile? N-avem oameni pregatiti dom’ne, asta este! Romanul este puturos/nu stie sa se organizeze/n-are disciplina/sta mai mult dupa furat. Daca aveam niste nemti sa ne conduca, unde am fi fost acum?

Binenteles ca daca-i aduci aminte ca am avut niste nemti care ne-au condus vreo 80 de ani, i-ai dat apa la moara si se va dezlantui impotriva Hohenzolernilor, care au jefuit tarisoara asta, plecand cu trenuri pline de aur si tablouri, de au ajuns sa munceasca de placere prin Elvetia, doar ca sa se pastreze in forma.

Dar, dupa politica, cel mai bine se simte semidoctul pe terenul istoriei. Care este un domeniu amplu, imposibil de stapanit in intregime chiar si de catre un specialist, asa ca este loc berechet de speculatii. Si de dat cu parerea. Netul este plin de site-uri si pagini cu tema respectiva, pasiunile nationaliste sunt bine intretinute de catre tembeliziuni, scoala face eforturi constante ca elevii sa nu invete mare lucru din materia respectiva, asa ca miticul se simte ca pestele in apa.

Apare pe un site o harta multimedia care incearca sa ilustreze cronologic modul in care au evoluat stapanirile diverselor teritorii europene in ultima mie de ani*? Miticii sar la gatul creatorului ei:

O prostie in harta asta. Dunarea nici macar nu e reprezentata pe harta pana spre sfarsit ! Si cate alte tampenii. Nu mai promovati prostii facute de americani tampiti !

-o minciuna ungureasca. Una din multele..

– ca am auzit si noi de cumani , pecenegi .. am citit si noi destul cat sa ne formam o parere despre istoria noastra ..

-cel care a facut acest video era probabil corigent la istorie ca nu are nici o treaba cu istoria reala (?)

-mai nea Dorele,prea se potrivesc toate , la fix.si asta e primul semn ca e ceva suspect.in afara de acest punct de vedere stiu ISTORIA neamului meu din surse mai bune si mai demne ce crezare decit wikipedia.

Si apoi se trece la citatul care trebuie sa limpezeasca odata pentru totdeauna lucrurile:

Ideea principala este ca istoria o scriu invingatori!

E scris adanc, mon cher! Vae victis! Le schimba invingatorii pana si hartile, ca sa nu mai stie nimeni de ei.

Le dai replica si le spui ca tarisoara asta a stat vreo 300 de ani sub pecenegi si cumani, lucru atestat si in onomastica localitatilor si apelor, sar la gatul tau. Daca le mai spui si ca primii basarabi s-ar putea sa fi fost cumani, ca nu degeaba ii chema Toc(t)omer si Basarab si erau probabil catolici, furia le atinge paroxismul. Iar mirosul sangelui atrage din ce in ce mai multi datatori cu parerea.

Pâna când au stapânt pecenegii pamânturi românesti? De când începe prostia aia de prezentare? Cumanii au avut sub stapânire doar vreo 50 de ani pamânturile moldave si valahe.

Cineva a scris ca Basarabii au fost cumani. EROARE! Unuia din primii dintre ei, îngropat la Curtea de Arges, i s-au prelevat probe din oase si supuse examenului genetic. A reiesit ca avea cod genetic PUR ROMÂNESC!

Si asa avem un nou candidat roman la Nobel, descoperitorul codului genetic pur romanesc! Halal natiune, vajnici barbati nasti! Nationalismul incepe sa pulseze in mine, dar si mai abitir in sangele unuia dintre comentatori, care-si aminteste cliseele invatate de la televizor:

eu unul nu cred istoria care am invatat-o in scoala .. restul cum ca noi am fi cumani , pecenegi sau „” babuinii „” sincer nu imi pasa .. conteaza cat de mandri si unitii suntem noi cei de azi im cautarea istoriei pierdute si a identitatii noastre …

Deci istorie si identitate pierduta, gasitorului recompensa! Platibila in mai multi de “i”, care se pare ca-i prisosesc oponentului.

Dar afirmatia mea ca harta arata ca romanii au stat sub stapanire cumana, nu ca aici locuiau numai cumani, dupa cum ardelenii romani au stat aproape 1000 de ani sub unguri, iar pe harta apare stapanirea maghiara asupra Ardealului, aprinde flacara contradictiei hegeliene in pieptul altui partener de discutie. Replica sa este spumoasa, o redau in intregime:

Daca vreti sa ne ofensati inteligentele, ati reusit. Aflati, daca nu stiati deja, ca ungurii au luat in administrare Transilvania abia spre sfarsitul sec XII, pana prin 1200 fiindu-le frica sa intre in padurile de pe acolo (de unde si numele Trans Sylvaniae), Asta nu o spun eu, ci unul Anonymus, care a scris Gesta Hungarorum, si care mentioneaza vlahi pana la jumatatea sec XIII, pe teritoriile de langa Tisa. Iar la 1452, statul maghiar a disparut, urmare a bataliei de la Mohacs, intrand sub administrare turca. Ungaria nu a reaparut ca stat de sine statator decat in 1923, urmare a Tratatului de la Trianon.

Printre hohote de ras incerc sa-i explic omului obsedat de cucerirea prin “luare in administrare” ca istoria este totusi o stiinta, deci presupune rigurozitate si nu admite “urechisme”. Ca sa nu-l supar am dat-o pe gluma:

Scuza-ma, Viorel ……….., acum mi-am dat seama, traim in 2 realitati paralele! In cea in care traiesc eu batalia de la Mohacs a avut loc in 1526, in 1452 turcii se chinuiau inca sa cucereasca Bizantul! Iar Trianonul a avut loc in 1920 in aceasta realitate!

Aici am gresit-o rau de tot! Sa faci glume cu… bizonul mioritic, si sa-i demonstrezi ca habar nu are despre ce vorbeste, te transforma in dusmanul lui de moarte. Si se trece la atacuri si jigniri.

OK, poti sa adaugi 75 de ani…si sa ne spui cati bani iei de la unguri pentru mizeria pe care o faci.

Ceea ce era esential era ca discutiile le duci spre lozincile maghiare, (stapanirea de 1000 de ani- care e de 350, etc.)

Si uite asa am flat ca stramosii mei ardeleni n-au stat sub unguri decat 350 ani, o nimica toata, nu stiu de ce s-or fi vaitat atata. Si am adaugat si 75 de ani la data bataliei de la Mohacs, dar va rog frumos sa nu ma spuneti. Ca mi-e frica de cei de la Patrula Timpului!

Dupa ce incerc timid sa corectez exprimarea in limba romana folosita de un alt personaj, primesc o contra dura:

Ia mai scuteste-ne cu aceste comentarii pro-unguresti, sau anti-românesti! Poate nu „cunosc” limba româna, dar devii mult prea plictisitor cu „mafaldismul” si nemarginitul orgoliu pe care ti le afisezi” Bine ca esti tu desteptul neamului, iar noi, restul, prostia întruchipata!

Ramas fara replica, constat ca in scena intra personaje noi, din ce in ce mai vehemente, unele chiar de sex feminin:

Am spus sa-l ignorati! a gasit terenul sa-si manifeste orgoliul ranit de ungur!Impotenta naste prepotenta!ungurii s-au simtit mereu nesiguri(impotenti) de aici spiritul antiromanesc(prepotenta).Nimic nou sub soare!!!!!!!

Si ungur, si nesigur, si impotent, doamne ce cosmar am ajuns sa traiesc! Hai ca pentru impotenta pot sa merg la un doctor, sau sa iau pastila albastra. Dar pentru ungurime ce fac? Cum te poti vindeca de asta? Si daca este dureroasa? Si daca nu-mi trece?

Uite asa ati vazut si voi ce seara speciala am avut pe FB , intr-o zi de marti, cand eram singur acasa, si incercam sa invat cate ceva nou, schimband idei in spatiul virtual. Despre experienta mea de pe un site cu miros de canepa arsa geto-daca, cu alta ocazie.

http://www.liveleak.com/view?i=14d_1348362692

Silviu Macrineanu

Macri’s – Amintiri din studentie, episodul V – Despre Toro, cel cu suflet chinuit de menestrel

caricatura-silviu_macrineanu1

 

Figurile colegilor mei de scoala, fie ca este vorba de generala, liceu sau facultate, se pastreaza in general clare in mintea mea, in ciuda trecerii timpului. Este drept ca acelea  ale simplilor “colegi”, cu care am impartasit mai mult intamplari colective si mai putin unele personale, s-au mai estompat in timp. Dar cele ale prietenilor, oameni fata de care m-am atasat in mod definitiv si iremediabil, chiar daca nu ne vedem cu anii (uneori cu zecile de ani), s-au intiparit cu pregnanta  in memoria mea afectiva.

Il pomenisem intr-un post anterior pe Toro, colegul meu de facultate si de camera de camin. O figura aparte in lumea noastra a automobilistilor in devenire, uneori cinici, alteori mai grosolani in manifestari, deh – ne pregateam sa terminam o facultate care ne trimetea in productie sa lucram cu a treia categorie umana din clasificarea clasica: oameni buni, oameni rai si soferi. Probabil asa se explica bogatia vocabularului licentios cu care ne-am pricopsit in facultate, injuraturile savuroase si inedite, pe care urma sa le aplicam soferilor din autobaze peste cativa ani.

Exceptie de la aceasta tipologie facea in mod clar Toro, bland ca o fata, bun ca painea lui Dumnezeu, neinjurand niciodata, ba mai si rosind cateodata la expresiile mai  tari ale colegilor de camera. Daca mai adaugam si vorbirea blanda, cu un inimitabil accent de la Moldova, si urmele unui puf de mustacioara mijit deasupra buzelor, sper ca v-am creat imaginea unui adolescent pe care te-ai fi asteptat sa-l intalnesti mai degraba pe holurile unui seminar teologic, decat pe cele ale unei facultati de “injineri”. Daca Zeba, colegul nostru din Falticeni, injura doar cand il scoteai pur si simplu din minti cu vreo magarie, dar tot mai scotea cate un “Sa ti   f..ta cainii, mai!”, sau un “Crucea, Dumnezaul, Barda si Gealaul lui, dar..”, pe Toro nu l-am auzit niciodata sa injure neaos, romaneste.

In armata pe caii de lemn, pe care am facut-o in postura de “infanterie imbarcata pe TAB” la Pitesti, Toro s-a descurcat destul de bine. Fiind inaltut, facea parte din plutonul I, impreuna cu mine, George, Mircea, Bila, Nickson, Mase, Sile, ce mai – baieti unul si unul. Tinea la glume, chiar dadea replici spumoase cateodata, facandu-te sa te gandesti fara sa vrei ca el si Zeba se trageau de pe meleagurile ce-l dadusera pe Grigore Vasiliu-Birlic. Se descurca si cu exercitiile cazone, ma rog aici niciunul dintre noi nu excelam, dovada ca Mase si-a rupt mana odata sarind un obstacol, iar daca ne alerga putin locotenentul  incepeam toti sa gafaim, de ne plangeai de mila. Culmea este ca atunci cand jucam fotbal sau baschet, conditia noastra fizica se imbunatatea ca prin minune, alergam de ne ieseau ochii, chiar daca uneori jucam cu bocancii in picioare!

Apropo de infanteria imbarcata pe TAB, cand ne-au dat uniformele la sosire in armata, impreuna cu insemnele armei “auto” – respectiv cauciucul si uneltele de mecanic, a fost bucurie mare pe noi. Totul a tinut pana la primul mars spre padurea din Bascov, cand intreband noi unde sunt TAB-urile ca sa ne imbarcam, am aflat ca le avem…in picioare! Asa ca cei 11 km dus si 11  km intors pana la Bascov, pe jos, cu ranita in spate, armament, tinte, etc., au inceput sa faca parte din cotidian. Singura data cand ne-au imbarcat intr-un camion, la o alarma, ca sa scoatem drapelul de lupta al unitatii, am reusit sa-l “deterioram” pe acesta, asa ca poate aveau si APV-istii dreptate.

Dar sa revenim la Toro si la studentia din Brasov, oras superb, drag inimii mele dar si colegilor mei de generatie. Toro s-a dovedit a fi soarece de biblioteca, unde petrecea prea mult timp, refuzand micile placeri ale vietii de student in primul an: discoteca din Rectorat, cheful in camin, “proiectia video”, vizitarea fetelor de la Liceul Sanitar sau un fotbal indracit in curte la clubul Dinamo. Toate astea n-ar fi fost o problema, nu era singurul student studios dintre noi, dar pe masura ce se apropia prima sesiune a inceput sa dea semne exagerate de neliniste. Ne tot intrerupea de la activitatile noastre de studiu zilnic al etichetelor de Valea Prahovei si Piatra Craiului, ne apostrofa cand plecam aproape zilnic la 2 ore de fotbal:

-Sunteti inconstienti, mai sunt 3 saptamani pana la sesiune, nu invatati nimic, ce o sa faceti?

Si se culca tot mai tarziu, citind pana cand il fortam noi sa se culce stingandu-i lumina. O frica patologica incepuse sa-l bantuie, impreuna cu senzatia cunoscuta ca – pe masura ce citesti tot mai mult, parca nu mai stii nimic din materia respectiva. Binenteles ca, la cei 19 ani ai nostri de atunci, aceste lucruri nu ni s-au parut asa de alarmante, mai glumeam cu el, il mai incurajam, incercam sa-i mai impunem prezenta la o activitate relaxanta, fara prea mari reusite insa.

Asa se face ca intr-o zi intra la noi in camera alarmat Popica, coleg dintr-o camera alaturata, si ne spuse intr-un suflet:

-Macrinus, Bila, mergeti repede la spalator, s-a intamplat ceva cu Toro, nu stiu ce a patit ! Sta imbracat cu geaca cu tot sub dusul de apa rece, e plin de nisip, nu raspunde la intrebari, parca e de pe alta planeta , frate!

Am dat buzna la dusuri impreuna cu Bila, l-am gasit pe Toro imbracat, cu hanoracul imblanit plin de nisip, stind sub un jet de apa rece ca gheata, asa cum era apa in camin in luna ianuarie. Un Toro livid, cu fata golita de sange, cu un tremur al buzelor de parca ar fi vrut sa spuna ceva dar nu poate, cu o privire de om haituit, care-si intrezareste sfarsitul. Ne-am speriat rau de tot, l-am dezbracat de hanorac, l-am tras cu greu de sub dus si ne-am pus sa-l dezbracam acolo pe loc de hainele ude si inghetate. Apoi  l-am dus mai mult pe sus in camera, l-am dezbracat la pielea goala, l-am imbracat cu haine uscate si am incercat sa-l bagam in pat, sub mai multe paturi, ca sa-l incalzim. Ne era frica de o pneumonie, sa umbli iarna prin Brasov cu hainele ude e crima curata. Dar eforturile noastre erau zadarnice: doar ce-l asezam in pat si-l inveleam, ca se si ridica in fund, uitandu-se in gol, cu toti muschii incordati, de parca statea sa o ia la fuga. Asta ne-a speriat si mai tare asa ca am sunat la salvare, au venit destul de repede, au intrebat ce s-a intamplat, le-am povestit amanuntit si au plecat cu Toro spre spitalul de boli nervoase, care in Brasov – cruda ironie, fiinta pe str. M. Eminescu, destul de aproape de complexul de pe Memorandului, unde eram noi cazati.

Reconstituid traseul lui Toro din acea zi, am ajuns la concluzia ca nisipul provenea dintr-un canal ce trecea pe sub Colina, ajungand pana pe la Ceasul Rau, o carciuma dintr-o intersectie celebra pentru multele accidente mortale. In acel canal, cu apa de 0,80-1,00 metri, sarise Toro incercand sa se sinucida prin inecare. Nereusind, iesise cumva din canal si venise cu hainele ude, cu capul descoperit si ud si el, prin gerul de afara, cale de cel putin un kilometru. I-am gasit caciula in respectivul canal, ceea ce venea in sprijinul teoriei noastre.

Medicii n-au permis vizite la spital in primele 2 saptamani, asa ca nu aveam nici o veste despre evolutia lui Toro. Dupa 2 saptamani, eu cu Bila si cu David Demeter (singurul maghiar din camin care statea in camera cu 5 romani, dar asta-i alta poveste), ne-am infiintat la usa metalica a Spitalului de Boli Nervoase, cu niste compot la noi pentru Toro (era singurul lucru ce-l gaseai in alimentara). Un bazait de electromagnet ne-a semnalizat deschiderea usii, am intrat intr-un hol maricel, in care portarul statea intr-o ghereta cu geamuri aparate de plasa metalica si cu usa metalica sanatoasa. Geamurile aveau bare de otel, scarile in spirala erau prevazute cu protectie de plasa pe toata inaltimea celor 2-3 etaje, infirmierii semanau cu cei din “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, atmosfera amintea de inchisorile brasovene ale Mariei Tereza, dintre care una devenise in anii studentiei noastre  Caminul studentesc nr. 6!

La cine vreti voi sa mergeti?, ne-a intrebat portarul, al carui fizic amintea de un  luptator aroman Cogea Mitu, celebru intre cele doua razboaie mondiale.

-La un coleg de facultate,………….,  a spus Bila cu glas tremurat.

-Aha, ala firavul, urcati la etajul 2, cam 206. Dar nu puteti merge decat doi, unul trebuie sa ramana aici, asa-i regulamentul !

-Bine, raman eu, a zis acelasi Bila, pe care atmosfera locului il inmuiase deja.

Asa ca eu si cu David ne-am luat inima in dinti si am urcat scara, in cautarea camerei cu pricina. L-am gasit pe colegul nostru Toro dezlegand rebusuri, mai slab parca decat era inainte, dar cu o privire destul de limpede si relativ vioaie. S-a bucurat mult ca ne-a vazut, am stat putin de vorba, dupa care la intrebarea mea daca primeste de mancare sufficient, mi-a raspuns cu un zambet pisicher:

Da, ceai de “sunatoare” la discretie!

Doamne ajuta mi-am zis, un om caruia i-a revenit simtul umorului este recuperabil, sigur este pe drumul cel bun. In timp ce vorbeam noi in soapta in trei, s-a intors in rezerva de 4 paturi un alt bolnav. Avea cam 60 de ani, o figura blajina, chelie in fata, dublata de prezenta unui par valvoi pe lateralele capului, cam in genul  in care sunt portretizati savantii nebuni in filmele pentru copii. A observat interesul meu pentru el , m-a privit scrutator, dupa care m-am trezit cu el in fata:

Buna ziua, eu sunt scriitorul Grigore Vasilescu – Fetesti, incantat de cunostinta ! Tocmai am inceput un nou roman si vreau sa va rog sa va uitati putin pe el ! Poftiti la mine la birou, va rog!

M-am uitat dezorientat spre Toro, acesta mi-a adresat o usoara ridicare din umeri, asa ca m-a ridicat stingher si m-am asezat pe patul scriitorului. Acesta a luat un teanc de vreo suta de foi A4, mi le-a pus in brate si s-a pus pe  asteptare, fixandu-ma cu niste ochi injectati si tulburi.

Se numeste “Cand va rasari din nou Luna”, mi-a spus el.

Am dat din cap cu un aer aprobator si mi-am aruncat privirea pe manuscris. Cand – stupoare, paginile erau toate albe de la prima la ultima! M-am uitat disperat spre colegi, dar acestia reluasera deja conversatia, fara sa ma mai bage in seama. Am inceput sa rasfoiesc paginile albe, facandu-ma ca citesc ici si colo, intorcandu-ma cateotadata, ca si cum mi-as fi amintit ceva, ce mai parca eram Nicolae Manolescu in actiune. Dupa vreo 10 minute i-am restituit topul de hartie insului nemiscat de langa mine.

Ei, cum vi se pare, m-a intrebat el cu ochii cetosi fixati pe mine?

-Ce sa spun, actiunea imi place, are ritm, dar….

-Dar,….?

Dar personajul principal mi se pare prea serios.

-Bine , dar e un personaj  tragic !

Da, dar chiar si la personajele tragice oamenii vor sa vada ca ele nu-si pierd simtul umorului, in situatii grele.

-Cred ca ai dreptate, spuse el, dupa un moment de reflexie. Tinere, Dumnezeu mi te-a scos in cale azi, mi-ai dat o parere din afara foarte pretioasa. Toti colegii de aici mi-au spus ca este perfect. O sa mai lucrez la eroul principal, sa-l mai umanizez.

Asa sa faceti, mai vorbim cand vin data viitoare. Mult succes, i-am transmis usurat.

Am mai vorbit putin cu Toro, i-am spus ca-l asteptam cu nerabdare in echipa si am plecat. Cand am ajuns in hol, ia-l pe Bila de unde nu-i! Ne-am uitat in jur, nimic! L-am intrebat pe portar daca stie unde  e baiatul blond cu ochi albastri, pe care l-am lasat sa ne astepte in hol.

Ah, ala ? A vorbit putin cu un pacient, apoi mi-a facut semn sa-i deschid usa si a fugit ca din pusca!

Am plecat nedumeriti si peste 10 minute eram la camin, unde Bila statea in camera si sugea dintr-o bere, de parca era ultima din viata lui.

Bine mai moldovene, chiar asa nesimtit poti sa fii ?  In loc sa ne astepti, eventual sa fi urcat si tu la urma doua minute la Toro, ai plecat ca Dula de la spital?

-Bai, nu spuneti asa, ca nu stiti ce mi s-a intamplat cat ati lipsit ! Era s-o patesc rau cu un nebun de acolo.

Da ce-ai patit, ma, ce ti-a facut?

Stai sa vezi ! Cum stateam eu in hol asteptandu-va, ma jucam cu 3 monede de un leu pe care le rostogoleam in mana, ca sa-mi treaca timpul. Si ma gandeam ca erau ultimii bani pe care-i mai am, iar pana la venirea bursei mai e vreo saptamana. In hol la nebuni era un telefon pe perete, chiar m-am mirat de existenta lui, dar mi-am zis ca sunt si unii mai sanatosi probabil, care pot vorbi la el. Deodata apare in hol un nebun in pijama, cam ca Manea de mare, cu parul valvoi, cu ochii rosii ca moroii, care avea o fisa de un leu in mana. Se duce la aparat, baga leul, formeaza un numar si … asteapta. Nimic! Apasa clapeta, dar telefonul nu-i mai da banul inapoi. Ii trage un pumn aparatului, dar degeaba. Bani inapoi, ioc. S-a enervat tare, s-a uitat nervos in jur, vazandu-ma pe mine cum ma joc cu fisele. A venit val-vartej pana la mine, s-a proptit in fata mea, a intins o mana cat o lopata si a zis cu un glas de Sfarma Piatra:

-Da-mi un leu !

Ia , tata !, i-am raspuns, dandu-i leul cat puteam de repede.

Figura s-a repetat de trei ori, aparatul inghitindu-i fisa de fiecare data, iar el devenind din ce in ce mai nervos. Dupa ce mi-a luat si ultima fisa si a pierdut-o si pe aceea in aparat, n-am mai asteptat sa vina iar, i-am facut semn paznicului sa deschida usa si m-am pus pe o fuga de nu m-am oprit decat aici la camin, unde am luat berea asta ca sa-mi revin putin.

Toro a revenit printre noi dupa 5 saptamani, recuperat destul de bine, profesorii au fost de treaba si au acceptat sa-i amane examenele, lucrurile pareau sa reintre in normal. Dormea des la un unchi de-al lui din Brasov, care i-a dat o cheie de la apartament si l-a rugat sa stea la el permanent. Dar oscila intre agitatia din camin si linistea apartamentului respectiv, neputandu-se hotara pentru niciuna dintre variante.

Totul pana intr-o zi de mai, cand unchiul sau l-a gasit in cada – cu venele taiate cu lama, si apa rece curgandu-i peste taieturi. Apa aceea rece de Brasov a fost sansa lui, pentru ca el a presupus ca daca tine mainile sub jet o sa i se scurga sangele mai repede, trecand astfel mai usor in nefiinta. Dar apa rece a provocat contractia venelor, incetinind curgerea sangelui, astfel ca medicii l-au putut salva. Dupa o noua spitalizare, la sfatul decanului nostru, s-a intors acasa in Moldova, urmand sa reia anul I in toamna. A avut o aparitie meteorica in toamna, cand noi incepeam anul II, apoi cred ca a clacat din nou, disparand apoi pentru totdeauna. Tare as vrea sa stiu ce s-a intamplat cu el dupa aceea, daca si-a regasit linistea sau nu, pe meleagurile natale.

Va urma……………