Macri’s – Copilarie printre “ insi” si “pretinsi”!

Teatrul_Focsani

foto: www.artline.ro

Amintirile din copilarie si tinerete au un aer aparte, mai ales dupa o anumita varsta, asa ca nu pot sa-mi impiedic mintea sa zboare adeseori catre acei ani. Iar anii de liceu au parfumul lor aparte, pentru ca sunt anii cand vii in contact cu multi oameni, cand parasesti pentru jumatate de zi satul natal, pentru a te amesteca in multimea orasenilor, pentru ca sunt anii cand traiesti cele mai frumoase clipe de dragoste, iar dragostea la varsta respectiva este plina de puritate, aspectul carnal alaturandu-i-se ceva mai tarziu.

Focsaniul acelor ani traia din plin o drama pe care comunismul o generase si o perpetua: desi avea un superb teatru, o bijuterie arhitectonica, orasul nu avea si trupa de teatru. Teatrul din Focsani era ctitoria unui liberal cu avere, si cu dorinta de a lasa ceva semenilor sai, intru luminarea mintii, este vorba de maiorul Gheorghe Pastia. Cu singura pretentie ca pe frontispiciu sa ramana scris pentru intotdeauna: Teatrul „Maior Gheorghe Pastia”. Si nici nu avea cum sa nu fie o realizare arhitectonica deosebita acest teatru, devreme ce din juriul care a selectat proiectul in urma unui concurs, faceau parte chiar Ion Mincu si Constantin Nottara.

Ca sa mai acopere cumva desertul cultural focsanean, intrerupt cand si cand de reprezentatii ale unor trupe din Bucuresti, niste oameni inimosi lansasera o provocare liceenilor indragostiti de cultura, si creasera STEF – Stagiunea Teatrala a Elevilor din Focsani. O ministagiune cu piese de teatru jucate de  elevii liceelor din Focsani, indrumati de dascali inimosi, precum dl profesor Dima de la Unirea, sau dl profesor Craciun de la Cuza.

Asa ca in fiecare an, o emulatie culturala bantuia prin salile liceelor focsanene, cu alegeri de piese, cu distributie de roluri, cu repetitii dupa ore, cu incropirea de costume, cu tot ce se petrece de obicei la punerea in scena a unei piese. Si cu trairi pasionale, caci nu e usor lucru sa iesi pe scena in urbe, in fata dascalilor, familiilor si cunoscutilor, ca un actor sadea.

Cum noi cuzistii eram la un liceu de mate-fizica, aparent am fi fost neimplicati in toata aceasta miscare teatrala ad-hoc. Dar nu era de loc asa! Iar cand aveai dascali precum profesorul Craciun, intrarea in competitie se facea la mai inalt nivel. Si transpiram  pentru a ne aduce prinosul trairilor noastre muzei teatrului, la fel ca cei de la Unirea sau Pedagogic.

Cum Dumnezeu nu mi-a dat nici har oratoric, nici voce buna pentru teatru, nici prezenta scenica, transpiram in pregatirea STEF la echipa de suport, care facea totul astfel incat celor de pe scena sa le iasa totul bine: mai reproduceai un zgomot in culise, mai suflai o replica, mai plimbai o tava cu pahare cu apa, de-ale culiselor …

Era interesant si acest lucru pentru ca, pentru a mari atractivitatea spectacolelor jucate de elevii  imberbi, dar pasionati la extrem, Inspectoratul Scolar Judetean, care patrona ministagiunea, facea eforturi sa aduca si actori consacrati, sau alti oameni de cultura, care sa recite, sa monologheze, sa joace ceva, in sfarsit sa pigmenteze pauzele dintre spectacole.

Si era cred prin anul 1980, cand inaintea spectacolului nostru, al cuzistilor, trebuia sa recite o poezie omul de cultura Romulus Vulpescu. Nu stiam foarte multe despre el, il mai auzeam la radio, dar dl Craciun ii facuse un elogiu consistent, descriindu-l ca pe un important traducator, poet si prozator.

Asa ca stand in culise, alaturi de dl Craciun, de Inspectorul pentru limba romana de la Inspectoratul Judetean, de alti profesori si de nelipsitii politruci locali, asteptam cu nerabdare sa debarce dl Vulpescu, sa vedem si noi de aproape o celebritate. Dar ora inceperii spectacolului se apropia cu repeziciune, iar poetul intarzia sa apara, punand in pericol respectarea progarmului. S-au dat telefoane la hotel, s-au pus intrebari si s-a continuat asteptarea. Profesorii de romana susoteau intre ei cu inspectorul, noi auzind cand si cand cate o remarca scapata mai tare:

-Mai bine sa nu mai vina, daca e asa …

-Riscam naibii sa ne facem de ras …

-Cine sa vorbeasca cu el?

Nelamuriti, tot priveam spre usa din spate, pe unde trebuia sa apara vedeta. Si la un moment dat aceasta aparu, dar intr-o cu totul alta postura decat cea asteptata. Mai bine zis, aparu sprijinit de doi tipi solizi, dintre care unul era soferul masinii cu numar mic ce-l adusese de la hotel, si intr-atat de beat incat nu cred ca stia unde se afla si ce cauta acolo. Era imbracat cu un costum de blugi, visul oricarui tanar ca noi in anii ’80, avea parul valvoi, barba ingalbenita de nicotina asa cum li se intampla fumatorilor inraiti, ochii inchisi, si mormaia ceva nedeslusit in barba. Cu greu a fost asezat pe un scaun, unde a si inceput imediat sa sforaie usurel.

In culise spaima cuprinsese toata suflarea inregimentata in organizarea evenimentului. In cateva minute prezentatorul ar fi trebuit sa faca introducerea, poetul ar fi trebuit sa recite o poezie, iar apoi piesa noastra, a elevilor de la Cuza, ar fi trebuit sa inceapa. Dupa consultari soptite, s-a ajuns la concluzia ca nu trebuie ca Romulus Vulpescu sa mai iasa pe scena, si ar trebui dus inapoi la hotel. Toate bune, dar cine sa-i comunice asta? Pentru ca omul beat este si suparacios. Si cand mai este si secretarul Uniunii Scriitorilor din Romania, supararea lui ar putea avea mana lunga. Asa ca pana la urma beleaua a picat pe inspectorul de limba romana, ca principal organizator al evenimentului.

Speriat, acesta s-a apropiat de poet, l-a zgaltait putin de maneca jachetei de blue-jeans, soptindu-i:

-Domnule. Domnule Vulpescu …

Deranjat, poetul a intredeschis un ochi tulbure, a rasucit putin capul, incercand sa realizeze unde se afla, si l-a intrebat, mormaind:

-Ce vrei, ma?

-Stiti, vad ca nu va simtiti bine, si ne-am gandit, noi organizatorii, sa nu va mai deranjam cu recitarea, si sa dam drumul direct la piesa. Ce spuneti? Masina e trasa aici, in spate.

Vulpescu a reusit, cu un efort considerabil, sa intredeschida si celalalt ochi, si si-a focalizat privirea asupra inspectorului:

-Auzi, ma? Dar tu … cine pizda matii esti?

Speriat ca inevitabilul parea a se produce, si ca reusea sa-l supere pe  secretarul Uniunii Scriitorilor, ceea ce ar fi putut avea un efect dezastruos asupra carierei sale, inspectorul a gasit disperat un raspuns, pe care l-a crezut dezarmant:

-Cine sa fiu? Sunt si eu „un ins“

Raspunsul scriitorului nu s-a lasat asteptat nici o secunda, de parca il avea pe limba:

-Auzi, ba? Tu nu esti un ins, esti „un pretins“!  Hai, dispari, sa ma scoli cand imi vine randul.

Si s-a pus iar pe motait.

Dupa cateva minute a fost anuntat si prezentat, inspectorul l-a trezit si i-a soptit ca intr-un minut trebuie sa mearga in scena, si toti asteptam curiosi sa vedem ce se va intampla.

Vulpescu s-a ridicat cu greu in picioare, a scuturat din cap si si-a trecut degetele prin par, a baut un pahar cu apa pregatit alaturi de scaun, si cu pasi sovaielnici a intrat in scena. S-a agatat literalmente de microfon, tinandu-l ferm cu ambele maini, a clipit deranjat de luminile rampei, si a inceput sa recite.

Nu am auzit, si nici nu cred ca o sa mai aud vreodata, Moartea Caprioarei recitata la un asa nivel de traire ca la acel om. Am auzit-o recitata de mari actori, la televizor, fiecare aducandu-i nota sa personala, vibratia sa, adaugand cate ceva nou. Dar recitarea lui Vulpescu l-ar fi uimit chiar si pe Labis! Vocea lui, usor dogita, parea a veni din gatul uscat de sete al naratorului, foamea era invocata printr-un usor marait de salbaticiune de prada, flamanda si gata de vanatoare, atmosfera creata parca avea ceva din infernul sufocant invocat de poet, apasandu-te pe crestet. La sfarsitul poeziei parca eram toti transpirati si socati, gata sa ne privim mainile, sa vedem daca nu sunt patate de sangele ciutei.

Cu pasi la fel de sovaielnici poetul s-a intors in culise, s-a prabusit pe scaun si a adormit instantaneu. Cei doi insi l-au luat pe sus pana la masina, ducandu-l la hotel.

Sala a ovationat cateva minute in sir, oamenii simtind – oarecum instinctiv – ca au fost partasi la un act special de cultura, inimitabil, si aproape imposibil de descris.

Macri’s – Ou sont les elephants?

ILIESCU

foto: www.dcnews.ro

Vremea extrem de rece si mohorata de afara m-a facut sa nu vreau sa ies din casa astazi. Asa ca lenevesc, intins pe canapea, si ma gandesc la copilarie. De ce la copilarie? Pai dupa 50 de ani la ce sa te gandesti, la varsta senectutii? Copilaria este un lucru frumos pentru mai noi toti, mai ales ca dupa atatia ani partea mai grea a ei se estompeaza, si ne aducem aminte mai ales lucrurile frumoase.

De pilda azi mi-am adus aminte de dna Malerov, profesoara mea de franceza din scoala generala, care mi-a sadit in suflet dragostea fata de aceasta limba superba, si fata de o cultura bogata si plina de maretie.  O doamna frumoasa, cu un aer usor diafan, care parca plutea cand mergea pe cei doi kilometri de drum pietruit de la gara pana la scoala. Cred ca am fost putin indragostit de ea, pe la 13-14 ani, dar asta li se intampla majoritatii baietilor pe la acea varsta.

Dar, pornind de la amintirea profesoarei mele de franceza, mintea mea s-a oprit asupra unui alt moment important ce mi-a marcat copilaria: emisiunea in limba franceza, de la televiziunea romana!

Nu stiu cum il chema pe prezentatorul respectiv, cu fata lunga si usor atins de chelie, care mie mi se parea la varsta respectiva ca ar avea o fata veritabila de breton, fara insa sa-i fi vazut vreodata pe bretoni in realitate. Era dotat cu o voce grava, puternica, pe care o manevra cu iscusinta. Si rostogolea cuvintele si frazele cu o arta a dramatizarii demna de un regizor de teatru. Timp de 20 de minute stateam fascinat in fata televizorului, incercand sa traduc ce solicita, si incercand sa raspund in minte la intrebarile puse pentru telespectatori, pe un ton grav si putin inchizitorial:

–  comment t’appelle tu?

–  quelle est votre date de naissance?

Si mult mai simpaticele:

–  qui est Kiki?

–  Ou est Dodo?

–  Ou sont les elephants?

Asta cu elefantii mi-aduce aminte de ultima aparitie a acestui admirabil realizator la televiziunea cenusie romana, fosta comunista, la momentul respectiv “libera”.

Era in 1991 parca, si primul sef de stat mai important din vest, presedintele francez Francois Mitterrand, se hotarase sa viziteze Romania. Vizita era una importanta, pentru ca legitima noul guvern instalat la noi in 1989, dupa “evenimentele de la Bucuresti”, cum le numea Miterrand intr-un interviu din acel an, grijuliu sa nu pronunte cuvantul care n-avea ce cauta acolo, cel de ‘revolutie”.

Momentul era cum nu se mai poate de prost ales, pentru ca venea la nici un an dupa evenimentele din 13-15 iunie 1990, unde politia si-a autoincendiat masinile ca sa dea vina pe opozitie, dupa interventiile brutale ale minerilor, dupa radicalizarea luptei politice de la noi. Tinerii, mai ales studentii, se cam lamurisera ce democratie originala adusese Ion Iliescu, si cam ce perspective le deschidea ea. De aceea l-au asteptat pe Mitterrand cu tot arsenalul de sloganuri, afise si pancarde, cu texte pe care acesta nu risca sa nu le inteleaga, dat fiind francofonismul natiei pe care o vizita.

Mi-aduc aminte vreo doua dintre ele:

–  Francois Miterrand, est l’ami de l’assasin!

–  Ami des Roumains, ou ami de Roman?

–  Merci la France, pardon Mitterrand!

Dupa cateva zile, la televizor vine emisiunea saptamanala in limba franceza. Si simpaticul prezentator, amintind putin la fata de celebrul actor Bourvil, continua sa caute raspunsuri la intrebarile puse in emisiunea trecuta.

Asa incat, inevitabil, se ajunge si la clasica intrebare: Ou sont les elephants? Completata de aceasta data cu alta surprinzatoare: Qui est l’ami des elephants? Repetata de cateva ori, de parca prezentatorul asteapta disperat un raspuns, de la un elev mai rasarit.

Dar raspunsul din public nu vine, asa ca el insusi trebuie sa-l ofere:

– Francois Miterrand, est l’ami des …, est l’ami des …elephants!

Si se repeta apasat fraza, care suna categoric:

– Francois Mitterrand, est l’ami des elephants!

Si uite asa am avut ocazia sa vad ultima emisiune in limba franceza la Televiziunea Romana Libera. Controlat de Iliescu si ai lui, cuibul acela de securisti si activisti nu putea tolera o asemenea rima. Cine era presedinte al televiziunii romane pe atunci? Un intelectual care a produs mult rau incercarii de a se infiripa o democratie normala in Romania, istoricul Răzvan Theodorescu. Cand se vand, intelectualii fac mult mai rau unui popor decat cei saraci cu duhul …

P.S.  Imi cer scuze pentru eventualele greseli de gramatica vorbitorilor de franceza, n-am mai utilizat limba aceasta de prin 1984. Din pacate …

Macri’s – Amintiri din copilaria mea, ep. 4 – Unde se vede ca romanii s-au avut ca fratii dintotdeauna!

Unul din motivele pentru care ma perpeleam adesea in copilarie era obiceiul obrejanilor de a-si da porecle si de a le folosi fara parcimonie, in orice referire la o anumita persoana sau familie. Familia mea se pricopsise bineinteles si ea cu o porecla, a carei origine n-am reusit s-o dezleg nici pana azi, astfel ca orice referire la membrii ei era insotita de explicatia: ”a lu’ Cireasa”. Daca vorbeau despre  tata si spuneau “Costica Macrineanu a facut” sau “Costica Macrineanu a dres”, sigur era de fata si unul care nu-l cunostea dupa nume si intreba: ”Care Costica, bre?”. Si raspunsul venea sec : ”Costica a lu’  Cireasa, ma!”, iar nelamuritul dadea din cap aprobator si emitea un “Aha” cantat, de parca deodata s-ar fi deschis portile cerului si toata iluminarea divina s-ar fi pogorat asupra capului lui, de  altfel mai usurel la cantar.

Porecla asta m-a necajit multi ani, dar nu pentru ca ar fi fost ceva de ocara, fata de porecle precum: A lu’ Pazvante, A lu’ Satelitu, A lu’ Chicior de porc, A lu’ Frichinitu, A lu’ Cioc, A lu’ Tiriplici, A lu’ Ciot, a noastra nici nu merita prea multa atentie. Ma necajea faptul ca nu reuseam sa aflu de unde ni se trage si pasiunea mea timpurie pentru istorie se manifesta deja in incercarea aceasta, de a afla secrete de mult uitate. Ii zapacisem pe toti cu intrebari despre porecla, pana cand tata a gasit o posibila explicatie: intre cele doua razboaie mondiale un unchi al sau s-a ocupat cativa ani cu achizitionare de fructe de la sateni, pentru un negustor mare din Bucuresti. El contracta fructele de la sateni anticipat, stabilea perioada cand vor fi culese, iar negustorul aparea la momentul respectiv cu banii si le transporta in pietele Bucurestiului. Cred ca acest stramos a fost singurul cu spirit comercial din familie pentru mai multe generatii , chiar daca participa doar ca intermediar in afacerea respectiva.

Asa se face ca m-am mai linistit cu porecla de familie, dar am descoperit ca nu stiam prea multe despre inaintasii mei, care purtasera numele de Macrineanu sau Guiu. Si am inceput sa-mi indrept cercetarile in directia lor. Tata a cedat primul si am constatat ca ceea ce stia el mergea pana pe la 1880, an cu o iarna deosebit de grea, iarna in care in familia Macrineanu se petrecuse o intamplare mai rar intalnita. Erau in Obrejita doi frati Macrineanu,  Tudose si Victor, primul dintre ei fiind stra-strabunicul meu. Deoarece noi proveneam din Macrina, un sat al comunei Puiesti din judetul Buzau, la sosirea in Obrejita ni s-a spus Macrineni, dupa satul de origine, obicei des intalnit in onomastica romaneasca: Ploesteanu, Brasoveanu, Sihleanu, Buzoianu, etc.

Cum trecusera ani buni de cand se asezasera  in Obrejita, fiind casatoriti si cu copii, erau socotiti – cum se spune la tara – “de-ai satului”. Din satul acesta care-i adoptase fara rezerve plecasera sa-si versele sangele peste Dunare, la ordinul printului Carol I, avand norocul sa se intoarca teferi si cu speranta ca se vor indura boierii si le vor da si lor ceva pamant, in schimbul participarii lor la razboi. Speranta a ramas desarta, asa ca in 1880 iarna i-a pus la grea incercare, era foamete mare dupa o vara si o toamna secetoasa, viile nu dadusera mult rod,  asa ca pentru un sat de podgoreni viata era greu de indurat. Au fost mai multi ani grei in Regatul Romaniei dupa Razboiul de Independenta, de parca ne bestemase cineva ca ne-am desprins de Imperiul Otoman, a carui suzeranitate o acceptasem atata amar de timp, de voie, de nevoie. Poate nu intamplator tocmai in aceasta perioada mai grea din punct de vedere economic, mai precis in 1883, lua nastere Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania, pe baza ideilor lui Gherea, ca prim partid de stanga constituit pe aceste meleaguri.

Asadar intr-o noapte geroasa de ianuarie, cand crivatul spulbera zapada ingramadita in troiene uriase pe campurile de langa sat, Tudose Macrineanu s-a trezit brusc din somn datorita unei bubuituri infundate. A stat putin in fund pe patul cu saltea de paie de grau, a ascultat cu atentie, dar nu a mai auzit nimic; cainii nu latrau, asa ca a dat sa se culce la loc. O noua bufnitura l-a facut sa sara din pat, sa aprinda lampa cu gaz si sa-si scoale muierea. Aceasta s-a trezit speriata, a aflat de la Tudose despre ce e vorba, a ascultat si ea atenta, iar la urmatoarea bufnitura a exclamat: ”Umbla cineva la staulul boilor!”. Tudose s-a luminat deodata asupra sursei zgomotelor, i-a dat dreptate si a scos iute flinta pastrata “souvenir” din razboiul de la Plevna, incepand s-o incarce. Incarcarea nu se facea usor la o flinta, deoarece incarcatura si glontul se introduceau  pe teava si se se presau cu o vergea lunga, metalica, anume prinsa sub teava, intr-un locas. La o noua bufnitura Tudose a dat buzna in staulul de langa casa, tocmai la timp sa vada cum cineva se indeparta cu boii lui prin viscol, prin fundul gradinii, dupa ce daramase cu toporul unul din peretii de pamant galben ai staulului.

Disperat stra-strabunicul meu a strigat: “Stai! Stai ca trag!”, dar se vede treaba ca fantoma alba intrezarita prin viscol nu facuse armata, pentru ca nu s-a oprit. Atunci Tudose a dus arma la ochi si a tras cat putea el de bine in conditiile in care se gasea, adica in picioarele goale si in izmene, orbit de rafalele de viscol. Dar umbra a continuat sa se indeparteze, lasand insa in urma boii care i-ar fi incetinit fuga. Stramosul meu si-a recuperat boii care, asa slabi si costelivi cum ajunsesera, reprezentau totusi o mica avere, mai ales ca fara ei n-ar fi avut cu ce sa are si sa semene in primavara. I-a adus in casa, si-a pus o stacana de vin, a baut-o pana la fund si a inceput sa se imbrace.

-Ce faci ma, l-a intrebat muierea?

-Ma duc dupa el, a spus Tudose. Nu-l las nepedepsit pe nemernic. Da flinta s-o incarc iar si plec!

Nevasta i-a dat flinta dar cand a vrut sa o incarce –  ia vergeaua de unde nu-i! S-a uitat mirat in jur, a privit pe jos, dar nimic. Si atunci si-a dat seama ca, in graba lui de a prinde hotul, a uitat vergeaua pe teava si a tras cu ea cu tot! Asta era, Tudose s-a resemnat, a luat o toporisca cu coada lunga, un felinar si a plecat prin viscol, sa urmareasca urmele din zapada, pana nu le-ar fi sters viscolul de tot. La vreo cateva zeci de metri de staul a gasit urme de sange in zapada, semn ca vergeaua gasise tinta. Dar nici urma de vergea!  Dupa vreo cateva sute de metri urmele se pierdeau, nici petele de sange nu se mai vedeau, asa ca s-a lasat pagubas.

-Nu l-ai prins asa-i? l-a intrebat muierea, mai degraba bucuroasa de asta, pentru ca era speriata de ideea unei confruntari intre barbatul ei si un hot necunoscut.

-Nu, dar stiu cum s-o fac!, a raspuns Tudose cu un zambet mijit in coltul buzelor. Maine sa ma scoli inaintea cantatului cocosilor.

Asa se face ca pe la patru-cinci dimineata Tudose, cu toporisca la el si cu un caine ciobanesc alaturi, s-a postat pe drumul din capul satului, la iesirea acestuia spre Plainesti. Acolo era singurul doctor pe o raza de vreo 15 kilometri si era foarte cautat de toti oamenii din vreo 10 sate din jur. Pe la cinci jumatate apare in zare o sanie trasa de un cal, cu doi oameni pe capra, manand spre Plainesti. Cand s-au apropiat suficient , Tudose s-a pus in mijlocul drumului, a pus mana pe darlogii calului si l-a oprit.

-Buna dimineata fratioare! Buna dimineata cumnata!, i-a salutat Tudose pe ocupantii saniei, ce stateau pe capra inveliti peste picioare cu o dulama groasa. Incotro asa de dimineata?

-Pana la Plainesti la doctor, a raspuns cu glas tremurat femeia. Frate-tau nu se simte prea bine, a intepenit iar de mijloc.

-Asa care va sa zica, a intepenit iar. Dar ia da tu putin dulama la o parte de pe el, a ridicat glasul amenintator Tudose.

Si cand femeia , cu fata alba de frica, a ridicat dulama, Tudose s-a pus pe un ras cu hohote, asa de tare ca au inceput sa latre intaratati si cainii de la marginea satului. Si avea si de ce sa rada, pentru ca vergeaua ce plecase din flinta lui il lovise pe Victor dintr-o parte, ii strabatuse amandoua bucile, ramanand bine fixata acolo, asa ca acum arata ca un pui pus pe tapusa, numai bun de pus la rotisor. Acum se lamurise Tudose cine era hotul inventiv, de ce nu-l latrasera cainii si de ce nu gasise vergeaua in fundul curtii.

Va urma…….

Amintiri din copilaria mea,episodul 6 – In care urmasii “celor mai drepti si mai viteji dintre traci” seamana mai mult cu avarii

Unul din evenimentele anuale ale copilariei mele , care-mi amintea ca anotimpurile sunt ciclice si ca iarna batea la usa, era facutul tuicii la cazanul C.A.P.-ului. Pentru cei nascuti in alte vremuri C.A.P. era prescurtarea de la Cooperativa Agricola de Productie, adica o forma de intovarasire in care taranii puneau in comun tot ce aveau: cai, carute, pamant, unelte si forta bratelor, iar la vremea recoltei imparteau 5-10% din ce produceau, pentru ca restul era cota obligatorie de dat la stat .Cu alte cuvinte varianta autohtona a colhozului  rusesc, colhoz cu care taranii trimisi pe frontul de rasarit erau speriati ca va veni peste ei, daca nu invingeau amenintarea antihristului cu care ne invecinam. Nu-i vorba ca dupa ce vedeau cu ochii lor la fata locului beneficiile colectivizarii, dupa ce discutau cu prizonierii rusi si cu fratii basarabeni ce gustasera putin din acele beneficii, taranii romani strangeau si mai tare arma in mana si – binecuvantati de preotii militari, dadeau piept cu Necuratul.

Multi nu s-au mai intors de pe frontul de rasarit, altii au ramas prizonieri de razboi 2-3 sau chiar 15-20 de ani, iar cei socotiti “criminali de razboi” nu s-au mai intors nici pana azi. Colonia de romani de la Vorkuta, din indepartata Siberie, cu batrani care inca vorbesc romaneste si citesc vreo carte romaneasca ferfenitita, pastrata prin cine stie ce minune, sta marturie despre cerbicia neamului romanesc atunci cand ii este amenintata cu adevarat fiinta. Si tot acolo gasim si ultimele urme din floarea de altadata a taranimii si intelectualitatii din Basarabia, unita de destinul crud  intru distrugere cu fratii de dincoace de Prut. Sa nu uitam ca la Vorkuta a avut  loc prima greva politica din istoria URSS, cand in 1953 peste 250.000 de detinuti si prizonieri de razboi au refuzat sa mai iasa la munca, iar romanii au fost in primele randuri ale grevistilor.

La cazanul de tuica am aflat pentru prima data ca romanii se luptasera cu rusii, se luptasera crunt – pe viata si pe moarte, pentru a-si lua inapoi  mosia pierduta peste vara, cum spune cantecul vechi:

Azi noapte la Prut, razboiul a’nceput,
Românii trec dincolo iara,
Sa ia înapoi, prin arme si scut,
Mosia pierduta asta vara.

Facusem istoria romanilor in clasa a IV-a, dar mi-era complet straina informatia despre inceputul celui de-al doilea razboi mondial, despre trecerea Prutului si luptele crancene de la Cotu’ Donului. Toate acestea le-am lamurit culegand informatii picatura cu picatura, precum curgea tuica la iesirea din serpentina, mai ales din povestile celor care erau obisnuitii locului seara de seara: nenica Pazvante, nea Iulica, nea Gheorghita, a lu Gagarin si altii pe care nu-i mai tin minte.

Tata, care era de parere ca mama ma proteja cam mult cand era vorba de muncile fizice, nu facea rabat de la o hotarare a sa si, cam de pe  la 11 ani, trebuia sa prestez munca de ajutor la facutul tuicii, intr-o noapte de sambata spre duminica, de obicei pe la sfarsitul lui noiembrie. Munca nu ar fi fost foarte grea (transportul bostinei pana la cazan se facea cu caruta, intr-o cada de lemn), ea consta in descarcarea bostinei cu galeata de sus din cada si desartarea in cazanul de alama, cel mai mare din sat, ca si golirea acestuia cand distilarea se termina. Incepeam sa atatam focul cand ni se apropia randul, de obicei pe la 10  noaptea, distilam toata noaptea, cam 2-3 cazane, iar pe la 6 dimineata eram acasa, cu 50-60 de litri de rachiu din vin, marfa garantata. Cel mai mult ma deranja la aceasta operatiune mirosul, atat al prastinei cat si al cauciucurilor vechi de tractor cu care atatam focul, faptul ca aveam doar un bec chior la care nu puteam citi nimic in momentele moarte si prezenta betivilor satului, galagiosi si parca de pe alta planeta.

Acesti betivi, mai sus amintiti, aveau si partile lor bune: ca sa primeasca ceva de baut se inghesuiau sa faca focul, imi luau galeata din mana cand incarcam sau descarcam cazanul, dadeau tot felul de sfaturi si povesteau din tinerete dupa ce se imbatau de la tuica aceea calda, care le lua mintile repede. Adormeau pe jos, unde erau niste coceni de porumb aruncati intr-un colt, dar dormeau agitat, somnul le era bantuit de umbre si mormaiau tot timpul. Unul mai ales, nea Iulica, se trezea cateodata urland pur si simplu, sarea in picioare  si incerca sa se apare cu mainile de un pericol imaginar, cu groaza in privirile sticloase, de parca ar fi venit un moroi de pe lumea cealalta, sa-l duca in tinutul sau. Tata se supara ca-mi stricau scurtele reprize de motaiala intre doua activitati, ii certa – dar cu duhul blandetii, si-l intreba pe nea Iulica;

-Ce-ai visat mai crestine, de ce-ti era frica asa de tare cand te-ai trezit?

-Am visat ca m-au prins ciolovecii , ca ma legasera si ma duceau in lagar, in Siberia, unde sunt Gheorghe a lu’ Ditu, Costica Alexe, Spiridon a lu’ Mutu , Ion alu’ Vararu si cati altii? De acolo nu se intoarce nimeni niciodata, Costica!

-Hai ma ca nu-i chiar asa, spunea tata. Nu s-au intors a lu’  Ghinanaru, a lu’  Chiosa , a lu’ Purcica si inca vreo doi dupa razboi din prizonierat? I-a tinut aproape un an si gata, i-a trimis acasa, la nevasta si copchii.

-Da, asa este, dar astia n-au avut dosar de cremenali de razboi, nu i-a dovedit nimeni sa fi facut altceva decat sa traga in cioloveci, in timp ce si ciolovecii trageau in ei. Cati ani aveai tu Costica cand am trecut noi Prutul?

-Eram mic ma, aveam 8 ani, ma trimitea tata cu caprele pe zoana si ma uitam la trenurile pline de soldati ce treceau  spre rasarit.

-Erai mic, ma. Asa care va sa zica, te trimitea Paraschiv cu caprele. Strasnic barbat, taica-tau! Sa stinga el singur, cu mainile goale focul ala de la moara, nu prea vezi asa ceva in zilele noastre. Erai mic si nu stiai ce se intampla in razboi, Costica. Eu am fost jandarm, pazeam ordinea in comuna, mai altoiam pe unul care fura un cal, pe care il dadeam inapoi stapanului, dar la puscarie n-am bagat pe nimeni niciodata. Si pentru ca l-am facut scapat pe unul din Tamboiesti, care o violase pe una din Sihlea, m-au trimis pe front. Ehei Costicuta, daca vedeai tu ce am vazut noi acolo, nu mai puneai geana peste geana linistit, toata viata ta. Ce crezi ca numai nemtii au facut grozavii acolo in Rusia, asa cum invata puta asta al tau la scoala? Si noi am facut, si noi am facut Costica, chiar mai rele decat nemtii sau ungurii de langa noi. Am violat fete tinere de 12-13 ani, femei cu copiii de mana, femei gravide carora pe urma le infigeam baioneta in burta sau le impuscam, sa nu mai aduca si alti rusnaci pe lume, care sa vina peste noi in tara si sa ne puna sa mancam la cazan. Am impuscat civili Costica, de la copchii  la batrani cu barba sura, daca gaseam in casa o arma strigam: “Partizani, ai?, Partizani?” si-i curatam pe toti, cu mic cu mare. Apoi le beam vodka, mancam ce gaseam prin camara si dadeam foc casei, sa nu ramana urme. Cand rusii au pornit contraofensiva si au inceput sa ia prizonieri, aduceau civili si-i confruntau cu prizonierii , daca civilul te recunostea si spunea ca ai facut grozavii, te treceau la cremenali de razboi si nu mai aveai cale de intoarcere.

-Ia mai taci ma ca-l sperii pe asta mic, cu bolboroselile tale de betiv, ca nu te mai trezesti din betie, nu te-am vazut niciodata treaz! – incerca tata sa opreasca sirul destainuirilor periculoase.

-Tac, Costica tata , tac. Asa e ca nu ma mai trezesc, doar bautura ma mai ajuta sa uit de toate, mai ales de Al de Sus, care nu doarme si ne judeca, ne judeca si acum si la judecata aia, ultima. Mie mi-a dat peste cat pot sa duc: un copil nascut debil – noroc ca nu a trait decat vreo doi ani, altul la puscarie pentru omor , nevasta-mea s-a dus pe pustii, la ea la Trestieni, sa nu mai vada in batatura si am ramas singur pe lumea asta.

Asa am aflat eu prima data ca noi romanii nu suntem poporul cel mai drept si mai viteaz de pe lumea asta, ci suntem un popor care are si bune si rele, a facut si masacre si grozavii greu de inteles la 11 ani, ma rog pentru mine ele vor ramane greu de inteles si la 80 de ani probabil, asa ca am inceput sa fiu interesat de istorie. Am inceput sa citesc carti de istorie, Magazinul Istoric, reviste, tot ce-mi cadea in mana. Dar spre surprinderea mea in aceste carti noi romanii ramaneam acelasi neam nemaipomenit, fara prihana, care ne bateam cu gepizii, cu avarii, cu gotii, cu tatarii, cu turcii, cu lesii, ii dovedeam pe toti si ne aparam tarisoara asta chinuita, dar ravnita de toti vecinii. Si am inceput sa nu mai cred in acele carti, asa ca mi-am mutat munca de cercetare in interogarea batranilor, cati mai traiau prin sat la vremea aceea.  Mama ma ajuta si ea, povestindu-mi ce se intamplase in copilaria ei zbuciumata, mai mult chiar mi-a dat o carte de scoala primara, de prin anul 1942 cred, s-o citesc, dar sa nu o arat si altor copii de pe ulita.

Cartea asta m-a socat peste masura, incepea cu o poezie dedicata regelui Mihai si zilei de 10 Mai, ceea ce era de neinteles, de vreme ce toate cartile mele de scoala incepeau cu poza Tovarasului Nicolae Ceausescu si cu poezii omagiale pentru acesta. Apoi gaseai in ea Tatal Nostru si alte rugaciuni, pilde biblice si mici povestioare cu voevozi , povesti despre sfinti si martiri.  Acolo am gasit prima data o incercare, poate putin naiva, de explicare a obiceiului de a vopsi oua rosii de Pasti. Se spunea acolo ca Isus, in drumul lui spre Golgota, a trecut si prin gradina Ghetsimani. In gradina, sfarsit de oboseala si clatinandu-se sub greutatea crucii, a izbit cu lemnul un arbust, unde-si avea cuibul o porumbita. Vazand cum cuibul statea gata sa cada in urma izbiturii, Isus a luat cele 3 oua in mana ca sa nu cada si a oprit clatinarea copacelului. Cand a dat sa puna ouale la loc a vazut ca erau murdare de sange si a incercat sa le stearga. Dar cu cat incerca mai abitir, cu atat se murdareau mai tare, pana s-au facut rosii de tot………

Si mai avea cartea respectiva niste harti deosebite ale tarii noastre, peste care cenzura lipise cate o pagina alba de fiecare data cand apareau. Mama m-a invatat sa ma uit la ele punandu-le in fata unui bec puternic si sa descopar ceea ce fusese candva Romania Mare, ciopartita in 1940 de vecini. Si-mi spunea mama poezii interzise, care incepeau cu strofe ca aceasta:

”De la Nistru pan’ la Tisa
Tot romanul plansu-mi-s-a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.”

Iar eu mirat intrebam:

-Cine a scris poezia asta , mama?

-Eminescu dragul meu, dar vezi sa n-o spui la nimeni, ca e interzisa!

Halal de acea tara in care poetul national, simbolul sufletului si simtirii romanesti, avea poezii acceptate si poezii interzise, pentru a nu deranja Marele Prieten de la rasarit, de care Eminescu se ocupa in chiar a doua strofa a Doinei sale………..

 

Amintiri din copilaria mea, episodul 5 – Cum poti gasi cateodata lucruri deosebite chiar si in razboi

Bunicul meu, Paraschiv Macrineanu, a fost fara indoiala un om mai putin reprezentativ pentru felul de a fi al obrejenilor. Prin nu stiu ce concurs de imprejurari a ajuns sa invete sa conduca un automobil si astfel a dat o directie noua de dezvoltare stirpei sale de podgoreni: el sofer si mecanic, tata tractorist, iar eu inginer de Autovehicule Rutiere.

Probabil ca in armata l-au invatat soferia, altfel nu vad unde ar fi putut gasi pe atunci o oportunitatea ca aceasta, cert este ca al doilea razboi mondial l-a gasit in postura de sofer al masinii generalului Dragalina. Acest general, cu nume de gara(sic), era cel cu care incercau sa-i sperie legionarii pe soldatii loiali lui Antonescu in timpul rebeliunii, lansand in Bucurestiul aflat in degringolada zvonuri de genul: ”Generalul Dragalina vine de la Ploiesti cu o divizie, in sprijinul adevaratilor romani, fiilor lui Christos care au imbracat camasa mortii, pentru tarisoara aceasta chinuita, etc,etc”. Dar generalul Dragalina era militar adevarat, obisnuit sa se supuna ordinelor superiorului sau – tot general (chiar daca autoproclamat maresal), asa ca Antonescu a reusit sa inabuse rebeliunea romanilor verzi si sa restabileasca ordinea.

Interesant modul in care se autodefineau legionarii (Marin Preda in Delirul face o frumoasa analiza a simbolisticii folosite in acei ani), mai ales obsesia aceasta cu adevaratii romani, puri si neintinati, care sunt singurii care se lupta pentru tarisoara noastra ravnita de toti dusmanii. Doar comunistii au mai folosit o asemenea retorica, atunci cand – la orice moment important petrecut intre 1921 si 1950, cartile lor de istorie povesteau ca “doar comunistii, sub conducerea inteleapta a lui X,Y sau Z, au incercat, au luptat, s-au impotrivit, au sabotat, au denuntat, etc, etc.” Legionarii invocau puritatea sangelui lor cand – culmea ironiei, capitanul lor Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul legiunii, se nascuse Zelinski si trebuise sa-si romanizeze numele, confirmand astfel spusele lui N.Iorga: ”Intr-o tara cei mai mari nationalisti sunt adesea minoritarii!”. Si puritatea sangelui legionarilor era de multe ori salvata de aportul de sange proaspat adus de aromanii din sudul  Balcanilor, acei vajnici cutovlahi sositi din muntii Pindului si inrolati ca voluntari in “cruciada romanismului”.

Dar revenind la bunicul meu trebuie sa va spun ca la volanul autoturismului cu stegulet al generalului Dragalina, a ajuns sa vada Budapesta, unde a si stat incartiruit vreo doua saptamani, in casa unui negustor ungur putin mai instarit. Aici bunicul a descoperit o mancare cu totul noua pentru el, baiatul de taran plecat din Obrejita sa se lupte cu rusii, cu nemtii si cu cine s-o mai nimeri, este vorba de taiteii de casa. Intr-o seara unguroaica la care stateau, primind de la intendenta 2 gaini pentru a le gati celor din anturajul generalului, le-a taiat si le-a fiert bine. Apoi bunicul a privit-o uimit peste masura cum framanta un aluat cu oua, cum intindea foi subtiri si le rasucea ca o rulada, apoi cu un cutit foarte bine ascutit incepea sa le taie fasii subtiri, subtiri.Dupa care facea o supa cu acei taitei si carnea de pasare. Cand unguroaica i-a intins strachina cu supa, care mirosea  peste masura de apetisant, bunicul a tresarit, a iesit de sub vraja demonstratiei de indemanare gastronomica si i-a spus rastit: ”Intai mananca tu!”. Putea sa te vrajeasca unguroaica cu felul ei de a gati lucruri nemaivazute , dar 1000 de ani de istorie comuna si propaganda antimaghiara nu se puteau depasi  asa usor! Odata trecut testul antiotrava, bunicul a mancat cu mare pofta ceea ce avea sa devina mancarea sa preferata pentru tot restul vietii. In urmatoarele zile a stat pe capul unguroaicei sa-l invete sa faca taitei, ca sa o invete si el pe nevasta lui in Romania sa-i gateasca asa ceva, de intrase negustorul la banuieli asupra intentiilor bunicului in ceea ce-i priveste nevasta.

Intors in tara bunicul i-a impartasit bunicii Axenia  descoperirea, a pus-o sa faca taitei asa cum ii explica el in amanunt, dar esecul a fost total: bunica nu avea nici un fel de inclinare spre mancaruri elaborate, ceea ce iesise din mainile ei semana mai degraba cu ce fac copii la gradinita cand se joaca cu plastilina. Bunicul Paraschiv nu a disperat insa: a plecat la Tamboiesti, de unde si-a cumparat un cutit adevarat, care nu ruginea daca-l udai putin ca cele vandute de tigani si l-a frecat cu rabdare pe o piatra de ascutit, pana cand taia ca briciul lui Gheorghe Frizeru, in zilele cand acesta avea chef sa-l ascuta. A facut aluatul cu oua asa cum vazuse la unguroaica si s-a chinuit pana l-a potrivit cum trebuie la consistenta. Si s-a pus sa intinda foi cu facaletul, de s-a crucit tanti Vasilica a lu’ Tandarica, vecina din fundul curtii, cand l-a vazut: ”Fa Axinie, parca spuneai ca barbata-tau asta a fost sofer de general in razboi, nu bucatar. Nu cumva le-ai mai inflorit si tu putin?”

Insa bunicul era incapatanat si nu s-a oprit pana cand nu a avut taiteii atat de doriti, care sa arate ca cei din Ungaria. Apoi a luat un cosor, a otanjit un cocos mai tanar –care nu avea nici o sansa de afirmare in fata titularului necontestat al postului, mai mare cu vreo doi ani si cateva kilograme in plus, i l-a pus in brate bunicai si i-a spus sa-l fiarba. A  potrivit apoi o supa care i s-a parut atat de minunata, ca orice lucru facut de mana proprie, incat si-a spus ca pana si o nenorocire ca razboiul poate fi buna la ceva.

Obsesia taiteilor a dainuit in familia noastra, tata mostenind aceasta pasiune gastronomica a bunicului si ducand-o mai departe. Imi amintesc duminicile copilariei, cand mama se uita putin trista prin obor, alegea o gaina mai bolnavicioasa sau un cocos fara viitor, il punea pe tata sa se ocupe de scurtarea gatului si apoi ne intreba: ”Ce sa fac, o ciorba acrita cu agurida sau o supa de taitei?”. Cand il vedeam pe tata cum saliva deja la gandul supei cu taitei, noi copiii cedam de multe ori si alegeam supa, desi nu ne omoram cu nici una dintre cele doua mancaruri. Dar merita sa-l vedem cum lua “cutitul de taitei”, ii incerca taisul cu buricul degetului, il mai tragea putin pe piatra, desi taia deja ceva de speriat  (era cutitul de care noi cei mici nu aveam voie sub nici o forma sa ne apropiem), asteptand ca mama sa intinda foile. Cand totul era gata incepea taierea taiteilor, lucru executat cu atata migala incat l-ar fi dat gata si pe un bucatar japonez, oricat de priceput si meticulos in arta taiteilor superfini. Noi stateam pe langa el, chinuindu-ne sa intelegem cum stia cutitul sa se opreasca langa degetul mare al tatei, folosit ca opritor, sa taie cu atata finete si tata sa termine intotdeauna zambitor, fara cea mai mica zgaiba la degete.

Bunicul Paraschiv a terminat-o cu soferia dupa razboi, nu prea aveai ce sa conduci la tara in 1945, poate cel mult o caruta amarata, dar a reusit sa se angajeze mecanic la moara. Pentru un om care avusese de-a face cu un lucru de finete ca autoturismul VIP al generalului, angrenajele greoaie ale morii de la marginea satului nu aveau cum sa-i puna probleme. Chiar daca trebuia sa doarma cateodata in moara din pricina cantitatilor mari de grau si porumb ce trebuiau macinate, pentru care lumina zilei nu era suficienta sa fie terminate. Intr-o astfel de noapte moara a luat foc si bunicul s-a trezit in mijlocul flacarilor dezlantuite, atatate de pulberea fina de faina si de lemnul uscat al cladirii. Bunicul nu a stat pe ganduri si a sarit sa se lupte cu ele, astfel incat peste jumatate de ora, cand au sosit satenii alarmati de clopotul bisericii, focul era stins, moara salvata aproape in intregime, iar bunicul mai avea din degetele mainilor doar niste cioate arse. Doctorii n-au avut ce sa mai faca in privinta lor, asa ca bunicul s-a descurcat pana la moarte cum a putut cu ele, formandu-si deprinderi noi de a le folosi, neputand sa stea degeaba dupa cum nu putea sa stea nici unul din taranii cunoscuti in copilaria mea. Impresionat de devotamentul sau, morarul l-a pastrat drept mecanic pana la batranete, mai ales ca s-a convins ca bunicul se putea descurca in continuare cu mecanismele. Iar bunicul pleca seara de la moara, rupt de oboseala dar mergand drept pe ulitele satului, oprea la MAT sa bea un toi de rachiu si venea spre casa, urmarit de privirile respectuoase ale satenilor.

Va urma…..

Amintiri din copilaria mea, episodul 11 – Cum am dat 1 leu ca sa ma intalnesc personal cu Stalin !

Ca adolescent, pe la 15 – 16 ani, una din preocuparile mele de baza vara era sa bat la picior Brasovul, orasul in care am doi frati mai mari – si pe care l-am indragit inca de la 10 ani, cand l-am vazut intaia data. In vacanta mergeam sa stau doua saptamani la fratele meu cel mai mare, Nelu, ceea ce reprezenta pentru mine cea mai mare bucurie din an. Am avut intotdeauna o atractie deosebita fata de orasele pe care nu le cunosc, ma cuprinde intotdeauna o emotie puternica atunci cand fac primii pasi intr-un astfel de oras, presimtind parca noi aventuri abia intrezarite in dorinta. Celalat frate, Cornel, lucra la CFR si locuia intr-un camin de nefamilisti, undeva in zona  unui depou din apropierea  Garii Mari. Nu stiu de ce, dar asa ii spuneau brasovenii garii, poate pentru ca orasul avea si gara Bartholomeu, halta Darste si poate si altele.

Asa ca Brasovul a ramas orasul meu de suflet, emotia ce ma incearca atunci cand intru cu masina pe Calea Bucuresti este inzecit mai mare decat cea pe care o simt la intrarea in Constanta, cand vad vaporul lui Mazare de pe bd. Tomis. Am descoperit Brasovul, cum am mai spus, pas cu pas, de-a lungul a cinci – sase ani si pot spune ca am avut oarece metoda in explorarea lui. In fiecare zi luam troleul din zona Uranus, unde locuia fratele meu, mergeam cu el multe statii, fara sa le numar, apoi coboram pur si simplu la intamplare. Ma plimbam in zona respective pana oboseam, studiam tot ce mi se parea de interes: cladiri, cofetarii, cinematografe, licee, apoi – la aparitia plictiselii, saream in alt troleibuz. Repetam figura de doua – trei ori pe zi, pana ma lua foamea si ma retrageam la “garaj”. E foarte usor sa descoperi un oras dupa un astfel de algoritm, uneori le povesteam fratilor despre lucruri vazute pe care nu erau in stare sa le recunoasca, de buna seama fiindca nu le vazusera niciodata.

Intr-una din aceste peregrinari m-am hotarat sa-l vizitez pe Cornel  la caminul de nefamilisti, ca sa vad ce mai face. Am mers cu troleibuzul pana in Bartholomeu, am trecut liniile ferate si ma strecuram printr-un peisaj mohorat de depozite, macazuri, garduri vechi si linii ferate intretaiate, totul  asezonat cu miros de pacura si creuzot. Cum mergeam asa cu gandurile aiurea, ma trezesc strigat de un glas pitigaiat, ce venea de la vreo doi metri inaltime:

-Nenea, nenea, daca imi dai un leu ti-l arat pe Stalin!

M-am uitat mirat in jur, n-am vazut pe nimeni, asa ca am crezut ca strigatul nu mi-era adresat.

-Nenea, nenea! Daca-mi dai un leu ti-l arat pe Stalin, sa mor io !

In  sfarsit am depistat emitentul apelului , in persoana unui tiganus de vreo 7-8 ani, care statea periculos de sus pe un gard de beton prafuit, inalt de cam doi metri, leganandu-si nepasator picioarele. Miroseam o teapa, data fiind natia celui ce-mi facuse propunerea, dar curiozitatea imi fusese starnita, de parca tiganusul stia cat de mult ma pasiona istoria ! Totusi, ma gandeam, de unde sa stie un copil de varsta lui despre Stalin, ca sa inventeze asa ceva. Poate totusi era ceva de vazut aici, mai ales ca pina sa moara dictatorul rus, Brasovul fusese redenumit Orasul Stalin, in cinstea acestuia.

-Unde este Stalin, mai puta? Ia zi!

-Da’  imi dai leul daca ti-l arat? Ai un leu?

-Am ma  “pistruiatule”, uite-l aici. Daca merita ce o sa vad e al tau. Inainte insa nu ti-l dau. Daca  vrei asa bine, daca nu – pa!

-Bine, da’ daca nu mi-l dai dupa aia te spun lu sor-mea , si  te blesteama, ca e vrajintoare mare!

-Eh, daca e “vrajintoare”,  e musai sa ti-l dau. Hai ca n-am timp toata ziua, unde este?

La aceste cuvinte tiganusul se hotara, se arunca jos de pe gard de parca plutea si-mi  facu semn sa-l urmez. Urma o expeditie printr-o spartura de gard, travesarea unei curti abandonate, deschiderea unei usi ruginite a unei hale dezafectate si surpriza cea mare: Stalin. Pe pardoseala halei zacea uitata de timp o statuie gigantesca a dictatorului, inalta de 7-8 metri cel putin, dintr-un bronz cu urme de oxizi. Eram pur si simplu siderat! Vazusem la televizor statui ale lui Lenin si Stalin din orasele sovietice, vedeam ca sunt mari, dar doar acum, stand langa una din ele,  rasturnata intr-o rana, imi dadeam seama de prortiile lor gigantice. Statuia ecvestra  a generalului Suvorov, ce troneaza si acum in satul vecin Dumbraveni, pe un deal de langa soseaua Bucuresti – Suceava, mi se parea de jucarie. Ce macara putea misca o astfel de statuie, sa o puna pe soclu sau sa o dea jos? Ce minti de ingineri puteau  sa creeze forma in care sa se toarne o asemenea statuie, chiar si facuta din bucati?

Macaraua gigantica, ce rula probabil  pe calea ferata, care miscase gigantul de bronz din centrul orasului pana la periferie, suferise probabil o sincopa la debarcarea ei, pentru ca degetul aratator de la mana dreapta se rupsese si zacea alaturi de statuie.  Am incercat sa-I cuprind cu bratele si abia am reusit! Era acel deget cu care Stalin, pe cap cu nelipsita sapca, le arata popoarelor inrolate in cruciada comunismului drumul spre victorie! Paradoxal dar indicatorul acesta pretins mesianic se rupsese primul dupa mutarea statuii. Brasovul fusese vreme de mai multi ani Orasul Stalin, mai mult chiar, pe dealul Tampa se scrisese din copaci ce aveau frunze de nuante  diferite, spre gloria titularului: STALIN. Dupa moartea sa, cand Hrusciov a inceput campania de demascare a crimelor odioase infaptuite de Stalin (de el singur, partidul n-avea nici o vina), s-a intamplat intr-o noapte o mare “nenorocire”. De la o tigara aruncata aiurea, probabil, padurea de pe Tampa  a luat foc, pompierii brasoveni s-au miscat greu datorita lipsei de pregatire, sau faptului ca erau ardeleni,  incat atunci cand au ajuns masinile la locul faptei  dezastrul se produsese: zona cu scrisul arsese aproape in intregime.

-Nenea, a zis tiganusul, imi dai leul acuma? Ca eu ti l-am aratat!

M-am trezit la realitate, putin buimac, putin speriat, de parca cine stie ce duhuri rele bantuiau locul. Am scuturat din cap si i-am intins leul de metal, apoi am plecat mai departe, gandindu-ma fara sa vreau la fraza de debut a Manifestului Partidului Comunist al  lui Marx:  ” O stafie bantuie Europa ….. ! ”

Va urma…..

Amintiri din copilaria mea, episodul 10 – Cum prietenia romano-maghiara a dat tot timpul dureri mari de cap !

Pe vremea copilariei mele comunistii aveau o fixatie, privind modificarea componentei  etnice a judetelor cu preponderenta maghiara din Ardeal. Fantezia lor, in legatura directa cu segmentarea statutara a partidului, respectiv 95% muncitori si tarani, doar maximum 5%  intelectuali , nu putea sa dea pe dinafara de imaginatie. Asa ca s-a imitat cu osardie politica  fratelui mai mare de la rasarit: dezradacinari ale maghiarilor, respectiv aducerea de populatie romaneasca (mai ales din Moldova)  sa lucreze in obiective industriale  construite in Ardeal. Daca in Basarabia a tinut, rusii reusind cu timpul sa schimbe oarecum proportiile dintre romani si alogeni, in Ardeal, mai ales in secuime, a fost mai greu.

Asa ca un politruc, trecut prin ceva scoli probabil,  a avut – prin 1975, ideea sa atace problema intr-un alt mod. A aparut astfel  ideea schimburilor culturale intre secui si romani, mai precis intre sate romanesti si sate unguresti. Cum pe adulti era mai greu sa-i implici intr-un astfel de program, fiind prin natura ocupatiilor lor foarte prinsi, centrul de interes al programului s-a mutat catre copiii de scoala primara. Care aveau vacante, deci timp liber, entuziasm si dorinta de a pleca oricand de acasa spre locuri necunoscute.

Programul consta intr-un schimb de experienta intre copiii scolilor din cele doua sate. Astfel 40-50 de familii de romani primeau in gazda pentru 5 zile cate un copil maghiar, intr-o vacanta, urmand ca in urmatoarea vacanta copiii romani sa mearga in ospetie la maghiari. Reciprocitate intru toate cele. Ideea nu era de loc tampita, pentru ca de regula oamenii se tem de ceea ce nu cunosc, lucru perfect valabil si in sfera relatiilor interetnice. Dar in cazul in care copiii maghiari si romani se jucau impreuna, dormeau impreuna – uneori in acelasi pat, mancau impreuna, legau prietenii, elementul de neincredere nu putea sa mai fie asa de puternic. S-ar putea ca detasarea si interesul cu care i-am privit intotdeauna pe cei de o alta natie decat a mea, sa aiba ceva radacini si in perioada sus pomenita.

Satul nostru, Obrejita, cea des pomenita in amintirile mele, a avut sansa sa primeasca drept sat partener satul secuiesc Korund, din judetul Harghita. Binenteles ca la vremea respectiva numele satului se scria Corund, ca suna mai romaneste un pic. Nu stiam pe vremea aceea ca locuitorii sai sunt mari mesteri in ceramica! Oricum emotia anuntarii programului inter-regional de catre primar, la serbarea de sfarsit de an scolar, a cuprins toti locuitorii satului. Fiecare se gandea cum sa faca sa iasa bine in ochii strainilor, sa nu faca de ras urbea. Toti intrebau ce sunt secuii, cum arata, ce mananca, cum se poarta,etc. Si cum stiau ca mama mea se trage din Covasna, tot de prin secuime, multe femei o o intrebau cand o prindeau pe la poarta:

-Cum e bre tanti cu sacuii astia? Care-i treaba cu ei, sunt tot oameni ca noi, sau altfel?

-Apoi ce sa zic, fetele mele ? Tata povestea ca secuii au ochii rosii, poarta parul mare ca sa nu li se vada cele doua cornite pe care le au in crestet, iar cand e luna plina le creste par de lup pe trup si pohtesc la carne de om !

-Aoleu , bre, Doamne fereste-ne si ne apara ! Asta suna precum necuratul! Eu nu iau in gazda asa ceva, nici daca stropesc cu aghiazma inainte prin casa!

-Ha, ha, ha! Mai fetelor, dar prapastioase sunteti, daca puteti crede asa ceva ! Eu rad de voi si voi credeti tot ce spun. Cum sa fie secuii, sunt oameni ca toti oamenii, si cu bune si cu rele, doar ca vorbesc o limba a lor, care nu seamana ioc cu romana noastra.

-Asa, bre, nu mai glumi cu noi. Dar de mancat oare ce mananca?

-Mananca supe dulci, gulas ardeiat de-ti ia gura foc, carne ca toti oamenii, galusti cu prune si ce mai gasesc si ei pe acolo. Stati linistite fetelor, or sa manance ce le dati, numai timp de mancare sa aiba.

Si asa a venit ziua cand primul autocar cu copii de secui a parcat  in curtea scolii. Acestia au debarcat stingheri, cu gentile in mana, asteptand sa vada ce se intampla. Listele cu perechile erau facute, asa ca profesorii au inceput sa le faca cunostinta cu gazdele lor, care i-au si luat acasa. In prima zi a avut loc acomodarea cu cei la care stateau, cu imprejurimile, abia a doua zi intrandu-se in program. Eu si prietenul meu Tache nu-i convinsesem pe parinti sa se inscrie in program, asa ca asteptam cu nerabdare sa-l cunoastem pe ungurul cazat la Costel a lu’ Procuroru, care statea la vreo doua ulite distanta de noi.

Csabi, musafirul lui Costel, avea vreo 13 ani, ochi verzi, un par halaciuga de incalcit ce era, cap mare cu urechi proeminente, totul asezat pe un trup sanatos, de ziceai ca l-a luat tatal sau la taiat de lemne in padure de mic. Vorbea o romaneasca aproximativa, ca multi dintre musafirii secui, asa ca cel putin aici copii au avut de castigat.  Dupa doi ani de vizite romana lor se imbogatise considerabil, atat cea literara, cat mai ales cea de gang. Dupa ce am facut schimb de injuraturi licentioase fiecare in limba celuilalt, am jucat un fotbal pe cinste la scoala si am batut imprejurimile satului cu piciorul, a venit si ziua cand le-am prezentat oficial satul. Cum singurul obiectiv mai rasarit din zona era MAT-ul, i-am dus sa-l viziteze, cu surle si alai. Pentru necunoscatori MAT-ul era denumirea veche a Vinalcoolului din sat, care imbutelia vin 24 ore din 24, imprastiindu-l in toata Romania. Dar cum Vinalcoolul tinea de IAS Cotesti, vinul se vindea sub denumirea de origine Cotesti, nu sub cea a podgoriei de provenienta – Tamboiesti, comuna in care era inclusa si Obrejita. Asta era un mare of pentru obrejani, care nu vedeau recunoscuta importanta comunei lor, intr-un domeniu de interes national la romani, inca din antichitate.

–  Auzi ma, a lu’ Gagarin, ete ce zice asta micu al meu, c-ar fi invatat la scoala. Cica pe vremea dacilor era unu’, preotul lor cel mai mare, nu-s’ cum naiba-l chema, care i-a pus sa smulga via din pamant in toata tara, ca sa nu mai aiba de unde sa bea, cica sa nu se mai imbete !

–  Fugi ma, asta a lu’  Tiriplici, cum sa smulga via de tot, din pamant? Ce, era beat cand le-a ordonat asta ? Si daca n-aveau vin, cu ce-i mai impartasea preotul asta?

–  Stiu si eu , ma, poate cu tuica, ca pe ala a lu’ Chicior de Porc. Ala tot timpul e impartasit de cineva cu rachiu sau tuica, l-ai vazut cum umbla?  Parca-i caruta lu a lu’ Ghivolu, cand i-a sarit roata din fata, si smintitu mergea cu ea in continuare pe lan.

Dar sa revenim la vizita la MAT, obiectiv proaspat maturat, varuit, cu muncitori cu salopete si basci curate. Era un loc fascinant pentru mine in copilarie, unde – cand reuseam sa ma strecor printre scandurile gardului, ma uitam ore intregi fascinate cum se face vinul. Ii priveam pe oamenii din sat care lucrau acolo ca pe niste magicieni.  Stateam nemiscat poate si o ora, in timp ce nea Romica, sau nea Vasile Scrionet, umpleau un bazin mare de beton, cam cat o piscina de 25 m lungime, cu vin alb sau rosu, adus prin niste furtune mari din budane. Apoi cand bazinul era plin cu miile de litri de vin, strigau tare:

– Gata, dom’ inginer ! E plin ochi. Ce facem azi?

– Feteasca regala, raspundea acesta, dupa ce-si consulta fisele.

– Am inteles, sa traiti !

Si magicienii se apucau sa rastoarne niste saci cu prafuri in bazin, apoi niste lichid cu miros intepator de pucioasa, pentru ca in final sa-l barboteze bine cu niste furtune pe care venea aer sub presiune. Cand operatiunile erau gata, vinul avea alta culoare si alta aroma decat inainte, dar era cam tulbure.

– Bagati bentonita, amestecati-l bine si lasati-l o ora sa se depuna praful pe fund. Apoi il trageti in budana nr. 5, maine imbuteliem din el.

Urma iar varsarea unui praf fin – bentonita, barbotarea sa, apoi depunerea in liniste pe fund a acestuia, operatie in timpul careia lua cu sine toate impuritatile din vin, acesta ramanand limpede ca apa. Apropo de apa, cateodata oamenii satului mai bagau si niste apa in vinul din bazin, printr-un furtun gros cat piciorul meu, de buna seama ca sa nu fie prea tare si sa se imbete oamenii repede cand il beau. Sau cel putin asa socoteam eu la varsta respectiva!

In timp ce umblam noi trei si cu Csabi printre budane si bazine imense, a lu’  Procuroru ne-a rupt de grupul vizitatorilor, ducandu-ne spre zona de depozitare din fundul halei.

– Haideti sa mancati ceva bun, ce n-ati mancat voi in viata voastra !

– Ce ma Costele, a intrebat Tache ?

– Un fel de magiun pe care-l fac astia din vin si-l tin in niste borcanele mici, unde intra doar nea Mihai a lui Musat, ca el e laborant. Dar eu stiu unde tine ascunsa cheia.

Si dand la o parte o imitatie de amfora antica, Costel lua o cheie, deschise magazia si intra cu tupeu inauntru. Mai cu frica l-am urmat si noi, consolati cu ideea ca daca ne prinde nea Mihai, Costel il are unchi, si deci n-o sa ne faca nimic. In magazie era racoare, erau o multime de rafturi, iar pe ele intr-adevar stateau borcanele mici cu un fel de gelatina, de toate culorile, cu etichete frumos lipite: “Prod 67, fet reg, oct, dealu dorob”. Costel ne-a spus din start sa nu ne atingem de nimic, a luat un borcanel de culoarea chihlimbarului si o lingurita, dandu-ne cate o lingurita fiecaruia sa gustam.

– Maamaaa, ce bun este ! Mai da-ne cate una, Costele.

– Nu ma, ca nea Mihai nu-mi da nici mie mai mult, zice ca e “perecolos”.

Zis si facut, ne-am mai invartit putin prin magazie si am iesit, incantati de aromele nemaipomenite ce parca ni se plimbau prin gura. Cand sa inchidem usa, ce sa vezi? Csabi luase borcanelul cu el si tocmai il daduse gata pe tot, avand o expresie de satisfactie pe figura, de parca era motanul cu vrabia in gura. Costel l-a privit costernat, l-a certat, dar fara folos, ungurul nu intelegea cu ce gresise.

– Lasa-l mai Costele, hai sa mergem sa vedem unde-s astilalti, pe unde au ajuns.

Dar nici n-am ajuns bine in fundul curtii MAT-ului, unde ne-am asezat la umbra unui nuc, cand Csabi a inceput sa se comporte ciudat. Mormaia tot timpul in ungureste, legana capul la stanga si la dreapta, dupa care o data s-a lasat pe spate, a inchis ochii si a inceput sa sforaie ca un polizor.

– Csabi, Csabi, ce ai ma frate?  Ti-e rau? Deschide naibii ochii, nu te prosti!

Dar sub nici o forma n-am reusit sa-l trezim. Eram speriati rau, mai ales ca noua ne spusese Costel sa nu luam decat o lingurita din marmelada de culoarea mierii, iar Csabi mancase tot borcanelul. L-am ascultat sa vedem daca-i bate inima, am adus apa si l-am stropit, dar degeaba.

– Cum facem cu sogorul frate, cum il ducem acasa? Poate daca doarme isi revine, doar n-o fi otrava in borcanele, ca noi nu avem nimica.

– Hai sa-l ridicam in picioare, si-l tinem din parti, poate merge asa.

Dar cum  Csabi avea vreo 60-65 kg, necooperand in nici un fel la eforturile noastre, n-am reusit sa facem mare lucru cu el.

– Bai, eu ma duc sa aduc o caruta, ne chinuim noi trei, il aduc si pe Georgel Paleleu, ca e solid tare, il punem noi sus cumva.

Zis si facut, patru copii -destul de solizi dealtfel, cu chiu cu vai l-am urcat in caruta si l-am dat jos la a lu’ Procuroru acasa, dupa care mai mult l-am tarat intr-un pat. Apoi l-am pazit pana spre seara, cand veneau parintii lui Costel de la camp, plecand atunci ca sa nu starnim banuieli. Costel le-a explicat acestora ca Csabi s-a culcat mai devreme, ca este obosit. Dimineata oamenii au plecat la camp, noi ne-am prezentat la Costel pe la 10, dar Csabi sforaia in continuare ca un samovar pus la fiert. Eram mai speriati ca oricand !

– Du-te ma dupa nea Mihai, ca azi e liber, sa-i spunem ce-am facut si sa ne ajute !

Asa ca dupa jumatate de ceas nea Mihai asculta povestea noastra, consternat si schimbat la fata.

– Un borcanel de 200 de grame sau de 400? Ganditi-va bine, este important!

– De 200 , bre nea Mihaie! Noi am mancat cate o lingurita si el restul.

– De 200, deci. Tot e bine, desi facut manga cum este, nu stiu cat mai doarme. Pare solid, asa ca ar trebui sa se trezeasca azi. Stati langa el si daca se trezeste dati-i sa bea multa apa.

– Da’  ce era marmelada aia , nea Mihaie?

– Aia era inima vinului, ma desteptilor! Asa pastram probe din toti anii, de 30 de ani incoace, ca sa le studieze mai tarziu specialistii. Acolo era tarie cam cat in 3-4 chile de vin. Asta e beat turta, dar daca e sanatos o sa ramana doar cu o durere de cap cumplita cand s-o trezi. Si cu o sete greu de potolit. Costele, du-te in beci si adu o cana de un chil cu zeama de varza, sa o tii aproape cand s-o trezi.

Si binenteles ca nea Mihai nu degeaba era laborant, stia el care e treaba cu vinul. Csabi s-a trezit pe la patru dupa-masa, buimac, cu gura cleioasa, fata rosie si o durere de cap puternica. Tratamentul cu zeama de varza si-a facut efectul, asa ca spre seara putea lega fraze simple cu noi. Cel mai greu a fost sa-l convingem ca dormise 28 de ore incontinuu, iar acum este miercuri, nu marti, cum isi amintea el !

Va urma……..