Macri’s – Nemtii, ehei, nemtii…

-Gata, sefu’! Am ajuns. Asta-i Cogealacul.

Glasul ragusit, de fumator inrait, al soferului cu fizic de urs, ma scoate din reveria in care ma aruncasera defilarea monotona prin fata ochilor a sesului dobrogean, precum si mirosul puternic de motorina, ce domnea in cabina cisternei de 9 tone.

Ma indrept in scaunul de burete, ce cunoscuse zile mai bune, si ma uit buimac la individul de peste 120 de kg, cu cap porcin, neras de multe zile, cu basca pe cap, si un chistoc de tigara in coltul gurii. Imi intorc privirea de la mizeria crunta din cabina, si incerc sa deslusesc ceva prin parbrizul murdar.

Printre lanurile de vie din fata noastra, in vale, un sat mare si intins incepea sa-si dezvaluie prezenta. Case multe, verdeata multa, pomi fructiferi, in sfarsit ceva vadea semne de viata normala in Dobrogea arida pe care o descopeream, dupa o sapatamana de cand ma prezentasem la post, inginer stagiar, la M. Kogalniceanu.

Si pe masura ce coboram, iar satul se dezvaluia din ce in ce mai mult, ridicandu-se parca dintre viile pline de rod, o sageata zvelta, mai inalta decat tot ceea ce o inconjura, imi agata privirea. O cruce mica de tabla, cocotata pe un trup patrat, aburcat la randul lui peste alta incapere patrata si mai mare, inchipuiau ceva ciudat de familiar. Corpul bisericii ce se dezvaluia incet, zvelt si sever in acelasi timp, facand corp comun cu turnul clopotnitei, turn ce gazduia si intrarea, imi parea atat de cunoscut, atat de acasa. Prin acasa intelegand Brasovul, unde-mi petrecusem frumosii ani de studentie, si pe care nu-l parasisem decat de 3 luni de zile,

-Dar asta, asta…, este o biserica nemteasca!

-Nemteasca, sefu’, ca bine zici.

-Dar de ce este aici, ce cauta aici, in Dobrogea?

-Au facut-o nemtii, sefu’. Pe aia din Kogalniceanu n-ai vazut-o?

-Dar cand au facut-o? Si ce nemti?

-Ehe, inainte de razboi. Nemtii care traiau pe aici, erau sate intregi…

Astfel am intrat in contact pentru prima data cu urmele unei civilizatii, necunoscuta pentru mine pana atunci, nici macar din auzite, civilizatia germanilor dobrogeni. Intrand in Cogealac am fost uimit sa vad o strada centrala neobisnuit de lata pentru un sat din sudul Romaniei, case mari, austere, cu acareturi si fantani in curte, case situate la strada, dupa tipicul satelor de sasi ardeleni, atat de familiare mie. Parca ma intorsesem in urma cu doi ani, in Bărcut, sat al comunei Soarş, unde universitatea brasoveana ne trimisese sa culegem porumbul de pe camp, cele cateva familii de batrani sasi bastinasi nemaiputand face lucrul acesta.

-Oare faceau si aici cidru?, m-am intrebat pentru o clipa, coplesit de amintirea cidrului sasesc, intepator la limba, cu aroma de neuitat.

In anii care au urmat am vazut urme ale trecerii germanilor prin Dobrogea la tot pasul: biserici, case tipice, sate sistematizate, si – cand si cand – un nume ciudat al vreunui localnic. Care mie mi se parea de multe ori familiar. Astfel, mecanicul meu de la coloana auto de la Pepsi, mai in varsta ca mine cu vreo 10 ani, nu intelegea nici chip de ce, cand i-am deschis fisa de protectie a muncii la angajare, si l-am intrebat cum il cheama, iar el mi-a raspuns Gheorghe Engsningher, am scris linistit numele direct, corect, fara sa-l mai stresez si eu cu clasica intrebare: Cum se scrie?

Am inceput sa strang sporadic informatii despre trecerea germanilor prin Dobrogea, de pe la unul, de pe la altul, multe dintre ele partial eronate, altele de-a dreptul fantasmagorice. Mare lucru n-am aflat, doar ca frumoasele case nemtesti, parasite de acestia la sfarsitul razboiului, au fost atribuite aromanilor veniti din Balcani sa colonizeze Cadrilaterul, la promisiunile de mai bine, adesea neonorate, ale politicienilor romani. Si care aromani au fost nevoiti sa se mute inca o data cu catel si purcel, si oi (!),  din Cadrilater in Dobrogea, odata cu restituirea primului catre Bulgaria, in 1940.

In M. Kogalniceanu aromanii s-au bucurat de primirea caselor mari, cu acarateturi si gradini, si s-au asezat temeinic. Au folosit biserica nemteasca pentru nevoile lor, pentru ca Dumnezeu e unul singur, nu? Si si-au purtat oile pe campurile din jur, acolo unde altadata tractoarele nemtilor, celebrele Lanz Bulldog, speriau ciorile cu zgomotele lor puternice. Iar cand regimul comunist le-a tras apa in comuna, au ajuns la concluzia ca nu mai au nevoie de fantanile din curte, incepand sa arunce gunoiul si dejectiile de la oi in ele. Cand minunea comunista s-a sfarsit „dupa 3 zile”, ca toate minunile, si au ajuns sa aiba apa doar cate 1-2 ore/zi,  dimineata si seara, fantanile si panza freatica erau deja iremediabil compromise.

Lamuriri multumitoare despre istoria germanilor dobrogeni aveam sa primesc prin 1999, cand a venit vremea sa-mi duc pruncul la gradinita. Venisem din Ardeal cu o idee fixata adanc in minte, aceea ca vreau ca viitorul meu copil sa invete temeinic limba germana. Fiind sigur ca limba aceasta va fi o sansa in plus pentru el in viata. Si cu speranta ca – o data cu limba – va invata putin si din rigoarea si seriozitatea germana, asa cum le cunoscusem eu in Ardeal.

In consecinta, in 1999 am devenit membru asociat, cotizant, al Asociatiei Germanilor Dobrogeni, care recuperase sediul vechii scoli evanghelice si-l transformase in centru cultural, unde functiona si gradinita. Aceasta calitate imi dadea dreptul sa inscriu copilul la Gradinita Germana, ceea ce am si facut. Au urmat pentru acesta opt ani de scoala generala la intensiv-germana, precum si patru ani de liceu, la Mate-Info, intensiv germana. Totul incununat cu obtinerea certificatului de vorbitor de limba germana, calificativ C1. Marturisesc ca la vederea certificatului, si mai ales a timbrului sec cu vulturul german din susul paginii, mi s-a pus un nod in gat.

Spuneam deci ca germanii de la Comunitate m-au lamurit cum au ajuns nemtii in Dobrogea. In spusele batranilor razbatea o emotie greu infranata, cand vorbeau despre stramosii lor care, fapt nemaitalnit, nu venisera in Dobrogea din Germania, ci din Rusia si Basarabia! Acolo unde ii adusesera promisiunile tarilor rusi, incepand cu celebra Ekaterina. Dar promisiunile sunt facute pentru a fi uitate, si viata promitatoare la inceput a colonistilor s-a deteriorat mult in timp. Asa ca au preferat sa plece din nou, spre alte orizonturi, alegand sa traiasca mai degraba sub stapanirea turcului, decat a rusului. Si venind in Dobrogea, in mai multe valuri, pe parcursul a 50 ani, incepand de pe la 1840.

Au durat sate, si-au facut mori, fierarii, fabrici de ulei, de bere, si au intrat in tipicul vietii de colonist german, obisnuit sa se chiverniseasca muncind. Interesant este pentru mine ca, intr-o poza din perioada interbelica a pietii satului Kolelie (Colilia), pe langa clasicele carute cu cai, venite la targ, se vad si doua tractoare! In poza se vede si biserica, despre care stim ca fusese terminata in 1934.

colilia

foto: libertatea.ro

Deci daca in 1894 germanii si-au facut, din donatii, prima scoala in Constanta, cateva zeci de ani mai tarziu lucrau pamantul cu tractoarele. Harnic popor.

Din pacate istoria acestor meleaguri nu le-a harazit nici macar un secol de liniste, si incepand cu 1939 a inceput stramutarea lor (umsiedlung ) in Germania. „Heim ins Reich” (Acasă în Reich), lozinca lansata in epoca, a dus la stramutarea a peste 16.000 de germani. Cele cateva mii ramase pe loc aveau sa sufere, incepand cu 1945, chinurile Siberiei si ale lagarelor sale. Putini s-au mai intors…

Romania a pierdut astfel un nucleu grozav de oameni muncitori, corecti, buni cetateni, orientati permanent spre progres. Care au imbogatit viata unei provincii noi, cu un superb amestec de neamuri in alcatuirea sa. Dar de fiecare data cand sunt pomeniti, de catre romani, tatari, aromani sau lipoveni, in glasul acestora se simte o unda de netarmurit respect, cand spun: Nemtii, ehei, nemtii…

Macri’s – Despre Pseudosmerenie!

 

Nu cred ca visa Dan Teodorescu, „ala de la Taxi”, ca melodia lui despre smerenie sa genereze atatea controverse. Si sa primeasca tone de injuraturi sanatoase, unele dintre ele cu trimitere directa la originea si intelectul lui. Drept este ca multe s-au dus, prin ricoseu, si spre prietenii sau cunostintele sale, care – plini de bunavointa si impartasind ideea clipului – si-au pus vocea si  mimica la treaba, pentru a intari mesajul.

Care mesaj nu inteleg de ce a deranjat atata lume, cand este de fapt mesajul transmis de atatea ori de-a lungul istoriei, ba de sf. Francisc, ba de Sf. Augustin, ba de sfintii calugari de la Athos, ba de calugarii pustnici, foarte apreciati de ortodocsii rasariteni. Si, cu riscul de a fi acuzat de fortarea notei, este chiar mesajul lui Isus Nazariteanul, care indemna oamenii sa-si ridice biserici in suflet, nu pe pamant.

Este totodata mesajul Reformei, care a incercat sa abata catolicismul de la calea indepartarii de oameni, fara prea mari sorti de izbanda. Pentru ca vedem in orasele mari din Occident domuri impunatoare, atinse de gigantism, care se umplu mai degraba de larma turistilor, decat de a credinciosilor. In acelasi timp bisericile ortodoxe micute, din satele din rasaritul Europei, se umplu la slujba de oameni simpli, veniti cu speranta aflarii mantuirii.

Daca oamenii simpli cauta mantuirea in bisericute, asta inseamna ca – pastrand proportiile, neamurile ar trebui s-o caute in catedrale gigantice? Un neam fara o Catedrala a neamului oare nu ar putea fi mantuit? Biserica de la Curtea de Arges si Biserica Reintregirii oare nu erau suficient de mari si frumoase ca sa ne aflam mantuirea? Pentru Dumnezeu oare marimea conteaza?

Sunt nepotul unui pastor covasnean, prins in capcana transhumantei, care avea o relatie foarte personalizata cu Dumnezeu. Il invoca uneori in momentele de cumpana ale calatoriei sale repetate. Ii promitea cine stie ce odor ce va cumparat bisericii, si se tinea intotdeauna de cuvant. Cand se intorcea acasa  tragea niste chefuri strasnice cu popa din sat. Care bea si manca cu pofta carne de miel in postul pastelui, iar a doua zi predica in biserica abstinenta si smerenia. Cand oprea prin vreun sat, in lungul drum spre Dunare, tragea de regula la preotul local, pentre ca stia ca acolo se manca si se bea cel mai bine. Dar copiilor sai le spunea intotdeauna:

-Cand aveti vreu necaz, vreo suparare, cand simtiti nevoia sa vorbiti cu Dumnezeu, mergeti pe camp. Opriti-va la un copac, sau la un tufis, ingenuncheati si spuneti-i Lui ce aveti de spus. Daca Dumnezeu exista, va va auzi acolo la fel de bine ca in biserica. Dar nu va duceti sa va destainuiti preotilor, pentru ca in gura lor este multa fatarnicie, si ei sunt primii care calca poruncile sfinte.

Cred ca pastorii nomazi au pastrat intotdeauna ceva din credintele vechi, precrestine, in sufletul lor, si s-ar fi destainuit mai degraba campului, codrului sau cerului, decat unui om dovedit fatarnic, chiar daca imbraca sutana.

Ce m-a uimit si mai mult la cruciada anti – „ Despre smerenie” de pe net, este violenta manifestata, limbajul sub orice limita de decenta, si mai ales spiritul anticrestin al smeritilor postaci.

Mai oameni buni, oare crestinismul nu propovaduieste toleranta, intelegerea, iertarea, piosenia?

Eu inteleg ca un om, crestin practicant si convins, deranjat de un cantec care-i contrazice ideea despre cum trebuie sa arate o biserica in care sa-l gasesti pe Domnul, il dojeneste pe cel despre care crede ca a gresit! Nu ca se apuca sa-l injure ca la usa cortului, sa-i verse galeata cu laturi verbale in cap, sa-i conteste brusc valoare artistica, ba mai mult, chiar si calitatea de om!

Nu prea seamana a crestinism asta, bre!

Dupa cum nu a crestinism a semanat gestul BOR  de a intoarce spatele victimelor de la Colectiv!  Pentru ca noi ne rugam doar in biserici, nu? Sau mai bine  in catedrale mastodont, ca sa fim mai apoape de El…

Am spus ca pe langa Dan, ca autor moral el macar incaseaza  „drepturile de autor”, galeata de laturi s-a abatut si asupra celor care i s-au alaturat in promovarea ideii clipului. Deveniti brusc: ratati, otrepe, lepadaturi, vanduti, alogeni (!) s.a.m.d. Limbajul aminteste categoric de infierarile din anii ’60, asa ca dati-mi voie sa va spun, citandu-l oarecum pe Marx,  ca „o stafie bantuie mintea multor compatrioti, stafia comunismului”.

Nu zic despre cei 21, sau 27, ca ar fi valorile reprezentative ale neamului, nici gand. Majoritatea ar fi ceea ce numim „vedete” in acceptiunea televizionista. As zice chiar – rasucind iar un citat, ca un popor are la un moment dat vedetele pe care le merita!

Dar vad in clip un Bittman, care mi-a incantat  tineretea, un Toni Grecu care mi-a distrat-o, cantareti de succes ca Monica Anghel, Banica jr. sau Goia – care fac sali pline la spectacolele lor, un Alexandru Andries care spune tot timpul lucrurilor pe nume (v. La Rovine), un Cartarescu care e injurat foarte des pentru ca scrie (si e greu de citit, nu?), si ultimul – dar nu cel din urma – maestrul Rebenciug.

Care maestru, luat cu problemele curente, a uitat de data asta sa vina cu sulul  de hartie igienica, cum a facut in 1989 la Televiziuea Romana. Si sa spuna, asa de final:

-Mai, smeritilor, care injurati ca la usa cortului, in postul pastilor, pe net sau in presa. Avizilor de like-uri! Dupa ce terminati, luati hartia asta si stergeti-va la gura!

Aferim, bre!

Macri’s – Copilarie printre “ insi” si “pretinsi”!

Teatrul_Focsani

foto: www.artline.ro

Amintirile din copilarie si tinerete au un aer aparte, mai ales dupa o anumita varsta, asa ca nu pot sa-mi impiedic mintea sa zboare adeseori catre acei ani. Iar anii de liceu au parfumul lor aparte, pentru ca sunt anii cand vii in contact cu multi oameni, cand parasesti pentru jumatate de zi satul natal, pentru a te amesteca in multimea orasenilor, pentru ca sunt anii cand traiesti cele mai frumoase clipe de dragoste, iar dragostea la varsta respectiva este plina de puritate, aspectul carnal alaturandu-i-se ceva mai tarziu.

Focsaniul acelor ani traia din plin o drama pe care comunismul o generase si o perpetua: desi avea un superb teatru, o bijuterie arhitectonica, orasul nu avea si trupa de teatru. Teatrul din Focsani era ctitoria unui liberal cu avere, si cu dorinta de a lasa ceva semenilor sai, intru luminarea mintii, este vorba de maiorul Gheorghe Pastia. Cu singura pretentie ca pe frontispiciu sa ramana scris pentru intotdeauna: Teatrul „Maior Gheorghe Pastia”. Si nici nu avea cum sa nu fie o realizare arhitectonica deosebita acest teatru, devreme ce din juriul care a selectat proiectul in urma unui concurs, faceau parte chiar Ion Mincu si Constantin Nottara.

Ca sa mai acopere cumva desertul cultural focsanean, intrerupt cand si cand de reprezentatii ale unor trupe din Bucuresti, niste oameni inimosi lansasera o provocare liceenilor indragostiti de cultura, si creasera STEF – Stagiunea Teatrala a Elevilor din Focsani. O ministagiune cu piese de teatru jucate de  elevii liceelor din Focsani, indrumati de dascali inimosi, precum dl profesor Dima de la Unirea, sau dl profesor Craciun de la Cuza.

Asa ca in fiecare an, o emulatie culturala bantuia prin salile liceelor focsanene, cu alegeri de piese, cu distributie de roluri, cu repetitii dupa ore, cu incropirea de costume, cu tot ce se petrece de obicei la punerea in scena a unei piese. Si cu trairi pasionale, caci nu e usor lucru sa iesi pe scena in urbe, in fata dascalilor, familiilor si cunoscutilor, ca un actor sadea.

Cum noi cuzistii eram la un liceu de mate-fizica, aparent am fi fost neimplicati in toata aceasta miscare teatrala ad-hoc. Dar nu era de loc asa! Iar cand aveai dascali precum profesorul Craciun, intrarea in competitie se facea la mai inalt nivel. Si transpiram  pentru a ne aduce prinosul trairilor noastre muzei teatrului, la fel ca cei de la Unirea sau Pedagogic.

Cum Dumnezeu nu mi-a dat nici har oratoric, nici voce buna pentru teatru, nici prezenta scenica, transpiram in pregatirea STEF la echipa de suport, care facea totul astfel incat celor de pe scena sa le iasa totul bine: mai reproduceai un zgomot in culise, mai suflai o replica, mai plimbai o tava cu pahare cu apa, de-ale culiselor …

Era interesant si acest lucru pentru ca, pentru a mari atractivitatea spectacolelor jucate de elevii  imberbi, dar pasionati la extrem, Inspectoratul Scolar Judetean, care patrona ministagiunea, facea eforturi sa aduca si actori consacrati, sau alti oameni de cultura, care sa recite, sa monologheze, sa joace ceva, in sfarsit sa pigmenteze pauzele dintre spectacole.

Si era cred prin anul 1980, cand inaintea spectacolului nostru, al cuzistilor, trebuia sa recite o poezie omul de cultura Romulus Vulpescu. Nu stiam foarte multe despre el, il mai auzeam la radio, dar dl Craciun ii facuse un elogiu consistent, descriindu-l ca pe un important traducator, poet si prozator.

Asa ca stand in culise, alaturi de dl Craciun, de Inspectorul pentru limba romana de la Inspectoratul Judetean, de alti profesori si de nelipsitii politruci locali, asteptam cu nerabdare sa debarce dl Vulpescu, sa vedem si noi de aproape o celebritate. Dar ora inceperii spectacolului se apropia cu repeziciune, iar poetul intarzia sa apara, punand in pericol respectarea progarmului. S-au dat telefoane la hotel, s-au pus intrebari si s-a continuat asteptarea. Profesorii de romana susoteau intre ei cu inspectorul, noi auzind cand si cand cate o remarca scapata mai tare:

-Mai bine sa nu mai vina, daca e asa …

-Riscam naibii sa ne facem de ras …

-Cine sa vorbeasca cu el?

Nelamuriti, tot priveam spre usa din spate, pe unde trebuia sa apara vedeta. Si la un moment dat aceasta aparu, dar intr-o cu totul alta postura decat cea asteptata. Mai bine zis, aparu sprijinit de doi tipi solizi, dintre care unul era soferul masinii cu numar mic ce-l adusese de la hotel, si intr-atat de beat incat nu cred ca stia unde se afla si ce cauta acolo. Era imbracat cu un costum de blugi, visul oricarui tanar ca noi in anii ’80, avea parul valvoi, barba ingalbenita de nicotina asa cum li se intampla fumatorilor inraiti, ochii inchisi, si mormaia ceva nedeslusit in barba. Cu greu a fost asezat pe un scaun, unde a si inceput imediat sa sforaie usurel.

In culise spaima cuprinsese toata suflarea inregimentata in organizarea evenimentului. In cateva minute prezentatorul ar fi trebuit sa faca introducerea, poetul ar fi trebuit sa recite o poezie, iar apoi piesa noastra, a elevilor de la Cuza, ar fi trebuit sa inceapa. Dupa consultari soptite, s-a ajuns la concluzia ca nu trebuie ca Romulus Vulpescu sa mai iasa pe scena, si ar trebui dus inapoi la hotel. Toate bune, dar cine sa-i comunice asta? Pentru ca omul beat este si suparacios. Si cand mai este si secretarul Uniunii Scriitorilor din Romania, supararea lui ar putea avea mana lunga. Asa ca pana la urma beleaua a picat pe inspectorul de limba romana, ca principal organizator al evenimentului.

Speriat, acesta s-a apropiat de poet, l-a zgaltait putin de maneca jachetei de blue-jeans, soptindu-i:

-Domnule. Domnule Vulpescu …

Deranjat, poetul a intredeschis un ochi tulbure, a rasucit putin capul, incercand sa realizeze unde se afla, si l-a intrebat, mormaind:

-Ce vrei, ma?

-Stiti, vad ca nu va simtiti bine, si ne-am gandit, noi organizatorii, sa nu va mai deranjam cu recitarea, si sa dam drumul direct la piesa. Ce spuneti? Masina e trasa aici, in spate.

Vulpescu a reusit, cu un efort considerabil, sa intredeschida si celalalt ochi, si si-a focalizat privirea asupra inspectorului:

-Auzi, ma? Dar tu … cine pizda matii esti?

Speriat ca inevitabilul parea a se produce, si ca reusea sa-l supere pe  secretarul Uniunii Scriitorilor, ceea ce ar fi putut avea un efect dezastruos asupra carierei sale, inspectorul a gasit disperat un raspuns, pe care l-a crezut dezarmant:

-Cine sa fiu? Sunt si eu „un ins“

Raspunsul scriitorului nu s-a lasat asteptat nici o secunda, de parca il avea pe limba:

-Auzi, ba? Tu nu esti un ins, esti „un pretins“!  Hai, dispari, sa ma scoli cand imi vine randul.

Si s-a pus iar pe motait.

Dupa cateva minute a fost anuntat si prezentat, inspectorul l-a trezit si i-a soptit ca intr-un minut trebuie sa mearga in scena, si toti asteptam curiosi sa vedem ce se va intampla.

Vulpescu s-a ridicat cu greu in picioare, a scuturat din cap si si-a trecut degetele prin par, a baut un pahar cu apa pregatit alaturi de scaun, si cu pasi sovaielnici a intrat in scena. S-a agatat literalmente de microfon, tinandu-l ferm cu ambele maini, a clipit deranjat de luminile rampei, si a inceput sa recite.

Nu am auzit, si nici nu cred ca o sa mai aud vreodata, Moartea Caprioarei recitata la un asa nivel de traire ca la acel om. Am auzit-o recitata de mari actori, la televizor, fiecare aducandu-i nota sa personala, vibratia sa, adaugand cate ceva nou. Dar recitarea lui Vulpescu l-ar fi uimit chiar si pe Labis! Vocea lui, usor dogita, parea a veni din gatul uscat de sete al naratorului, foamea era invocata printr-un usor marait de salbaticiune de prada, flamanda si gata de vanatoare, atmosfera creata parca avea ceva din infernul sufocant invocat de poet, apasandu-te pe crestet. La sfarsitul poeziei parca eram toti transpirati si socati, gata sa ne privim mainile, sa vedem daca nu sunt patate de sangele ciutei.

Cu pasi la fel de sovaielnici poetul s-a intors in culise, s-a prabusit pe scaun si a adormit instantaneu. Cei doi insi l-au luat pe sus pana la masina, ducandu-l la hotel.

Sala a ovationat cateva minute in sir, oamenii simtind – oarecum instinctiv – ca au fost partasi la un act special de cultura, inimitabil, si aproape imposibil de descris.

Decalogul lui Chomsky, sau arta manipularii bizonilor.

Noam_chomsky_cropped

 

Avram Noam Chomsky (n. 7 decembrie, 1928, Philadelphia, SUA) este un lingvist și activist politic american, profesor emerit în lingvistică la Massachusetts Institute of Technology (MIT). În lumea academică, Chomsky este cunoscut pentru „teoria gramaticii generative” și pentru contribuțiile sale în domeniul lingvisticii teoretice. El este cel care a revoluționat întreg sistemul lingvistic modern prin celebrele sale modele generative.

În afara lumii academice, Chomsky este foarte cunoscut în lumea întreagă pentru activitatea sa politică și pentru critica sa la adresa politicii externe a Statelor Unite, dar și a altor guverne. Chomsky se descrie ca un socialist libertar și simpatizant al anarho-sindicalismului. Este considerat și drept o persoană cheie în cadrul stângii politice din Statele Unite.*

El este autorul Decalogului Chomsky, in care descrie – pe intelesul tuturor – regulile principale ale manipularii populatiei de catre puterea politica, mai ales cand aceasta se afla in criza de legitimitate.

Vi se pare cunoscut acest decalog?

1. Poporul trebuie sa aiba mereu mintea ocupata cu altceva decat cu problemele lui adevarate.

Pentru aceasta: Sa distragi permanent atentia de la problemele sociale reale, indreptand-o catre subiecte minore, dar cu mare impact emotional.

2. Poporul trebuie sa perceapa conducatorii drept salvatori ai natiunii.

Pentru aceasta: Inventeaza false amenintari, ori creeaza probleme grave, care ingrijoreaza real si angajeaza opinia publica, iar apoi ofera solutiile.

Un exemplu: Favorizeaza insecuritatea cetatenilor, apoi guvernarea providentiala salveaza natiunea in temeiul legilor represive cerute de popor, cu pretul limitarii propriilor libertati democratice.

3. Poporul trebuie permanent pregatit pentru ce e mai rau.

Pentru aceasta: Mecanismele propagandei albe (oficiala, integral asumata de guvern), “gri” (partial asumata) si “negre” (niciodata asumata) trebuie sa promoveze imaginea unui guvern in permanenta preocupat pentru ameliorarea conditiilor tot mai sumbre ale viitorului. Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. In acest fel, cel mai mare rau devine suportabil daca e administrat in portii anuale, conform unui program anuntat.

 

4. Poporul trebuie sa creada ca si ceea ce guvernele ii pregatesc spre a trai mai rau este tot pentru binele sau.

Pentru aceasta: Sa obtii acordul de moment al poporului pentru masuri economice dure din viitor. Omul se obisnuieste cu ideea si inghite tot, daca e prevenit si amanat.

5. Poporul trebuie sa aiba o gandire care sa nu-i permita sesizarea legaturii dintre cauze si efecte.

Pentru aceasta: Sa te adresezi oamenilor ca si cum ar avea cu totii o gandire infantila. In felul acesta, indrepti multimile spre un tip de gandire superficiala, naiva si cu predispozitie la intoxicari informationale.

6. Poporul trebuie dezobisnuit sa problematizeze realitatea si sa actioneze sub impulsul emotiilor.

Pentru aceasta: Sa faci tot timpul apel la sentimente si la reactii glandulare, nu la ratiune. Sa incurajezi reactiile emotionale, pentru ca sunt cel mai usor de manipulat.

7. Poporul trebuie obisnuit cu satisfactii ieftine, care sa-i ocupe timpul si sa-l demotiveze in atingerea unor idealuri superioare.

Pentru aceasta: Un sistem de invatamant corupt si nefunctional este instrumentul ideal de a tine cetatenii in ignoranta si a manipula opiniile colective dupa bunul-plac.

8. Poporul nu trebuie sa aiba acces la mijloace de informare completa, exacta, corecta si obiectiva.

Pentru aceasta: Sa incurajezi financiar acele mijloace de comunicare in masa care indobitocesc publicul si il tin legat de emisiuni si seriale vulgare, ce trag inteligenta in jos.

9. Poporului trebuie sa-i fie indus spiritul de turma.

Pentru aceasta: Sa stimulezi sentimentul individual de vinovatie, de fatalitate, de neputinta. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turma si sunt usor de controlat.

10. Poporul nu trebuie sa creada in existenta strategiilor si mijloacelor oficiale de manipulare.

Pentru aceasta: Sa apelezi la toate cuceririle stiintelor pentru a cunoaste punctele slabe din psihologia individului si a multimilor. In acelasi timp, sa discreditezi aceste cunostinte prin mass-media, astfel ca poporul sa nu creada in mijloacele si strategiile statale de manipulare.

 

 

 

 

*www.wikipedia.com

Macri’s – Istoria managementului la români , ep.1 – “Tracic, training, Tartaria”

caricatura-silviu_macrineanu1

Ce tara avem ! Ce bogata si frumoasa este Romania ! Pacat ca n-avem conducatori adevarati. Daca avea un conducator adevarat, tara asta era departe, ii bateam pe americani la cur. Ai vazut dom’ne cum mergea treaba pe vremea lui Cuza/Antonescu/Ceausescu, etc. ? Cum se miscau lucrurile? N-avem oameni pregatiti dom’ne, asta este! Romanul este puturos/nu stie sa se organizeze/n-are disciplina/sta mai mult dupa furat. Daca aveam niste nemti sa ne conduca, unde am fi fost acum ?

De cate ori n-ati auzit astfel de vorbe, debitate cu naduf de catre un conational suparat pe lume ? Pentru ca asa cum se stie, romanul este campion mondial – prin nastere –  la datul cu parerea. Si aici nu se limiteaza la fotbal, femei sau politica. Nu, soarta tarisoarei astea, dodoleata pe harta, care este inconjurata numai de dusmani hrapareti (exceptand Marea Neagra, dar si asta cica ar fi inceput sa ne fure din plaje), soarta Romaniei chinuita de-a lungul mileniilor de tot felul de vitregii, ii preocupa pana la unu’  pe Romani. Dupa 1 preocuparea scade sensibil, pentru ca masa de pranz inmoaie patriotismul si indeamna la delasare si lenevie. Dar pe seara, dupa ora 20.00, cand o cina consistenta – precedata de o tarie si urmata de 2-3 pahare de sprit, pune sangele iar in miscare, patriotismul de talk-show revine in forta in inima romanilor. Si da-i si lupta, neicusorule, puicusorule……..

M-au fascinat intotdeauna judecatile de valoare lansate de unii compatrioti cu emfaza, cu siguranta de sine distrugatoare de orice indoieli, privind lipsa de oameni care sa stie sa conduca Romanica de-a lungul existentei sale. Ma uit si acum cu un fel de admiratie pizmasa la demonstratiile proferate – intr-un registru acustic neaparat ridicat –  referitoare la ce ar fi fost cu Romania la un moment dat in istorie, daca ar fi avut conducatori adevarati. Sau cum se spune acum in ”afacereza”, daca ar fi avut manageri competenti. Grea problema asta cu managementul dom’ne ! Si faptul ca o resimtim dureros de cel putin vreo doua mii de ani a facut ca – dupa lovilutia din Decembrie –  sa prolifereze la noi facultatile particulare, care nu mai pregatesc ingineri, economisti, juristi, ci manageri. Zeci de mii de specialisti in managementul industriei, economiei, justitiei sau politicii, blindati cu cu masterate si doctorate, gata sa umple piata fortei de munca ca taximetristi, operatori PC, agenti de paza, soferi sau curieri.

Deci problema viitorului Romaniei nu ar mai trebui sa ne mai streseze, tinand cont ca avem probabil cel mai mare numar de manageri cu diploma la 1000 locuitori, din Europa. Se pune intrebarea insa cum s-a ajuns aici ? Cum de noi romanii nu am avut numarul de manageri necesar ca sa iesim din marasm de-a lungul istoriei? Chiar asa prost am stat? Eu unul, care nu l-am agreat niciodata pe cel ce a spus “Crede si nu cerceta !”, desi el practica un management destul de performant dupa cum se stie, m-am pus pe cercetat istoria, ca sa vad ce si cum. Si o sa va impartasesc si voua din cele aflate de mine.

Mergand in negura timpului, pe carari abia schitate de pasi mai mult desculti pe taramurile noastre, m-am impiedicat de niste pietre. Era in dreptul unui sat prafuit din Ardeal, cu nume amintind de niste vecinatati nedorite: Tartaria. As fi trecut nepasator mai departe, daca desenele de pe tablite nu mi-ar fi amintit reprezentarile de pe flip-chart ale primului meu trainer dintr-o multinationala cunoscuta, care ma ajuta sa dezleg in 5 zile ABC-ul managementului. Si n-o sa va vina credeti, dar tablitele par a fi primele pagini de curs de management descoperite vreodata pe planeta Pamant. Aha! Deci “bufnitele nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi”, cum ar fi spus cei din serialul Tween Peaks. Imaginile cu animale si plante ne spun clar ca este vorba de un curs de management pentru specialistii in agricultura.

Tablita rotunda ne arata unul dintre primele sisteme de raportare a productiei, prin linii verticale ce bareaza o linie orizontala. Functioneaza perfect si dupa 6000 de ani sistemul, l-am folosit eu insumi ca sa tin evidenta AMR – ului in armata. Iar tablita cu gaura in mijloc este forma preclasica a diplomei ce atesta absolvirea cursului de management, care – datorita saraciei vestmintelor vremii, si faptului ca nu fusese inca inventat buzunarul, se purta atarnata de o sfoara la gat, spre invidia nelicentiatilor.

Specialistii spun ca documente asemanatoare se gasesc dupa 1000 de ani in zona Sumerului, mai precis a oraselor Uruk si Djemet Nasr ! Va dati seama ca acest lucru certifica existenta la Tartaria a unui centru regional de training, care pregatea studenti de pe mai multe continente ? Lucru care a continuat vreme de milenii, de vreme ce in Brasovul studentiei mele – cel din anii ’80, studentii irakieni si palestinieni din zona respectiva veneau in continuare sa-si cumpere diplome de ingineri, carora traditia multimilenara le dadea o aura magica in fata conationalilor lor, care inca se chinuiau sa dezlege tainele scrisului in praful de pe ulite.

Deci prima impresie este ca intotdeauna gresita! Manageri au fost, manageri sunt inca, si-or fi cat neamul romanesc. Asa ca voi continua sa-i caut prin meandrele timpului, pentru a demonstra ca: ”Nasc si la Romania manageri !”.

Va urma*……….

*In episodul urmator despre Managerul ganditor de la Hamangia si planturoasa sa asistenta.

Pseudokynematografikos – sau despre cum a fi “faimos” deranjeaza mai mult decat a fi “armân”!

caricatura-silviu_macrineanu1

Atunci cand scriu articole vadit partizane, tin sa-mi declar inca de la inceput partizanatul, pentru ca cititorilor sa nu le induc false pareri. Asa ca acum, cand am de gand sa scriu despre filmul lui Toma Enache, o sa va spun sus si tare de la inceput: imi plac povestile!  Mi-au placut si-mi plac de cand ma stiu. La cinci ani, exasperat ca cei doi frati mai mari nu mai gaseau timp sa-mi citeasca povesti, am invatat literele si am inceput sa buchisesc singur in carti, asa ca la 6 ani citeam onorabil. Si azi, cand merg in vizita la cineva, si vreo carte de povesti a copiilor respectivului sta aruncata pe vreo canapea, nu preget sa o iau si sa o deschid putin, incercand sa vad cam gen de povesti se mai poarta in secolul XXI.

Spun toate acestea ca sa intelegeti ca asteptam cu nerabdare de luni de zile montajul si lansarea filmului cu titlu curios: Nu sunt faimos, dar sunt aroman. Nu stiam despre film decat ceea ce ziarele scrisesera, acel sablon copiat de la unul la altul: “Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Nu hiu faimos ama hiu arman) este o dramă romantică ce descrie călătoria lui Toni Caramuşat, un regizor faimos, pornit în căutarea adevărului absolut despre originea neamului său. Mitul spune că acest adevăr e purtat de Armânamea, ultima descendentă din neamul său. Toni se întâlneşte cu fete din întreaga lume, cu speranţa că soarta îi va scoate în cale adevărul şi femeia la care visează. Le va găsi?

Suna promitator ca poveste, mai ales ca se vorbea despre cautarea adevarului absolut, despre origini, despre mituri. Cautarea pomenita in text ma ducea cu gandul la povestile altor cautari celebre din istorie: Ghilgames cautandu-l pe Enkidu, Isis cautandu-l pe Osiris, Parsifal cautand Graalul, Don Quijote cautand-o pe Dulcineea, argonautii cautand lina de aur si, de ce nu, Fat Frumos cautand-o pe Ileana Cosanzeana. Si de-abia asteptam sa vad daca Toni Caramusat (fina ironia lui Toma in alegerea numelui) va reusi sa afle Armanamea.

Filmul m-a prins de la primele cadre, imaginea este de o calitate speciala, iar muzica lui Stelu Enache sună extraordinar ca muzica de film. Asa se face ca timp de aproape doua ore am stat nemiscat in scaunul incomod de la Tomis Mall, mai mic parca si decat cel de la Tico. Prins de emotie pe alocuri, hohotind cateodata, zambind melancolic la unele cadre, si – de ce sa nu recunosc – cu nodul in gat la altele.

La final am iesit impresionat, atat de atmosfera si de ideea filmului, cat si de faptul ca in sala erau multi tineri de 18-25 ani, care reactionau participativ adeseori in timpul filmului, la scenele vorbite in graiul maiei si al papului.

Intalnirea cu artistii dupa premiera, la Arlequin-ul aceluiasi trubadur Stelui Enache, innobilata si de posibilitatea de a-l cunoaste in realitate pe Dini Trandu, venit special din Connecticut pentru film, au completat pentru mine o seara speciala.

Convins ca toata armanamea a receptionat cu aceeasi bucurie acest eveniment cultural, mai ales ca interactionam cu multi armani pe retelele de socializare si stiam cu cata nerabdare era asteptat filmul inca din primavara, aveam sa am crunte deziluzii inca de a doua zi.

Diversele evenimente, unele cu tenta mai mult sau mai putin bahica, la care am participat in perioada scursa de la premiera, m-au pus in contact si cu armani mai degraba putin incantati de film, multi dintre ei nepasatori fata de eveniment sau, si mai si, de-a dreptul virulenti in a-i gasi acestuia numai cusururi si slabiciuni. Faptul ca acesti armani in general nu fac parte dintre armanii care studiaza si fac eforturi de a-si afla originile, asa cum sunt ele ascunse in negura veacurilor, si nu rezoneaza la eforturile – din fericire din ce in ce mai dese in ultimul timp – ale unor grupuri si organizatii de tineri care incearca sa descopere si sa conserve cultura arhaica a stramosilor lor, s-ar putea sa nu fie un fapt relevator. Sunt sigur ca printre cei care au umplut salile cinematografelor erau in egala masura armani care nu stiau la randul lor prea multe despre originea si evolutia acestui neam pe scena istoriei, si totusi s-au aratat incantati de film.

De unde atunci aceasta pornire spre negare si distrugere, la oameni de varsta mijlocie, de la care te-ai astepta la o gandire mai asezata si mai capabila sa aprecieze evenimentele irepetabile? Pentru ca filmul lui Toma Enache este fara indoiala un eveniment unic: primul film vorbit doar in armana, distribuit pe tot arealul unde armanii sunt prezenti in numar semnificativ. Orice alt viitor film, si sper sa fie cat mai multe, oricat de valoros ar fi – nu va fi decat al doilea, sau al treilea film vorbit in armana.

Spuneam ca nu incetez sa fiu uimit cum acesti oameni, aflati in fata unui eveniment extraordinar pentru etnia lor, nu statusera in sala doua ore decat ca sa inregistreze defectele scenariului, greselile de pronuntie, cuvintele armanesti pe care nimeni nu le mai foloseste azi, cuvintele romanesti adaugate inadecvat, situatiile “neconforme cu realitatea istorica din Romania”(de parca filmul era un documentar), sau “neconforme cu morala armana” („cand am avut curve, noi, armanii?”, ma intreba vexat un interlocutor).

Cea mai grava forma de intoleranta, recte judecata de valoare cu aer de sentinta inchizitoriala, m-a intampinat chiar a doua zi dupa film:

-Ti-a placut filmul?, ma intreaba cu nerabdare greu stapanita, un arman.

-Da, raspund eu cu convingere.

-Aaah, m-ai dezamagit!, replica el, cu un ton de parca mi-ar fi spus: „Olai, tivichele, cum iti placu ahtare glarime?“.

Ramas mut, incerc sa aflu ce pacate capitale a avut pelicula de a starnit asa reactie printre interlocutori. Si, de la mai multi dintre cei prezenti la diversele evenimente, adun o lista cu probleme foarte grave, care ar trebui sa descurajeze pe orice arman “mintimen” sa mearga la cinema:

-de ce apare masina lui Nicu Baturi in cadru in film?

-de ce dialogurile sunt asa artificiale?

-de ce unii vorbesc farshirotesteste in film, iar altii cipaneste?(se pare ca dihotomia asta se stinge mai greu decat credeam eu);

-ce cuvant este asta, “aver”? Nu-l folosesc nici cipanii, nici farshirotii! (aici, data fiind slaba mea cunostere a limbii, am fugit repede la dictionarul lui Cunia sa verific: “aver (a-vérŭ) sn fãrã pl – lucru cunuscut di lumi cã nu easti minciunos; alihea, alithea {ro: adevăr} {fr: vérité} {en: truth}§ di-aver (di-a-vérŭ) adv – ver, alihea, dealihea, dealihealui,dealithea, alihira, alihiuri, alithina, drãhea, alavar {ro: înadevăr} {fr: vraiment} {en: truly});

-de ce Toni se cearta cu taica-sau, reprosandu-i ca nu si-a afirmat cu tarie etnia in timp, chiar ascunzand-o cateodata? Cand am avut noi armanii probleme datorita etniei, aici in Romania? (aici n-am deschis gura, ar fi fost de scris o carte pe tema asta, am pus necunoasterea pe seama varstei interlocutorului);

-de ce era taica-sau atat de nervos ca Toni face teatru, de l-a gonit de acasa? Cand si-au gonit armanii vreodata copiii de-acasa?

-asta este film de 360.000 euro buget? N-a costat nici 100.000 euro!

-pe cea cu curva armana din Grecia – imposibilitate genetica, am amintit-o mai sus;

-de banii astia mai bine facea un documentar!

-la un moment dat nu mai stiam cum curge actiunea, cand este vis si cand realitate, prea intortocheat film!

-s.a.m.d.

Dar capac mi-a pus o discutie avuta alaltaieri cu un arman care vindea cartofi in piata (da, armanii nu vand numai branza si iaurt, au trecut si la alte produse):

-Ai fost la filmul lui Toma Enache?, intreb eu

-Nu.

-De ce?

-Am auzit ca e o prostie!

Alei, Toma Alimos

Haiduc din Tara-de-Jos,

Nalt la stat,

Mare la sfat

Si viteaz cum n-a mai stat.

Cam asta mi-a rasunat in minte dupa ultima convorbire relatata mai sus, cu gandul la haiducul celebru, tiz al lui Toma, degraba varsatoriu de sange, si autor al cunoscutei expresii:  Inchina-m-as si n-am cui!

Intr-adevar este greu cateodata sa gasesti cui sa te inchini, si sa ai speranta ca cei carora le este destinata inchinarea simt ceva scormonindu-le pieptul, odata cu aceasta. Toma a ales sa se inchine armanamei, si vreo zece ani s-a tot framantat cum sa-i aduca acesteia prinosul simtirii sale, omagiul sau, cum sa rupa o bucatica din sufletul sau armanesc si sa o puna intr-o pelicula de celuloid. A facut un film la care a scris scenariul, a ales sa joace rolul principal pentru a fi sigur ca mesajul transmis este cel dorit de el, si a atras alaturi de el oameni care sa-l ajute, oameni care sa joace in film, cu amatorism cateodata, cu text invatat din armaneste, pentru ca ei apartineau altei etnii, altadata, dar oameni doritori sa participe la geneza unui eveniment unic. A umblat pe la diversii armani cu pretentii publice de mecena, ca sa stranga leu cu leu – sau euro cu euro, daca suna mai putin demodat, banii necesari intruchiparii aievea a visului sau. Poate s-a si umilit cateodata pentru asta, pentru ca stim ca oamenii cu bani mai degraba dau un milion de euro pe un fotbalist de doi bani, decat sa dea aceeasi suma pentru un film spre gloria neamului lor. Dar eu cred ca atunci cand faci ceva pentru binele neamului tau, ideea de umilire nu are loc!

Toma Enache ne-a transmis prin filmul sau o multitudine de idei si simboluri, mai usor sau mai greu descifrabile. Mi-a placut enorm faza din deschidere cu afroamericanul care canta: Tumbe! Tumbe!, si care spunea auditoriului de la Kodak Theatre: “Nu stiti cine sunt aromanii? Stati linistiti, nici ei nu stiu!”. Un reprezentant al unui neam dezradacinat, dus pe alte meleaguri si cu identitatea de limba si cultura pierduta, vorbeste despre un alt neam, care este in pericol sa pateasca acelasi lucru. Brrr, m-a trecut fara sa vreau un fior la faza asta din film.

Mi-a placut si faptul ca, in plina ofensiva a neoarmanismului si protocronismului de sorginte armana, filmul – fara a ocoli subiectul, n-a facut un fir calauzitor din ideile respective. Accentele se simt, fie in ideea unui al treisprezecelea adevar, care va face ca toate “sa iasa tru padi”, si adevarul despre armani, ascuns de catre dusmani, sa devina cunoscut, fie in scena cu soarele macedonenilor antici, “soarili a nost”, cum spune Toma la un moment dat. Dar in rest totul s-a concentrat asupra actului artistic, si a ideii de cautare identitara, lucru intru totul de apreciat.

Faptul ca dialogurile suna uneori naiv, dau un parfum de naturalete aparte filmului, dupa parerea mea. N-as fi vrut sa vad in film armani vorbind ca la Holywood, sau ca pe cheiul Dambovitei, nu in primul film vorbit in armaneste.

Mi-aduc aminte ca in 1950 a aparut pe ecranele din Romania, primul lungmetraj de fictiune de dupa razboi, celebrul “Rasuna Valea!”, al lui Paul CALINESCU. Cu brigadieri care vorbeau ca la sedintele de partid, cu propaganda rosie multa, cu stangacii de tot felul, cu actori tineri de care nu auzise nimeni, multi dintre ei fara studii cinematografice de vreun fel. Cand am vazut filmul respectiv pe la 15-16 ani m-am amuzat copios. Dar actul de curaj al lui Paul Calinescu nu a ramas nepretuit, astazi el este socotit unul dintre intemeietorii scolii de regie romanesti, este pomenit in toate studiile despre cinematografia romaneasca postbelica, si pe buna dreptate. Iar unii dintre tinerii naivi din distributie au ajuns actori mari ai cinematografiei romanesti.

De aceea parca visez la momentul in care, peste 40-50 ani, intr-o aula de universitate cinematografica balcanica, un profesor de varsta a doua se va adresa studentilor sai astfel:

-Astazi vom vorbi despre Toma Enache, intemeietorul scolii de regie de film si teatru, in limba armaneasca.

De ce am tras concluzia ca Toma Enache a devenit deranjant pentru unii armani pentru ca este “faimos”, si nu pentru ca incearca sa faca in ultimul timp cultura in limba armana? Pai nici unul dintre contestatarii filmului n-a facut nicio referire la Dodecalog si la cele douasprezece adevaruri despre armani, care sunt lait-motivul filmului. Mai mult chiar, pareau sa nu fi auzit in viata lor despre dodecalog, despre Matilda Caragiu si despre discutiile polemice din jurul ideilor ei. Si atunci cum sa intelegi un film despre armani, daca nu intelegi substanta, nu impartasesti esenta de la care s-a plecat? Simplu fapt de a fi arman, si a vorbi mai mult sau mai putin in casa si societate limba armana, nu cred ca este de ajuns. Mai trebuie si putin suflet deschis si pus pe masa, spre impartasirea cu altii. Dovada ca au fost si destui “mucani” care au rezonat foarte frumos la alegoria cinematografica a lui Toma, unii dintre ei punand pe hartie articole emotionante despre film*.

Toma a incercat un proiect ambitios: un film vorbit in armaneste, care sa fie inteles si simtit de catre mai toti armanii aflati sub autoritatea diverselor “vasalii” din Balcani, si nu numai. Si acest efort se vede in amanunte legate de grai, numele personajelor, situatii, locatii, etc. Amanuntele sunt importante, si Toma stie asta, acordandu-le importanta cuvenita, chiar daca armanii din diverse tari vor rezona diferit la unele dintre ele. Sunt mai ales curios cum vor reactiona armanii din Grecia, carora stapanirea le spune ca vlahika este o limba de casa, de familie, si deci nu poate fi scrisa si nu se poate face cultura in ea?

In concluzie, pentru ca scriu la o ora tarzie, as spune doar ca – la capatul unui deceniu de framantari intense, Toma Enache a gasit Armanamea.

Oare armanamea l-a gasit pe Toma?

Silviu Macrineanu

P.S.  Pe Cinemagia filmul lui Toma este cotat cu nota 7,5, iar pe IMDb cu 8,2!  A bon entendeur, salut!

*http://aluziva.ro/nu-sunt-machidoanca-dar-sunt-impresionata/