Unde se duc şerifii cand mor? – minicronica de film

Muzica se intrerupe abrupt, odata cu sfarsitul defilarii pe ecran a distributiei. Ne ridicam de pe scaune, fara sa simtim nevoia sa ne consultam din ochi. De-abia pe holul larg al mall-ului imi intreb familia:

-V-a placut?

-Categoric da, spune pruncul.

-Daca la ora asta tarzie, si la cat de obosita sunt, nu m-a luat nici un pic somnul, iti dai seama!, confirma consoarta.

Tocmai vazusem „Caini”! Al lui Bogdan Mirica. Si eram sub impresia unui film care ne amintea ca cinematografia este in primul rand o arta vizuala. Si vorbele pot fi de prisos, de multe ori, in aceasta arta.

caini-ok

Pustiul dobrogean, surprins pe pelicula, are ceva de decor de western american, numai pentru cei pentru care Dobrogea inseamna doar statiunile de pe litoral. Ses intins, ars de soare, presarat ici-colo cu cate un tufis, de unde te astepti parca oricand sa zboare o dropie.

De ce sa mergeti la un film cu actiunea intr-un astfel de decor?

  • Pentru ca e romanesc.
  • Pentru actori, care-si fac jocul cu maiestrie: Gheorghe Visu, Vlad Ivanov, Dragos Bucur, Raluca Aprodu.
  • Pentru imagine, operatorul e super profi.
  • Pentru coloana sonora, ce te tine in angoasa, ca la orice thriller de buna calitate (vezi si latratul cainelui, bazaitul mustelor).
  • Pentru scenele memorabile.

Intr-una din ele Visu, politistul local cu aer de serif, studiaza si incearca sa extraga o laba de picior a unui cadavru ros de animale, din bocancul defunctului. Apeland la cutit si furculita. Cu bocancul in fata, asezat pe o farfurie(!), are un moment – cand apuca furculita – cand pare ca se asaza la masa! Brrr. In acelasi timp momentul aminteste si de Chaplin incercand sa-si manance bocancul de piele, ceea ce amortizeaza putin şocul.

In alta, tot Visu are o criza de TBC cu expectorare de sange, jucata cu un realism atat de perfect, cu horcaieli atat de veridice, incat parca esti la capataiul unui TBC-ist muribund.

Dragos Bucur are parte si el de momentele sale speciale, unul dintre ele cand coboara in beci, unde de perete sunt prinse niste catuse, iar alaturi e o saltea veche.

Povestea lasa putin de dorit, are si niste momente cam abrupte pe alocuri, dar pe ansamblu lucrurile se leaga.

Trebuie sa mergeti la film, fie si pentru a ma ajuta sa-i dau un raspuns pruncului, care ma intreba la final: unde s-a dus politistul ala, dupa ce l-a impuscat pe Samir?

Chiar asa, unde se duc şerifii cand mor?

Macri’s – Copilarie printre “ insi” si “pretinsi”!

Teatrul_Focsani

foto: www.artline.ro

Amintirile din copilarie si tinerete au un aer aparte, mai ales dupa o anumita varsta, asa ca nu pot sa-mi impiedic mintea sa zboare adeseori catre acei ani. Iar anii de liceu au parfumul lor aparte, pentru ca sunt anii cand vii in contact cu multi oameni, cand parasesti pentru jumatate de zi satul natal, pentru a te amesteca in multimea orasenilor, pentru ca sunt anii cand traiesti cele mai frumoase clipe de dragoste, iar dragostea la varsta respectiva este plina de puritate, aspectul carnal alaturandu-i-se ceva mai tarziu.

Focsaniul acelor ani traia din plin o drama pe care comunismul o generase si o perpetua: desi avea un superb teatru, o bijuterie arhitectonica, orasul nu avea si trupa de teatru. Teatrul din Focsani era ctitoria unui liberal cu avere, si cu dorinta de a lasa ceva semenilor sai, intru luminarea mintii, este vorba de maiorul Gheorghe Pastia. Cu singura pretentie ca pe frontispiciu sa ramana scris pentru intotdeauna: Teatrul „Maior Gheorghe Pastia”. Si nici nu avea cum sa nu fie o realizare arhitectonica deosebita acest teatru, devreme ce din juriul care a selectat proiectul in urma unui concurs, faceau parte chiar Ion Mincu si Constantin Nottara.

Ca sa mai acopere cumva desertul cultural focsanean, intrerupt cand si cand de reprezentatii ale unor trupe din Bucuresti, niste oameni inimosi lansasera o provocare liceenilor indragostiti de cultura, si creasera STEF – Stagiunea Teatrala a Elevilor din Focsani. O ministagiune cu piese de teatru jucate de  elevii liceelor din Focsani, indrumati de dascali inimosi, precum dl profesor Dima de la Unirea, sau dl profesor Craciun de la Cuza.

Asa ca in fiecare an, o emulatie culturala bantuia prin salile liceelor focsanene, cu alegeri de piese, cu distributie de roluri, cu repetitii dupa ore, cu incropirea de costume, cu tot ce se petrece de obicei la punerea in scena a unei piese. Si cu trairi pasionale, caci nu e usor lucru sa iesi pe scena in urbe, in fata dascalilor, familiilor si cunoscutilor, ca un actor sadea.

Cum noi cuzistii eram la un liceu de mate-fizica, aparent am fi fost neimplicati in toata aceasta miscare teatrala ad-hoc. Dar nu era de loc asa! Iar cand aveai dascali precum profesorul Craciun, intrarea in competitie se facea la mai inalt nivel. Si transpiram  pentru a ne aduce prinosul trairilor noastre muzei teatrului, la fel ca cei de la Unirea sau Pedagogic.

Cum Dumnezeu nu mi-a dat nici har oratoric, nici voce buna pentru teatru, nici prezenta scenica, transpiram in pregatirea STEF la echipa de suport, care facea totul astfel incat celor de pe scena sa le iasa totul bine: mai reproduceai un zgomot in culise, mai suflai o replica, mai plimbai o tava cu pahare cu apa, de-ale culiselor …

Era interesant si acest lucru pentru ca, pentru a mari atractivitatea spectacolelor jucate de elevii  imberbi, dar pasionati la extrem, Inspectoratul Scolar Judetean, care patrona ministagiunea, facea eforturi sa aduca si actori consacrati, sau alti oameni de cultura, care sa recite, sa monologheze, sa joace ceva, in sfarsit sa pigmenteze pauzele dintre spectacole.

Si era cred prin anul 1980, cand inaintea spectacolului nostru, al cuzistilor, trebuia sa recite o poezie omul de cultura Romulus Vulpescu. Nu stiam foarte multe despre el, il mai auzeam la radio, dar dl Craciun ii facuse un elogiu consistent, descriindu-l ca pe un important traducator, poet si prozator.

Asa ca stand in culise, alaturi de dl Craciun, de Inspectorul pentru limba romana de la Inspectoratul Judetean, de alti profesori si de nelipsitii politruci locali, asteptam cu nerabdare sa debarce dl Vulpescu, sa vedem si noi de aproape o celebritate. Dar ora inceperii spectacolului se apropia cu repeziciune, iar poetul intarzia sa apara, punand in pericol respectarea progarmului. S-au dat telefoane la hotel, s-au pus intrebari si s-a continuat asteptarea. Profesorii de romana susoteau intre ei cu inspectorul, noi auzind cand si cand cate o remarca scapata mai tare:

-Mai bine sa nu mai vina, daca e asa …

-Riscam naibii sa ne facem de ras …

-Cine sa vorbeasca cu el?

Nelamuriti, tot priveam spre usa din spate, pe unde trebuia sa apara vedeta. Si la un moment dat aceasta aparu, dar intr-o cu totul alta postura decat cea asteptata. Mai bine zis, aparu sprijinit de doi tipi solizi, dintre care unul era soferul masinii cu numar mic ce-l adusese de la hotel, si intr-atat de beat incat nu cred ca stia unde se afla si ce cauta acolo. Era imbracat cu un costum de blugi, visul oricarui tanar ca noi in anii ’80, avea parul valvoi, barba ingalbenita de nicotina asa cum li se intampla fumatorilor inraiti, ochii inchisi, si mormaia ceva nedeslusit in barba. Cu greu a fost asezat pe un scaun, unde a si inceput imediat sa sforaie usurel.

In culise spaima cuprinsese toata suflarea inregimentata in organizarea evenimentului. In cateva minute prezentatorul ar fi trebuit sa faca introducerea, poetul ar fi trebuit sa recite o poezie, iar apoi piesa noastra, a elevilor de la Cuza, ar fi trebuit sa inceapa. Dupa consultari soptite, s-a ajuns la concluzia ca nu trebuie ca Romulus Vulpescu sa mai iasa pe scena, si ar trebui dus inapoi la hotel. Toate bune, dar cine sa-i comunice asta? Pentru ca omul beat este si suparacios. Si cand mai este si secretarul Uniunii Scriitorilor din Romania, supararea lui ar putea avea mana lunga. Asa ca pana la urma beleaua a picat pe inspectorul de limba romana, ca principal organizator al evenimentului.

Speriat, acesta s-a apropiat de poet, l-a zgaltait putin de maneca jachetei de blue-jeans, soptindu-i:

-Domnule. Domnule Vulpescu …

Deranjat, poetul a intredeschis un ochi tulbure, a rasucit putin capul, incercand sa realizeze unde se afla, si l-a intrebat, mormaind:

-Ce vrei, ma?

-Stiti, vad ca nu va simtiti bine, si ne-am gandit, noi organizatorii, sa nu va mai deranjam cu recitarea, si sa dam drumul direct la piesa. Ce spuneti? Masina e trasa aici, in spate.

Vulpescu a reusit, cu un efort considerabil, sa intredeschida si celalalt ochi, si si-a focalizat privirea asupra inspectorului:

-Auzi, ma? Dar tu … cine pizda matii esti?

Speriat ca inevitabilul parea a se produce, si ca reusea sa-l supere pe  secretarul Uniunii Scriitorilor, ceea ce ar fi putut avea un efect dezastruos asupra carierei sale, inspectorul a gasit disperat un raspuns, pe care l-a crezut dezarmant:

-Cine sa fiu? Sunt si eu „un ins“

Raspunsul scriitorului nu s-a lasat asteptat nici o secunda, de parca il avea pe limba:

-Auzi, ba? Tu nu esti un ins, esti „un pretins“!  Hai, dispari, sa ma scoli cand imi vine randul.

Si s-a pus iar pe motait.

Dupa cateva minute a fost anuntat si prezentat, inspectorul l-a trezit si i-a soptit ca intr-un minut trebuie sa mearga in scena, si toti asteptam curiosi sa vedem ce se va intampla.

Vulpescu s-a ridicat cu greu in picioare, a scuturat din cap si si-a trecut degetele prin par, a baut un pahar cu apa pregatit alaturi de scaun, si cu pasi sovaielnici a intrat in scena. S-a agatat literalmente de microfon, tinandu-l ferm cu ambele maini, a clipit deranjat de luminile rampei, si a inceput sa recite.

Nu am auzit, si nici nu cred ca o sa mai aud vreodata, Moartea Caprioarei recitata la un asa nivel de traire ca la acel om. Am auzit-o recitata de mari actori, la televizor, fiecare aducandu-i nota sa personala, vibratia sa, adaugand cate ceva nou. Dar recitarea lui Vulpescu l-ar fi uimit chiar si pe Labis! Vocea lui, usor dogita, parea a veni din gatul uscat de sete al naratorului, foamea era invocata printr-un usor marait de salbaticiune de prada, flamanda si gata de vanatoare, atmosfera creata parca avea ceva din infernul sufocant invocat de poet, apasandu-te pe crestet. La sfarsitul poeziei parca eram toti transpirati si socati, gata sa ne privim mainile, sa vedem daca nu sunt patate de sangele ciutei.

Cu pasi la fel de sovaielnici poetul s-a intors in culise, s-a prabusit pe scaun si a adormit instantaneu. Cei doi insi l-au luat pe sus pana la masina, ducandu-l la hotel.

Sala a ovationat cateva minute in sir, oamenii simtind – oarecum instinctiv – ca au fost partasi la un act special de cultura, inimitabil, si aproape imposibil de descris.

Macri’s – Istoria managementului la români , ep.1 – “Tracic, training, Tartaria”

caricatura-silviu_macrineanu1

Ce tara avem ! Ce bogata si frumoasa este Romania ! Pacat ca n-avem conducatori adevarati. Daca avea un conducator adevarat, tara asta era departe, ii bateam pe americani la cur. Ai vazut dom’ne cum mergea treaba pe vremea lui Cuza/Antonescu/Ceausescu, etc. ? Cum se miscau lucrurile? N-avem oameni pregatiti dom’ne, asta este! Romanul este puturos/nu stie sa se organizeze/n-are disciplina/sta mai mult dupa furat. Daca aveam niste nemti sa ne conduca, unde am fi fost acum ?

De cate ori n-ati auzit astfel de vorbe, debitate cu naduf de catre un conational suparat pe lume ? Pentru ca asa cum se stie, romanul este campion mondial – prin nastere –  la datul cu parerea. Si aici nu se limiteaza la fotbal, femei sau politica. Nu, soarta tarisoarei astea, dodoleata pe harta, care este inconjurata numai de dusmani hrapareti (exceptand Marea Neagra, dar si asta cica ar fi inceput sa ne fure din plaje), soarta Romaniei chinuita de-a lungul mileniilor de tot felul de vitregii, ii preocupa pana la unu’  pe Romani. Dupa 1 preocuparea scade sensibil, pentru ca masa de pranz inmoaie patriotismul si indeamna la delasare si lenevie. Dar pe seara, dupa ora 20.00, cand o cina consistenta – precedata de o tarie si urmata de 2-3 pahare de sprit, pune sangele iar in miscare, patriotismul de talk-show revine in forta in inima romanilor. Si da-i si lupta, neicusorule, puicusorule……..

M-au fascinat intotdeauna judecatile de valoare lansate de unii compatrioti cu emfaza, cu siguranta de sine distrugatoare de orice indoieli, privind lipsa de oameni care sa stie sa conduca Romanica de-a lungul existentei sale. Ma uit si acum cu un fel de admiratie pizmasa la demonstratiile proferate – intr-un registru acustic neaparat ridicat –  referitoare la ce ar fi fost cu Romania la un moment dat in istorie, daca ar fi avut conducatori adevarati. Sau cum se spune acum in ”afacereza”, daca ar fi avut manageri competenti. Grea problema asta cu managementul dom’ne ! Si faptul ca o resimtim dureros de cel putin vreo doua mii de ani a facut ca – dupa lovilutia din Decembrie –  sa prolifereze la noi facultatile particulare, care nu mai pregatesc ingineri, economisti, juristi, ci manageri. Zeci de mii de specialisti in managementul industriei, economiei, justitiei sau politicii, blindati cu cu masterate si doctorate, gata sa umple piata fortei de munca ca taximetristi, operatori PC, agenti de paza, soferi sau curieri.

Deci problema viitorului Romaniei nu ar mai trebui sa ne mai streseze, tinand cont ca avem probabil cel mai mare numar de manageri cu diploma la 1000 locuitori, din Europa. Se pune intrebarea insa cum s-a ajuns aici ? Cum de noi romanii nu am avut numarul de manageri necesar ca sa iesim din marasm de-a lungul istoriei? Chiar asa prost am stat? Eu unul, care nu l-am agreat niciodata pe cel ce a spus “Crede si nu cerceta !”, desi el practica un management destul de performant dupa cum se stie, m-am pus pe cercetat istoria, ca sa vad ce si cum. Si o sa va impartasesc si voua din cele aflate de mine.

Mergand in negura timpului, pe carari abia schitate de pasi mai mult desculti pe taramurile noastre, m-am impiedicat de niste pietre. Era in dreptul unui sat prafuit din Ardeal, cu nume amintind de niste vecinatati nedorite: Tartaria. As fi trecut nepasator mai departe, daca desenele de pe tablite nu mi-ar fi amintit reprezentarile de pe flip-chart ale primului meu trainer dintr-o multinationala cunoscuta, care ma ajuta sa dezleg in 5 zile ABC-ul managementului. Si n-o sa va vina credeti, dar tablitele par a fi primele pagini de curs de management descoperite vreodata pe planeta Pamant. Aha! Deci “bufnitele nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi”, cum ar fi spus cei din serialul Tween Peaks. Imaginile cu animale si plante ne spun clar ca este vorba de un curs de management pentru specialistii in agricultura.

Tablita rotunda ne arata unul dintre primele sisteme de raportare a productiei, prin linii verticale ce bareaza o linie orizontala. Functioneaza perfect si dupa 6000 de ani sistemul, l-am folosit eu insumi ca sa tin evidenta AMR – ului in armata. Iar tablita cu gaura in mijloc este forma preclasica a diplomei ce atesta absolvirea cursului de management, care – datorita saraciei vestmintelor vremii, si faptului ca nu fusese inca inventat buzunarul, se purta atarnata de o sfoara la gat, spre invidia nelicentiatilor.

Specialistii spun ca documente asemanatoare se gasesc dupa 1000 de ani in zona Sumerului, mai precis a oraselor Uruk si Djemet Nasr ! Va dati seama ca acest lucru certifica existenta la Tartaria a unui centru regional de training, care pregatea studenti de pe mai multe continente ? Lucru care a continuat vreme de milenii, de vreme ce in Brasovul studentiei mele – cel din anii ’80, studentii irakieni si palestinieni din zona respectiva veneau in continuare sa-si cumpere diplome de ingineri, carora traditia multimilenara le dadea o aura magica in fata conationalilor lor, care inca se chinuiau sa dezlege tainele scrisului in praful de pe ulite.

Deci prima impresie este ca intotdeauna gresita! Manageri au fost, manageri sunt inca, si-or fi cat neamul romanesc. Asa ca voi continua sa-i caut prin meandrele timpului, pentru a demonstra ca: ”Nasc si la Romania manageri !”.

Va urma*……….

*In episodul urmator despre Managerul ganditor de la Hamangia si planturoasa sa asistenta.

Pseudokynematografikos – sau despre cum a fi “faimos” deranjeaza mai mult decat a fi “armân”!

caricatura-silviu_macrineanu1

Atunci cand scriu articole vadit partizane, tin sa-mi declar inca de la inceput partizanatul, pentru ca cititorilor sa nu le induc false pareri. Asa ca acum, cand am de gand sa scriu despre filmul lui Toma Enache, o sa va spun sus si tare de la inceput: imi plac povestile!  Mi-au placut si-mi plac de cand ma stiu. La cinci ani, exasperat ca cei doi frati mai mari nu mai gaseau timp sa-mi citeasca povesti, am invatat literele si am inceput sa buchisesc singur in carti, asa ca la 6 ani citeam onorabil. Si azi, cand merg in vizita la cineva, si vreo carte de povesti a copiilor respectivului sta aruncata pe vreo canapea, nu preget sa o iau si sa o deschid putin, incercand sa vad cam gen de povesti se mai poarta in secolul XXI.

Spun toate acestea ca sa intelegeti ca asteptam cu nerabdare de luni de zile montajul si lansarea filmului cu titlu curios: Nu sunt faimos, dar sunt aroman. Nu stiam despre film decat ceea ce ziarele scrisesera, acel sablon copiat de la unul la altul: “Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Nu hiu faimos ama hiu arman) este o dramă romantică ce descrie călătoria lui Toni Caramuşat, un regizor faimos, pornit în căutarea adevărului absolut despre originea neamului său. Mitul spune că acest adevăr e purtat de Armânamea, ultima descendentă din neamul său. Toni se întâlneşte cu fete din întreaga lume, cu speranţa că soarta îi va scoate în cale adevărul şi femeia la care visează. Le va găsi?

Suna promitator ca poveste, mai ales ca se vorbea despre cautarea adevarului absolut, despre origini, despre mituri. Cautarea pomenita in text ma ducea cu gandul la povestile altor cautari celebre din istorie: Ghilgames cautandu-l pe Enkidu, Isis cautandu-l pe Osiris, Parsifal cautand Graalul, Don Quijote cautand-o pe Dulcineea, argonautii cautand lina de aur si, de ce nu, Fat Frumos cautand-o pe Ileana Cosanzeana. Si de-abia asteptam sa vad daca Toni Caramusat (fina ironia lui Toma in alegerea numelui) va reusi sa afle Armanamea.

Filmul m-a prins de la primele cadre, imaginea este de o calitate speciala, iar muzica lui Stelu Enache sună extraordinar ca muzica de film. Asa se face ca timp de aproape doua ore am stat nemiscat in scaunul incomod de la Tomis Mall, mai mic parca si decat cel de la Tico. Prins de emotie pe alocuri, hohotind cateodata, zambind melancolic la unele cadre, si – de ce sa nu recunosc – cu nodul in gat la altele.

La final am iesit impresionat, atat de atmosfera si de ideea filmului, cat si de faptul ca in sala erau multi tineri de 18-25 ani, care reactionau participativ adeseori in timpul filmului, la scenele vorbite in graiul maiei si al papului.

Intalnirea cu artistii dupa premiera, la Arlequin-ul aceluiasi trubadur Stelui Enache, innobilata si de posibilitatea de a-l cunoaste in realitate pe Dini Trandu, venit special din Connecticut pentru film, au completat pentru mine o seara speciala.

Convins ca toata armanamea a receptionat cu aceeasi bucurie acest eveniment cultural, mai ales ca interactionam cu multi armani pe retelele de socializare si stiam cu cata nerabdare era asteptat filmul inca din primavara, aveam sa am crunte deziluzii inca de a doua zi.

Diversele evenimente, unele cu tenta mai mult sau mai putin bahica, la care am participat in perioada scursa de la premiera, m-au pus in contact si cu armani mai degraba putin incantati de film, multi dintre ei nepasatori fata de eveniment sau, si mai si, de-a dreptul virulenti in a-i gasi acestuia numai cusururi si slabiciuni. Faptul ca acesti armani in general nu fac parte dintre armanii care studiaza si fac eforturi de a-si afla originile, asa cum sunt ele ascunse in negura veacurilor, si nu rezoneaza la eforturile – din fericire din ce in ce mai dese in ultimul timp – ale unor grupuri si organizatii de tineri care incearca sa descopere si sa conserve cultura arhaica a stramosilor lor, s-ar putea sa nu fie un fapt relevator. Sunt sigur ca printre cei care au umplut salile cinematografelor erau in egala masura armani care nu stiau la randul lor prea multe despre originea si evolutia acestui neam pe scena istoriei, si totusi s-au aratat incantati de film.

De unde atunci aceasta pornire spre negare si distrugere, la oameni de varsta mijlocie, de la care te-ai astepta la o gandire mai asezata si mai capabila sa aprecieze evenimentele irepetabile? Pentru ca filmul lui Toma Enache este fara indoiala un eveniment unic: primul film vorbit doar in armana, distribuit pe tot arealul unde armanii sunt prezenti in numar semnificativ. Orice alt viitor film, si sper sa fie cat mai multe, oricat de valoros ar fi – nu va fi decat al doilea, sau al treilea film vorbit in armana.

Spuneam ca nu incetez sa fiu uimit cum acesti oameni, aflati in fata unui eveniment extraordinar pentru etnia lor, nu statusera in sala doua ore decat ca sa inregistreze defectele scenariului, greselile de pronuntie, cuvintele armanesti pe care nimeni nu le mai foloseste azi, cuvintele romanesti adaugate inadecvat, situatiile “neconforme cu realitatea istorica din Romania”(de parca filmul era un documentar), sau “neconforme cu morala armana” („cand am avut curve, noi, armanii?”, ma intreba vexat un interlocutor).

Cea mai grava forma de intoleranta, recte judecata de valoare cu aer de sentinta inchizitoriala, m-a intampinat chiar a doua zi dupa film:

-Ti-a placut filmul?, ma intreaba cu nerabdare greu stapanita, un arman.

-Da, raspund eu cu convingere.

-Aaah, m-ai dezamagit!, replica el, cu un ton de parca mi-ar fi spus: „Olai, tivichele, cum iti placu ahtare glarime?“.

Ramas mut, incerc sa aflu ce pacate capitale a avut pelicula de a starnit asa reactie printre interlocutori. Si, de la mai multi dintre cei prezenti la diversele evenimente, adun o lista cu probleme foarte grave, care ar trebui sa descurajeze pe orice arman “mintimen” sa mearga la cinema:

-de ce apare masina lui Nicu Baturi in cadru in film?

-de ce dialogurile sunt asa artificiale?

-de ce unii vorbesc farshirotesteste in film, iar altii cipaneste?(se pare ca dihotomia asta se stinge mai greu decat credeam eu);

-ce cuvant este asta, “aver”? Nu-l folosesc nici cipanii, nici farshirotii! (aici, data fiind slaba mea cunostere a limbii, am fugit repede la dictionarul lui Cunia sa verific: “aver (a-vérŭ) sn fãrã pl – lucru cunuscut di lumi cã nu easti minciunos; alihea, alithea {ro: adevăr} {fr: vérité} {en: truth}§ di-aver (di-a-vérŭ) adv – ver, alihea, dealihea, dealihealui,dealithea, alihira, alihiuri, alithina, drãhea, alavar {ro: înadevăr} {fr: vraiment} {en: truly});

-de ce Toni se cearta cu taica-sau, reprosandu-i ca nu si-a afirmat cu tarie etnia in timp, chiar ascunzand-o cateodata? Cand am avut noi armanii probleme datorita etniei, aici in Romania? (aici n-am deschis gura, ar fi fost de scris o carte pe tema asta, am pus necunoasterea pe seama varstei interlocutorului);

-de ce era taica-sau atat de nervos ca Toni face teatru, de l-a gonit de acasa? Cand si-au gonit armanii vreodata copiii de-acasa?

-asta este film de 360.000 euro buget? N-a costat nici 100.000 euro!

-pe cea cu curva armana din Grecia – imposibilitate genetica, am amintit-o mai sus;

-de banii astia mai bine facea un documentar!

-la un moment dat nu mai stiam cum curge actiunea, cand este vis si cand realitate, prea intortocheat film!

-s.a.m.d.

Dar capac mi-a pus o discutie avuta alaltaieri cu un arman care vindea cartofi in piata (da, armanii nu vand numai branza si iaurt, au trecut si la alte produse):

-Ai fost la filmul lui Toma Enache?, intreb eu

-Nu.

-De ce?

-Am auzit ca e o prostie!

Alei, Toma Alimos

Haiduc din Tara-de-Jos,

Nalt la stat,

Mare la sfat

Si viteaz cum n-a mai stat.

Cam asta mi-a rasunat in minte dupa ultima convorbire relatata mai sus, cu gandul la haiducul celebru, tiz al lui Toma, degraba varsatoriu de sange, si autor al cunoscutei expresii:  Inchina-m-as si n-am cui!

Intr-adevar este greu cateodata sa gasesti cui sa te inchini, si sa ai speranta ca cei carora le este destinata inchinarea simt ceva scormonindu-le pieptul, odata cu aceasta. Toma a ales sa se inchine armanamei, si vreo zece ani s-a tot framantat cum sa-i aduca acesteia prinosul simtirii sale, omagiul sau, cum sa rupa o bucatica din sufletul sau armanesc si sa o puna intr-o pelicula de celuloid. A facut un film la care a scris scenariul, a ales sa joace rolul principal pentru a fi sigur ca mesajul transmis este cel dorit de el, si a atras alaturi de el oameni care sa-l ajute, oameni care sa joace in film, cu amatorism cateodata, cu text invatat din armaneste, pentru ca ei apartineau altei etnii, altadata, dar oameni doritori sa participe la geneza unui eveniment unic. A umblat pe la diversii armani cu pretentii publice de mecena, ca sa stranga leu cu leu – sau euro cu euro, daca suna mai putin demodat, banii necesari intruchiparii aievea a visului sau. Poate s-a si umilit cateodata pentru asta, pentru ca stim ca oamenii cu bani mai degraba dau un milion de euro pe un fotbalist de doi bani, decat sa dea aceeasi suma pentru un film spre gloria neamului lor. Dar eu cred ca atunci cand faci ceva pentru binele neamului tau, ideea de umilire nu are loc!

Toma Enache ne-a transmis prin filmul sau o multitudine de idei si simboluri, mai usor sau mai greu descifrabile. Mi-a placut enorm faza din deschidere cu afroamericanul care canta: Tumbe! Tumbe!, si care spunea auditoriului de la Kodak Theatre: “Nu stiti cine sunt aromanii? Stati linistiti, nici ei nu stiu!”. Un reprezentant al unui neam dezradacinat, dus pe alte meleaguri si cu identitatea de limba si cultura pierduta, vorbeste despre un alt neam, care este in pericol sa pateasca acelasi lucru. Brrr, m-a trecut fara sa vreau un fior la faza asta din film.

Mi-a placut si faptul ca, in plina ofensiva a neoarmanismului si protocronismului de sorginte armana, filmul – fara a ocoli subiectul, n-a facut un fir calauzitor din ideile respective. Accentele se simt, fie in ideea unui al treisprezecelea adevar, care va face ca toate “sa iasa tru padi”, si adevarul despre armani, ascuns de catre dusmani, sa devina cunoscut, fie in scena cu soarele macedonenilor antici, “soarili a nost”, cum spune Toma la un moment dat. Dar in rest totul s-a concentrat asupra actului artistic, si a ideii de cautare identitara, lucru intru totul de apreciat.

Faptul ca dialogurile suna uneori naiv, dau un parfum de naturalete aparte filmului, dupa parerea mea. N-as fi vrut sa vad in film armani vorbind ca la Holywood, sau ca pe cheiul Dambovitei, nu in primul film vorbit in armaneste.

Mi-aduc aminte ca in 1950 a aparut pe ecranele din Romania, primul lungmetraj de fictiune de dupa razboi, celebrul “Rasuna Valea!”, al lui Paul CALINESCU. Cu brigadieri care vorbeau ca la sedintele de partid, cu propaganda rosie multa, cu stangacii de tot felul, cu actori tineri de care nu auzise nimeni, multi dintre ei fara studii cinematografice de vreun fel. Cand am vazut filmul respectiv pe la 15-16 ani m-am amuzat copios. Dar actul de curaj al lui Paul Calinescu nu a ramas nepretuit, astazi el este socotit unul dintre intemeietorii scolii de regie romanesti, este pomenit in toate studiile despre cinematografia romaneasca postbelica, si pe buna dreptate. Iar unii dintre tinerii naivi din distributie au ajuns actori mari ai cinematografiei romanesti.

De aceea parca visez la momentul in care, peste 40-50 ani, intr-o aula de universitate cinematografica balcanica, un profesor de varsta a doua se va adresa studentilor sai astfel:

-Astazi vom vorbi despre Toma Enache, intemeietorul scolii de regie de film si teatru, in limba armaneasca.

De ce am tras concluzia ca Toma Enache a devenit deranjant pentru unii armani pentru ca este “faimos”, si nu pentru ca incearca sa faca in ultimul timp cultura in limba armana? Pai nici unul dintre contestatarii filmului n-a facut nicio referire la Dodecalog si la cele douasprezece adevaruri despre armani, care sunt lait-motivul filmului. Mai mult chiar, pareau sa nu fi auzit in viata lor despre dodecalog, despre Matilda Caragiu si despre discutiile polemice din jurul ideilor ei. Si atunci cum sa intelegi un film despre armani, daca nu intelegi substanta, nu impartasesti esenta de la care s-a plecat? Simplu fapt de a fi arman, si a vorbi mai mult sau mai putin in casa si societate limba armana, nu cred ca este de ajuns. Mai trebuie si putin suflet deschis si pus pe masa, spre impartasirea cu altii. Dovada ca au fost si destui “mucani” care au rezonat foarte frumos la alegoria cinematografica a lui Toma, unii dintre ei punand pe hartie articole emotionante despre film*.

Toma a incercat un proiect ambitios: un film vorbit in armaneste, care sa fie inteles si simtit de catre mai toti armanii aflati sub autoritatea diverselor “vasalii” din Balcani, si nu numai. Si acest efort se vede in amanunte legate de grai, numele personajelor, situatii, locatii, etc. Amanuntele sunt importante, si Toma stie asta, acordandu-le importanta cuvenita, chiar daca armanii din diverse tari vor rezona diferit la unele dintre ele. Sunt mai ales curios cum vor reactiona armanii din Grecia, carora stapanirea le spune ca vlahika este o limba de casa, de familie, si deci nu poate fi scrisa si nu se poate face cultura in ea?

In concluzie, pentru ca scriu la o ora tarzie, as spune doar ca – la capatul unui deceniu de framantari intense, Toma Enache a gasit Armanamea.

Oare armanamea l-a gasit pe Toma?

Silviu Macrineanu

P.S.  Pe Cinemagia filmul lui Toma este cotat cu nota 7,5, iar pe IMDb cu 8,2!  A bon entendeur, salut!

*http://aluziva.ro/nu-sunt-machidoanca-dar-sunt-impresionata/

Despre mitici, semidocti si bizoni mioritici, in lumea miraculoasa a facebook-ului!

parerea mea

Invazia internetului in viata noastra, mai directa sau mai persuasiva, dar la fel de molipsitoare, a prilejuit revarsarea pe site-urile si retelele de socializare a unei armate de romani verzi, galagiosi, pretentiosi si cu pretentii, fanfaroni, vehementi, atoatestiutori si a toate datatori de parere.

Specia aceasta fiinteaza de mult la romani, o intalneam la inceput in targurile si iarmaroacele evului mediu, care tineau de nevoie loc de tribuna in Hyde Park, dar a proliferat mai ales o data cu aparitia la noi a unei institutii mare consumatoare de energii si timp, si anume cafeneaua.

Specia este minunat descrisa in schitele si piesele de teatru ale lui nenea Iancu Caragiale, nu mai trebuie sa insist. Mai mult chiar, ardelenii – suparati de fanfaronada si galagia specimenelor respective ce bateau cheiul Dambovitei mai ales, au creat un termen ce a transformat numele propriu in substantiv, folosit predilect la plural, este vorba despre “mitici”.

Da, dragii mei, miticii au invadat internetul. Avantajul cafenelei pentru linistea noastra, la propriu si la figurat, era incontestabil, dar nu mai beneficiem azi de el. In cafenea iti auzeau ineptiile, debitate sforaitor, zece – douazeci de confrati, de cele mai multe ori la fel de culti ca si tine, in timp ce milioane de oameni dormeau linistiti pe la casele lor, fara sa fie agresati in vreun fel.

Din pacate astazi libertatea de expresie a adus si libertatea de a-ti clama “opiniile” in fata a mii si mii de oameni, “ascultatori” virtuali, obligati sa treaca cu privirea – chiar si fugar, peste ele. Si asta atrage orgolii, atrage dorinta de a comenta orice, indiferent daca te pricepi sau nu, doar de dragul de a te raporta la “cestiune”.

Ma contrez adesea cu acesti mitici internauti, feisbucisti mai ales, dornici sa-si dea cu parerea despre orice, aparandu-si cu vehementa cele debitate, trecand usor la jigniri si catalogari atunci cand le spui ca sunt pe langa subiect. La noi la tara batranii aveau o vorba: “Daca esti prost stai acasa! Nu mai iesi prin sat ca sa afle si altii asta”. Dar intelepciunea populara este de mult uitata, iar prin satul planetar misuna cei ce sufera ca nu au fost niciodata bagati in seama. Pentru ca nu au avut niciodata ce spune, probabil.

Subiectele abordate sunt dintre cele mai diverse. Cel mai adesea semidoctul prinde din zbor un citat, mai mult sau mai putin celebru, si te omoara cu el cu orice ocazie, pe orice tema abordata. Sau isi ia informatiile de la “politologi”, “analisti”, “asa zis jurnalisti”, “reprezentati ai societatii civile”, “reprezentati ai societatii militare – recte securisti” si toate celelalte specii de personaje fabuloase ce colcaie pe langa asa zisele televiziuni de stiri. Si le lanseaza ca pe opinii personale, idei originale, indelung clocite in organul gandirii proprii.

Mi-aduc aminte cu ce adjective m-a gratulat un astfel de “prieten” de pe FB, atunci cand i-am atras atentia ca gresise autorul unui citat. Este vorba despre mult vehiculata butada: “Daca pana la 30 de ani nu esti de stanga, inseamna ca nu ai inima. Daca dupa 30 ani mai esti de stanga, inseamna ca nu ai minte!”, atribuita de el lui Petre Tutea, din a carui gura o auzise prima data. Sunt multi cei care au vizionat un interviu cu Tutea la varsta senectutii, si auzindu-l folosind-o, fara sa indice autorul, au crezut ca este o cugetare personala. Realitatea este ca butada este atribuita de cei mai multi lui Churchill, fiind insa si cativa literati care i-o atribuie lui Malraux, care ar fi incercat astfel sa-si justifice traseele ideologice sinuoase.

Dar miticul nu si nu, ca nu stiu despre ce vorbesc, ca nu-l apreciez pe Tutea, ca apropo’ – stiu cine este Tutea? I-am raspuns, firesc, ca stiu cine a fost Tutea, deoarece este mort de cativa ani buni, si ca-l apreciez foarte mult, mai ales dupa ce a facut alta celebra afirmatie: “Am facut 11  ani de puscarie pentru un popor de idioti!”. Care afirmatie ii apartinea 100% de data aceasta.

Binenteles ca politica este elementul care-i da miticului(!) sansa unei afirmari plenare a opiniilor sale cu caracter de sentinta imuabila:

Ce tarisoara avem! Ce bogata si frumoasa este Romania! Pacat ca n-avem conducatori adevarati. Daca avea un conducator adevarat, tara asta era departe, ii bateam pe americani la cur. Ai vazut dom’ne cum mergea treaba pe vremea lui Cuza/Antonescu/Ceausescu, etc? Cum se miscau lucrurile? N-avem oameni pregatiti dom’ne, asta este! Romanul este puturos/nu stie sa se organizeze/n-are disciplina/sta mai mult dupa furat. Daca aveam niste nemti sa ne conduca, unde am fi fost acum?

Binenteles ca daca-i aduci aminte ca am avut niste nemti care ne-au condus vreo 80 de ani, i-ai dat apa la moara si se va dezlantui impotriva Hohenzolernilor, care au jefuit tarisoara asta, plecand cu trenuri pline de aur si tablouri, de au ajuns sa munceasca de placere prin Elvetia, doar ca sa se pastreze in forma.

Dar, dupa politica, cel mai bine se simte semidoctul pe terenul istoriei. Care este un domeniu amplu, imposibil de stapanit in intregime chiar si de catre un specialist, asa ca este loc berechet de speculatii. Si de dat cu parerea. Netul este plin de site-uri si pagini cu tema respectiva, pasiunile nationaliste sunt bine intretinute de catre tembeliziuni, scoala face eforturi constante ca elevii sa nu invete mare lucru din materia respectiva, asa ca miticul se simte ca pestele in apa.

Apare pe un site o harta multimedia care incearca sa ilustreze cronologic modul in care au evoluat stapanirile diverselor teritorii europene in ultima mie de ani*? Miticii sar la gatul creatorului ei:

O prostie in harta asta. Dunarea nici macar nu e reprezentata pe harta pana spre sfarsit ! Si cate alte tampenii. Nu mai promovati prostii facute de americani tampiti !

-o minciuna ungureasca. Una din multele..

– ca am auzit si noi de cumani , pecenegi .. am citit si noi destul cat sa ne formam o parere despre istoria noastra ..

-cel care a facut acest video era probabil corigent la istorie ca nu are nici o treaba cu istoria reala (?)

-mai nea Dorele,prea se potrivesc toate , la fix.si asta e primul semn ca e ceva suspect.in afara de acest punct de vedere stiu ISTORIA neamului meu din surse mai bune si mai demne ce crezare decit wikipedia.

Si apoi se trece la citatul care trebuie sa limpezeasca odata pentru totdeauna lucrurile:

Ideea principala este ca istoria o scriu invingatori!

E scris adanc, mon cher! Vae victis! Le schimba invingatorii pana si hartile, ca sa nu mai stie nimeni de ei.

Le dai replica si le spui ca tarisoara asta a stat vreo 300 de ani sub pecenegi si cumani, lucru atestat si in onomastica localitatilor si apelor, sar la gatul tau. Daca le mai spui si ca primii basarabi s-ar putea sa fi fost cumani, ca nu degeaba ii chema Toc(t)omer si Basarab si erau probabil catolici, furia le atinge paroxismul. Iar mirosul sangelui atrage din ce in ce mai multi datatori cu parerea.

Pâna când au stapânt pecenegii pamânturi românesti? De când începe prostia aia de prezentare? Cumanii au avut sub stapânire doar vreo 50 de ani pamânturile moldave si valahe.

Cineva a scris ca Basarabii au fost cumani. EROARE! Unuia din primii dintre ei, îngropat la Curtea de Arges, i s-au prelevat probe din oase si supuse examenului genetic. A reiesit ca avea cod genetic PUR ROMÂNESC!

Si asa avem un nou candidat roman la Nobel, descoperitorul codului genetic pur romanesc! Halal natiune, vajnici barbati nasti! Nationalismul incepe sa pulseze in mine, dar si mai abitir in sangele unuia dintre comentatori, care-si aminteste cliseele invatate de la televizor:

eu unul nu cred istoria care am invatat-o in scoala .. restul cum ca noi am fi cumani , pecenegi sau „” babuinii „” sincer nu imi pasa .. conteaza cat de mandri si unitii suntem noi cei de azi im cautarea istoriei pierdute si a identitatii noastre …

Deci istorie si identitate pierduta, gasitorului recompensa! Platibila in mai multi de “i”, care se pare ca-i prisosesc oponentului.

Dar afirmatia mea ca harta arata ca romanii au stat sub stapanire cumana, nu ca aici locuiau numai cumani, dupa cum ardelenii romani au stat aproape 1000 de ani sub unguri, iar pe harta apare stapanirea maghiara asupra Ardealului, aprinde flacara contradictiei hegeliene in pieptul altui partener de discutie. Replica sa este spumoasa, o redau in intregime:

Daca vreti sa ne ofensati inteligentele, ati reusit. Aflati, daca nu stiati deja, ca ungurii au luat in administrare Transilvania abia spre sfarsitul sec XII, pana prin 1200 fiindu-le frica sa intre in padurile de pe acolo (de unde si numele Trans Sylvaniae), Asta nu o spun eu, ci unul Anonymus, care a scris Gesta Hungarorum, si care mentioneaza vlahi pana la jumatatea sec XIII, pe teritoriile de langa Tisa. Iar la 1452, statul maghiar a disparut, urmare a bataliei de la Mohacs, intrand sub administrare turca. Ungaria nu a reaparut ca stat de sine statator decat in 1923, urmare a Tratatului de la Trianon.

Printre hohote de ras incerc sa-i explic omului obsedat de cucerirea prin “luare in administrare” ca istoria este totusi o stiinta, deci presupune rigurozitate si nu admite “urechisme”. Ca sa nu-l supar am dat-o pe gluma:

Scuza-ma, Viorel ……….., acum mi-am dat seama, traim in 2 realitati paralele! In cea in care traiesc eu batalia de la Mohacs a avut loc in 1526, in 1452 turcii se chinuiau inca sa cucereasca Bizantul! Iar Trianonul a avut loc in 1920 in aceasta realitate!

Aici am gresit-o rau de tot! Sa faci glume cu… bizonul mioritic, si sa-i demonstrezi ca habar nu are despre ce vorbeste, te transforma in dusmanul lui de moarte. Si se trece la atacuri si jigniri.

OK, poti sa adaugi 75 de ani…si sa ne spui cati bani iei de la unguri pentru mizeria pe care o faci.

Ceea ce era esential era ca discutiile le duci spre lozincile maghiare, (stapanirea de 1000 de ani- care e de 350, etc.)

Si uite asa am flat ca stramosii mei ardeleni n-au stat sub unguri decat 350 ani, o nimica toata, nu stiu de ce s-or fi vaitat atata. Si am adaugat si 75 de ani la data bataliei de la Mohacs, dar va rog frumos sa nu ma spuneti. Ca mi-e frica de cei de la Patrula Timpului!

Dupa ce incerc timid sa corectez exprimarea in limba romana folosita de un alt personaj, primesc o contra dura:

Ia mai scuteste-ne cu aceste comentarii pro-unguresti, sau anti-românesti! Poate nu „cunosc” limba româna, dar devii mult prea plictisitor cu „mafaldismul” si nemarginitul orgoliu pe care ti le afisezi” Bine ca esti tu desteptul neamului, iar noi, restul, prostia întruchipata!

Ramas fara replica, constat ca in scena intra personaje noi, din ce in ce mai vehemente, unele chiar de sex feminin:

Am spus sa-l ignorati! a gasit terenul sa-si manifeste orgoliul ranit de ungur!Impotenta naste prepotenta!ungurii s-au simtit mereu nesiguri(impotenti) de aici spiritul antiromanesc(prepotenta).Nimic nou sub soare!!!!!!!

Si ungur, si nesigur, si impotent, doamne ce cosmar am ajuns sa traiesc! Hai ca pentru impotenta pot sa merg la un doctor, sau sa iau pastila albastra. Dar pentru ungurime ce fac? Cum te poti vindeca de asta? Si daca este dureroasa? Si daca nu-mi trece?

Uite asa ati vazut si voi ce seara speciala am avut pe FB , intr-o zi de marti, cand eram singur acasa, si incercam sa invat cate ceva nou, schimband idei in spatiul virtual. Despre experienta mea de pe un site cu miros de canepa arsa geto-daca, cu alta ocazie.

http://www.liveleak.com/view?i=14d_1348362692

Silviu Macrineanu

Marin Sorescu – Dacă nu cer prea mult

 

– Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
– Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
– Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
– Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
– Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
– Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
– Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
– Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
– Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

Despre intoleranţã, armâni, români si nu numai …..

Ca soţ de armânã si simpatizant neconditionat al cauzei acestui popor frate cu noi, românii din arealul vechii Dacii, sunt prezent zilnic pe paginile de Facebook unde armânii interactioneaza intre ei, dar si cu alti oameni interesati de viata si idealurile lor.

Fie ca este vorba de “MAKEDON – ARMANI / MAKEDON – ARMÂNJ, identitate (istorie, limbâ,.…)”, “tuts armânjlji him frats(ΟΛΟΙ ΟΙ ΒΛΑΧΟΙ ΕΜΑΣΤΕ ΑΔΕΛΦΙΑ)”, “Proiect Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne” sau “APA LICUVITA sau IZVORUL TAMADUIRII de la BEIDAUD, cateva sute de armâni sunt prezenti constant cu comentarii si posturi. Ma impresioneaza intotdeauna pozele vechi si de 100 de ani pe care unii le-au pastrat cu sfintenie, si ni le pun si noua la dispozitie azi, ca sa ne putem bucura de ele. Ma impresioneaza si mai mult vechile cantece polifonice, care duc mai departe o traditie de mii de ani. Din cate stiu eu armânii sunt singurul popor care duce mai departe in zilele noastre traditia corului antic. Ma impresioneaza cand vad minti deschise, care vor sa comunice, care vor sa actioneze pentru binele armânamei. Si ma bucur cand vad ca in ciuda diferentelor de dialect, de grafie si de origine, oameni din acelasi popor se inteleg intre ei, depasind granitele oficiale cu puterea mintii.

Parca nu mai conteaza ca unii isi zic armâni, altii rãmâni, unii chiar aromâni sau vlahi, vlasi, arvanitovlahi sau mai stiu eu cum, atunci cand simti ca este vorba de membri ai aceluiasi neam.

Ceea ce ma socheaza insa este furia si intoleranta care apar atunci cand unii isi anunta atasamentul fata de Grecia, sau România, sau FYR Macedonia, iar pe altii asta pare sa-i deranjeze grozav. Epitete ca vândut, tradator, fur, grecoman, filomucan si mai stiu eu cate altele, zboara mai ceva ca sagetile schimbate in batalia macedonenilor cu grecii, la Chaeronea. Se renunta la politete, se ataca la origini, se schimba vorbe grele. Armonia se face uitata, interesul comun si comunitatea de neam la fel. De regula cand se ajunge la faza asta eu ies de pe FB. Nu inteleg de ce un armân, cetatean al unei tari balcanice, care isi declara atasamentul fata de tara unde s-a nascut, devinea brusc vândut si tradator. Dupa mine tine de normalitate sa iubesti tara in care te-ai nascut, chiar daca de-a lungul timpului modul in care stramosii tai au ajuns cetateni ai ei poate starni resentimente. Nu inteleg de ce armânii din Grecia ar trebui sa urasca aceasta tara, caruia ei i-au pus temelia de stat modern, prin reprezentantii lor cei mai straluciti, si careia o pleiada de armâni bogati i-au dat importante institutii si simboluri (Academia, Observatorul, Polytechnion), gandindu-ma aici la Sina, Sturnari,Tosiţa sau Averof. In 1897 marele elenist Victor Berard, profesor la Ecole des Sciences Politiques, scria in cartea sa La Turquie et l’Hellenisme contemporain : « Vlahii au fost, de 50 de ani, binefacatorii elenismului ».

Si nu inteleg de ce alti armâni ar trebui sa urasca Romania, pentru ca le-a oferit conationalilor lor un alt camin in vremuri grele (pe baza interesului românesc al vremii, fara discutie), sau pentru ca la Conferinta de la Bucuresti din 1913 a participat la impartirea Macedoniei. Mi se pare straniu, mai ales ca cei sositi in România din Macedonia, din sec. XVI si pana la al doilea razboi mondial, s-au implicat activ in viata politica, economica si literara a Romaniei, dandu-ne multi oameni de cultura ( amintesc doar cativa: Saguna, Dosoftei, Bolintineanu, Octavian Goga, St. O. Iosif, Ion Barbu, etc), precum si familii intregi de politicieni (Bellu, Darvari, Mocioni, Phenekyde, Djuvara).

Acest ultim nume, purtat de un ilustru reprezentant al istoriografiei române, este cel de care se leaga iesirea mea din starea de nedumerire privind comportamentul patriotilor armani. Pentru ca intr-o carte a dlui Neagu Djuvara, care are cu totul alt subiect decat armânii (N. Djuvara – Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda), am gasit explicatia problemei. In pagina respectiva dl Djuvara face referire la români in mod expres, dar cred eu ca explicatiile se potrivesc tuturor popoarelor balcanice. Si iata ce spune:

“Românii au, mai toti, o viziune gresita a conceptului de natiune; ei pun semnul egal intre natiune si limba; toti cei care vorbesc unul dintre dialectele române, nord-dunarean, aromân, megleno-român, istro-român, oriunde s-ar afla pe glob, apartin natiunii romane. Confuzia are radacini pana in vocabular: in graiul nostru vechi, “limba” insemna si “neam”. Eminescu ne-o mai aminteste in primul vers din Scrisoarea a III-a:

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba

Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie si-o schimba….

Cand privesti insa la celelalte natiuni ale europei, in special in Apusul prea slavit, marile natiuni, ca Spania, Franta, Marea Britanie, Elvetia, reprezinta, toate, un conglomerat de limbi diverse.

…………………………………….

Definitia cea mai succinta si corecat a natiunii e asadar: un grup social mai extins de indivizi, care impartasesc un trecut comun si un proiect comun de viitor.

In acest inteles , e clar ca de nici un aromân din Grecia, Albania, Macedonia – din toata peninsula Balcanica – nu se poate spune ca face parte din natiunea româna; nu impartaseste cu românii nord-dunareni nici trecutul, nici proiectul pentru viitor. Când insa unul dintre ei trece Dunarea stabilindu-se printre români, fiindca se considera frate cu ei, dorind sa le impartaseasca de-acum destinul, si accepta cetatenia româna, din acea clipa el raspunde celui de-al doilea criteriu al nationalitatii.”

Ultima precizare, subliniata cu italic bold, este raspunsul dlui profesor pentru aceia care-l acuza ca – desi de origine aromâna (stramosii sai au venit in tarile române pe la 1770-1780) – se declara român neaos, dupa mama si tata.

Iata asadar o posibila explicatie la exploziile de mânie si suparare de pe Facebook: intelegerea gresita a problemei natiunii. Cati dintre voi sunteti gata sa va asumati aceasta greseala si sa treceti la un ton politicos, de dialog, de schimb de idei ? Cati dintre voi pot sa iasa din meandrele trecutului, sa accepte prezentul asa cum este, si sa lupte in schimb pentru schimbarea viitorului ?

Pentru ca viitorul armânamei nu este de loc roz, fara teritoriu national recunoscut, cu membrii ei raspanditi printre neamuri mai mult sau mai putin prietenoase, cu casatorii mixte si copii care nu mai vorbesc graiul in care dialogheaza maia/muma si papul.

Am scris aceste randuri cu speranta ca va voi pune putin pe ganduri, si ca inainte de a arunca piatra asupra osanditului, sa fiti siguri ca voi nu ati gresit niciodata, iar vinovatia a fost demonstrata.

Imi cer scuze pentru ca am scris româneste, dar stapanesc prea putin armâna si nu sunt in stare sa scriu in aceasta minunata limba.

A bon entendeur, salut!

Silviu Macrineanu