Macri’s – Calin Nemes, dintre ingeri: Despre noi!

De cate ori vad tineri protestand in strada, mi-amintesc de Calin. Calin Nemes. Cel  pe care l-am cunoscut in facultate, ca omul care organiza celebra brigada Bum. A studentilor de la poalele Feleacului. Calin, cel care putea sa recite o poezie a unui revolutionar bolsevic rus, si s-o transforme intr-un indemn la revolta anticomunista.

Aflat in fruntea demonstrantilor de la Cluj, in decembrie 1989, Calin a mers in fata soldatilor, si-a descheiat camasa, si a strigat la ei: “Trageti, ma, am o singura inima!”, primind cu zambetul pe buze gloantele  izbavitoare. Dumnezeu nu l-a vrut langa el atunci. Dar, dupa cativa ani, disperarea l-a cuprins, vazand ca nu se schimbase mare lucru la noi,  si s-a sinucis. Nu inainte de a ne lasa mostenire, texte ca cel de mai jos:

 

„ […] Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.

Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit.

Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească.

Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă.

Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune „NU!”

Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. […]

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.

Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Călin Nemeş (n.1961 – d.1993),  România liberă , 25 aprilie 1991

Scrisoare deschisa catre fiul meu. Si catre fiii vostri…

Era ora 1.05, azi-noapte, si ma pregateam sa merg la culcare, cand am primit SMS-ul tau. Scurt, scris la obiect, cum au IT-istii obiceiul sa comunice:

-Mai, sunt la protest.

Am avut un moment de blocaj mental. Si apoi m-a inundat bucuria. O bucurie scurta, neasteptata, dar puternica. Asta este primul lucru pe care vreau sa ti-l spun, in aceasta scrisoare. Ca tu, copilul meu, mi-ai facut o bucurie mare, azi -noapte, cu acel SMS.

De-a lungul timpului, au fost multe alte bucurii, pe care mi le-ai facut. De exemplu, cand ai luat, in generala, o mentiune la Olimpiada de matematica, desi matematica n-a fost pasiunea ta niciodata. Sau cand mi-ai spus, atunci cand te-ai apucat serios de germana:

-Acum inteleg de ce m-ai chinuit, atatia ani, cu limba asta.

Si, mai ales, atunci cand ai adus acasa diploma aia de vorbitor, avand imprimat, cu timbru sec, vulturul german in capul paginii. M-am bucurat imens si cand, dupa prima zi de examen la Automatica si Calculatoare, ti-am spus:

-Maine ar trebui sa iei cel putin 9.50, la fizica, ca sa intri la fara taxa.

-Da, mai, o sa iau. Stii ca sunt bun la fizica.

Increderea aceea din glasul tau mi-a incalzit sufletul, si mi-l incalzeste inca, atunci cand mi-o amintesc.

Bucurii de parinte, care descopera – in copilul sau – cum se nasc si se sedimenteaza valenţe.

Deci ma bucur ca ai fost aseara la protest. Nu conteaza foarte mult cat de participativ ai fost, daca ai strigat, daca ai purtat afise, sau ai mers mai mult din curiozitate, sau din solidaritate cu alti colegi. In fond este primul tau protest. Principalul este ca ai fost sa vezi cu ochii tai ce se intampla in piata, cine participa, de ce striga, pentru ce principii se da lupta. Astfel ca maine, sau poimaine, sau candva, cand cineva va spune ca la protest au fost golani, legionari, spalati pe creier, drogati sau oameni platiti, tu sa-l poti scuipa in ochi, si sa-i spui:

-Minti! Eu am fost acolo, si nu este asa.

Daca ai si strigat si ai impartasit cu acei oameni opinii, cu atat mai bine. Inseamna ca incepi sa intelegi ce se intampla in jurul tau, in jurul nostru.

Noi, eu si cu mama ta, in mai 1990 ne-am intrerupt cateva ore voiajul de nunta, ca sa mergem in Bucuresti, in Piata Universitatii, la protestul anti-comunism, si anti-FSN. A fost superb, eram printre oameni care gandeau asemanator, mai simpli sau mai sofisticati, Paţurca canta in balcon, intelectuali de marca stateau printre oameni si schimbau idei cu acestia. In schimb la televizor se prezentau stiri despre golanii agresivi, despre drogatii din piata, despre legionarii cu steaguri verzi, care vor  sa distruga “democratia originala” romaneasca. Vremurile nu s-au schimbat prea mult, din pacate.

Ti-am spus, cateodata, ca daca vei alege sa pleci din tara, dupa ce vei termina facultatea, te aprob. Si desi esti singurul nostru copil, eu si cu mama ta nu ne vom impotrivi. De azi-noapte a licarit insa o speranta, speranta ca s-ar putea sa ramai aici, si sa lupti sa schimbi Romania.

Pentru ca Romania are nevoie sa fie schimbata! Si merita luptat pentru asta!

Mai vreau sa-ti spun ceva. Tie, si prietenilor tai, de aceeasi varsta, totodata.

Sa nu asteptati ca generatia mea, adica generatia parintilor vostri, si mai ales generatia bunicilor vostri, sa va sprijine prea mult. Din pacate aceste doua generatii, luate per ansamblu, sunt iremediabil pierdute. Sunt atinse de o boala grea, nevindecabila. Sunt atinse de boala comunismului. Comunism adus in Romania de tancurile sovietice, si implementat de cozile de topor ale ocupantilor. S-au nascut si au trait prea mult in acest sistem bolnav, cu valori rasturnate, un sistem ucigas al personalitatii, ca sa nu fie afectate. Exceptiile nu sunt atat de importante, procentual, pentru a putea rasturna statistica generala. De ce cred asta?

Generatiile despre care vorbim nu vor fi capabile, niciodata, sa condamne, cu fermitate, furtul. Pentru ca furtul a facut parte din cotidianul lor, prea mult timp.

Nu e vina lor in totalitate, sistemul le-a corupt, de cele mai multe ori, ierarhia de valori. Sa incerc sa-ti explic asta, ca sa-i intelegi mai bine pe maturii de astazi.

Pe vremea comunismului oamenii furau tot felul de lucruri de la locul de munca. Mai toti oamenii! Binenteles ca multi dintre cei ce vor citi aceasta scrisoare vor protesta, si ma vor contrazice, dar acesta era adevarul. Se folosea si o expresie, aruncata ca scuza, uneori, sau ca sfat de viata, alteori:

-Fiecare, de unde munceste, de acolo trebuie sa se descurce!

Cum se traducea asta?

Daca aveai de vopsit gardul, acasa, luai 2 litri de vopsea de la munca, ca sa nu mai trebuiasca sa dai bani. Cand aveai de inchis un balcon, imprumutai niste cornier si cativa electrozi de sudura, si intr-o duminica era gata. Daca lucrai la Fabrica de Lapte, plecai seara cu o bucata de branza, sau niste smantana, sau niste lapte. Daca lucrai in port, mai goleai niste cafea, cu teava taiata strenghi, dintr-un sac, mai scapai o lada de portocale din macara, si tot asa. La sat, taranul venea seara din camp cu o legatura de araci, in spate, cu o poala de fasole, cu un fund de sac de piatra vanata. Soferul avea acasa, invariabil, ca sursa de incalzire, o soba pe motorina. Daca aveai de zugravit, sau aveai nevoie de 10 caramizi BCA sa inchizi balconul, te duceai la primul santier unde se construia ceva, si problema era rezolvata, cu costuri minime.

Se subintelege ca sefii faceau acelasi lucru, dar la alt nivel: o bascula de piatra, 20 saci de ciment, fier pentru un gard de beton, caramida pentru o anexa in curte, piese de schimb pentru masina proprie scoase pe masinile intreprinderii, si tot asa. O atmosfera de complicitate promiscua invaluia totul intr-o perdea de fum.

Binenteles ca nimanui nu-i trecea prin gand ca fura, cand facea cate ceva dintre cele mai sus pomenite. Iar daca i-ai fi spus ca asta face, ti-ar fi taiat-o scurt:

-Ce te bagi, ma? Am luat de la tine? Am luat de la stat!

Statul, cel pe care cetateanul il percepea ca pe ceva greu de definit, era socotit cel din pricina caruia nu aveai tot ce-ti doresti. Si atunci nu era firesc sa indrepti situatia?

Statul comunist, care avea grija ca cetateanul sa traiasca permanent in lipsuri, a generat si alte probleme. Ca sa faci rost de lucruri, trebuia sa dai spaga. Spaga ca sa iei un frigider, spaga ca sa-ti pui telefon, spaga ca sa iei o Dacia “de export”, spaga ca sa iei o permisie in armata, spaga sa primesti butelie, spaga sa iei apartament. Lista e prea lunga ca sa o epuizez, sper ca v-ati facut deja o idee.

Faptul ca eram rupti de lumea occidentala, genera si ea alte probleme. Profesorii nostri aveau nevoie de informatie, o procurau cu greu, iar cand o procurau, sursa nu mai era asa importanta, pentru ca unii dintre ei sa o precizeze. Mi-aduc aminte ca faceam in facultate un curs de trafic rutier, bucatica rupta dupa un curs similar al unei universitati americane, care genera situatii greu de descris, cand trebuia sa masuram intensitatea si taria traficului rutier, intr-un oras in care iarna mai circulau doar politia, troleibuzele si masinile de aprovizionare.

Deci, noi, cei care am trait in aceasta lume, in care fiecare se descurca cum putea, confundand ceea ce era a statului cu ceea ce trebuia sa fie al nostru, e greu sa mai emitem judecati morale! Si sa condamnam categoric furtul si plagiatul. Furtul ne-a permis sa supravietuim, pana cand au aparut privatizatii, nenorocitii, si robinetele s-au cam inchis. Din fericire guvernele de dupa 1989 au pastrat un important sector de stat in economie, si asta permite inca multor romani sa “se descurce”.

In mintea prea multor romani, ceea ce fac cei ajunsi la putere, si pusi sa administreze sau sa conduca cate ceva, nu este decat sa se descurce, acolo unde lucreaza! Ei fac, la alt nivel, si fara limita, ceea ce noi am facut, la randul nostru, zeci de ani, in comunism. Se descurca! Cand s-a construit sediul unei banci in oras, directorului i-a rasarit o vila in curte. Nimic mai normal, nu? Un sef al fiscului, aproba retrocedari ilegale de TVA, fara sa semneze vreun document. Cand a intrat in vizorul procurorilor, a intrat intr-un Partid, si ancheta s-a oprit, in ceea ce-l priveste.  Au fost judecati subordonatii.  Azi este in parlament. Intre timp a predat si studentilor de la universitate. Oare ce i-o fi invatat pe acestia? Cum sa te descurci, fara indoiala!

E dureros ca aceste lucruri tin de normalitate, la aproape trei decenii dupa revolutie. Este dovada cea mai clara ca boala sus amintita nu se vindeca usor.

Al doilea motiv pentru care va spun sa nu va bizuiti pe cei peste 50 ani, ca vor reforma Romania, tine tot de tarele comunismului.

Noi suntem generatia obisnuita sa ni se dea!

Am trait prea mult inregimentati intr-un sistem rigid, egalitarist, ca sa ne obisnuim usor sa gandim altfel. Cand se mai mareau salariile, in comunism, se mareau la toata lumea (pe intreprindere/ramura/minister). Nu pe criterii de performanta, ci pe criteriu social. Toti munceam, deci toti trebuia sa castigam la fel. Indiferent daca unul muncea mai mult, altul era mai destept, si producea ceva mai mult, sau altul facea si treaba sefului sau, incompetent.

Sistemul era construit in asa fel, incat tot timpul sa astepti sa ti se dea ceva. Orice: butelie, casa, frigider, pensie etc. Ne transformasem  in dependenti de un stat atotputernic, cand binevoitor, cand suparat rau.

Cand demonstratia organizata de Ceausescu in fata Palatului, in decembrie 1989, a degenerat in revolta, Ceauseasca – speriata rau – a strigat la consort: Da-le ceva!

Si acesta s-a conformat: a promis ca va mari cu 100 lei salariile! Va dati seama cat de indobitociti eram, daca analfabetii care ne guvernau se obisnuisera sa ne prosteasca cu orice promisiune.

O buna parte din oamenii de atunci au continuat sa astepte sa li se dea. Ai vazut cozile la care pensionarii din oras se calcau in picioare, ca sa prinda puii lui Mazare. Sa nu-i  judecam gresit, pentru ei nu se intampla nimic neobisnuit; se perpetua un stil de viata, cu care erau obisnuiti. Li se dadea pui! Sau orez. Sau zahar. Iar coada, la care te asezai la 4 dimineata, ca “sa prinzi rand”, le ocupase ore intregi, zilnic, vreme de multi ani din viata.

Cei care n-au mai vrut sa astepte sa li se dea, s-au hotarat sa-si croiasca singuri soarta, si au plecat pe alte meleaguri. Trei – patru milioane, oameni hotarati sa munceasca din greu, ca sa traiasca decent. Alungarea lor din tara, este poate cea mai mare crima comisa de toate guvernele de dupa 1989!

Ceea ce face sa ne indreptam spre al treilea lucru care ne impiedica sa reformam tara.

Suntem obisnuiti sa avem un tatuc!

Nu e un motiv de rusine, nu suntem singurul neam cu asemenea obisnuinta. Comunismul n-a facut decat sa adapteze traditia voievozilor si regilor, la conditiile de dupa 1945. Cand lumea comunista avea un singur tatuc, pe criminalul Stalin, iar tarile aveau cate 3-4 tatuci mai mici. Tatucul unic pe fiecare tara, este un concept care nu s-a putut dezvolta decat dupa moartea tatucului Stalin. Dar a facut-o repede, si am ajuns sa avem tatuci la toate nivelurile.

Tatucul e bun, el ne da toate lucrurile bune din viata. Cand primim lucruri rele, sigur tatucul nu stie ce se intampla. Daca ar sti Tatucul…

Cand tatucul Ceausescu a fost omorat intr-o zi de Craciun, am fost uluiti cu totii, incapabili sa reactionam. Dar din fericire deruta n-a durat mult, KGB-ul ni l-a trimis pe tatucul Iliescu, si am fost iar fericiti!

Apoi a venit tatucul Basescu, pus de serviciile noastre, autohtone, si iar am  fost fericiti. De Emil Constantinescu n-are rost sa vorbim, la Universitate nu te invata nimeni cum sa fii tatuc. Iar acum vedem cum Iohannis s-a dezmortit, si ar vrea sa fie si el tatuc. Macar pentru doi ani, tovarasi…

Cand, dupa 7 ani de lucrat la stat, in 1994, m-am angajat intr-o firma straina, am crezut ca innebunesc. Trebuia sa conduc un parc auto imprastiat pe mai multe judete, si nu aveam nici un tatuc care sa-mi spuna ce sa fac. Mai mult chiar, cu o zi inainte sa-l preiau, 90% din soferi si-au dat demisia si au plecat. Seful meu, un israelian, proaspat numit si el la conducerea companiei, mi-a spus un singur lucru:

-Mie imi spui de ce ai nevoie ca sa mearga treaba. Daca in fiecare zi avem suficiente camioane ca sa livreze comenzile, esti prietenul meu. Daca nu, te impusc!

Eram disperat, pur si simplu. O saptamana am stat intr-un birou, uitandu-ma pe geam sa vad care e mersul in firma, si gandindu-ma ce sa fac. Apoi, de nevoie, m-am apucat de treaba. Dupa un an aveam cea mai mica rata de imobilizare a parcului, dintre toate firmele grupului. De israelian m-am despartit prieten.

Am scris prea mult, si e stiut ca tinerii nu citesc asa mult. Dar am incercat sa va spun ca, daca asteptati ca altii sa reformeze Romania, si sa v-o puna pe tava, va inselati! N-o vor face, pentru ca nu stiu, nu vor sau nu pot s-o faca. Daca era altfel, ar fi facut-o pana acum!

Va trebui s-o faceti voi. Si este al naibii de greu! Al Pacino o spune frumos, in discursul de la colegiu, din Parfum de femeie: “Sa alegi calea corecta, este al naibii de greu!” Stiu ca tie, fiule, ti-a placut mult filmul.

Important este sa va faceti auziti. Sa va sustineti cu voce tare parerile. Ascultandu-l intotdeauna si pe celalalt. Care poate are alta parere. Pentru ca si el are dreptul sa fie auzit. Nimeni nu poseda adevarul absolut. Si sa va educati copii in alt spirit, altfel decat am facut-o noi. Si altfel decat a facut-o invatamantul romanesc, inchistat intr-un groaznic conformism. Daca ai fi fost mic, te-as fi luat pe umeri si as fi mers cu tine la proteste. N-ai fi inteles despre ce este vorba, cel mai probabil. Dar ai fi tinut minte, cand ai fi crescut, ca tatal tau, cand ceva nu-i convenea, cand ceva grav se intampla, protesta cu voce tare.

Bunicul tau nu mi-a dat prea multe sfaturi de viata. Avea doar 3 clase de scoala primara, si din cauza asta era complexat, si nu vorbea foarte mult. Dar mi-a spus o data, cand eram in liceu:

-Auzi, ma, e foarte important sa-ti traiesti viata astfel incat, atunci cand te uiti dimineata in oglinda, sa nu-ti vina sa te iei la palme.

Eu cam atat am vrut sa-ti spun, fiule. Daca vrem o tara normala,  “o tara ca afara”, trebuie sa facem ceea ce au facut cei de afara. Au pus mana si  si-au construit-o!

Macri’s – Despre minorități, ură, și nu numai…

parerea-mea

Hotărât lucru, odată cu propunerea dnei Shhaideh pentru postul de prim ministru, naționalismul românesc de cafenea și-a dat din nou metalul pe față. Iar imaginea pe care unii compatrioți ai noștri o promovează cu obstinație, doar la nivel declarativ, aceea a românului ultratolerant și omenos, care iubește tot ce e străin sau diferit, s-a cam dus pe apa sâmbetei!

Dacă ați stat pe FB zilele astea, și mai ales dacă ați intrat pe paginile lui Dragnea, Ponta sau – din păcate – și a distinsei doamne, ați avut toate ocaziile din lume să aflați ce înseamnă toleranță, pentru mulți dintre compatrioții noștri. E drept că mulți dintre ei nu au auzit de cratimă sau virgulă, iar când te înjură, înjurătura începe cu “Î-ţi…”, dar la urma urmei ei sunt majoritatea în țara asta, și trebuie să ne raportăm la majoritate, nu?

Deci toleranța e bună când o enunți la un spriţ, cu amicii, după ce s-au consumat de regulă vreo două sticle.

 -Domn’e, ca românu’ n-ai să vezi om bun! Prieten cu toată lumea, domn’e. Îți dă și cămașa de pe el, ca să fie totul bine. Uită-te la toți străinii ăștia de la noi din țară: unguri, sârbi, turci sau țigani. Unde naiba mai trăiesc ei așa bine ca-n România? Suntem proști de buni, asta e…

Deci suntem toleranți cu “străinii” care viețuiesc în România de sute de ani. Dar ce facem când istoria/Dumnezeu se amuză, și ne plantează un neamț protestant ca președinte, sau o femeie – tătară musulmană – ca posibil prim ministru? Trec peste alt președinte cu origini țigănești, și peste niște primari țigani ai capitalei, pentru că ei au trecut aproape neobservați în țigănia generală din țara asta, de după 1989, când ridicatul fustelor în cap a devenit sport național.

Când se întâmplă minunile amintite mai sus, naționalismul de operetă al românului începe să-i umfle acestuia bojocii, și o variantă modernă din aria calomniei începe să erupă în ețer. Și cum tot românul, cult sau semianalfabet, a descoperit FB-ul, luptele se mută în această arenă modernă, unde poți să dai frâu liber sentimentelor, fără restricție.

-Am avut atatia domnitori in istorie care au luptat impotriva strainilor, a turcilor, ungurilor, etc , etc.. iar acum in 2016 PSD-ul decide ca Romania sa aiba un Premier musulman, si inca 20% din parlamentari sunt Unguri. Felicitari votantilor, va meritati soarta…

– Ne-am fript cu un neamt, vrei sa „sarim in aer” cu o musulmanca? Huooo!

-Jeguri comuniste… i-ati adus pe jidanii aia sa va coordoneze campania, iar acum colac peste pupaza ati numit un musulman premier al Romaniei, chiar de 21 decembrie.

-Viermilor, au murit strămoşii noştri să nu fie ţara asta un paşalâc şi nişte paraziţi ca voi aduc o jihadistă ca prim ministru.

-Prima mișcare o sa fie „Ridicarea mega-moscheiei din București și evident musulmanizarea României”….e jaleeee…

-O musulmana intr-o tara covarsitor crestina!! Ati calcat pe Sfantul Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si cei care s-au luptat pentru fiinta nationala si crestina a poporului roman.

Hai și cu una tare, să mai și râdem:

 -O fi sora lui Iohanis sau ceva matusa?

V-a fost de ajuns? Am ales poștări reproductibile, îmi cer scuze că nu pun și numele autorilor, nu e scopul acestui articol să le promoveze părerile, care sunt mai mult decât discutabile.

Ce observăm? Că suntem toleranți cât timp ne comparăm cu alte popoare, și ne raportăm la lucrurile care se întâmplă la ei acolo. Când lucruri mai mult sau mai puțin asemănătoare se întâmplă la noi, luăm foc, ca o petardă chinezească (sic!).

Câteva stereotipuri naționaliste revin cu obstinație în aceste luări de poziție ale cetățenilor noștri, câteva clișee de care n-am putut să ne dezbărăm, după sute de ani de folosință zilnică a lor.

Etnicii minoritari, care trăiesc în țara noastră – între granițele ei mai vechi sau mai noi – de sute de ani, sunt în continuare priviți ca “străinii” care trăiesc printre noi. Că ungurii sunt aici din sec XII-XIII, și  că, prin răsucirile istoriei, românii ardeleni au trăit multe sute de ani în țara lor, Ungaria, are mai puțină importanță pentru “vocea patriotului naţionale”. Că sașii au venit și ei acum vreo şapte-opt secole în Ardeal, și că au pus de multe ori pecetea civilizației apusene pe evoluția zonei respective, nu contează pentru românii care nu prea au mai pus mâna pe o carte, de vreo 10-15 ani, de la dispariția cărților de telefon.  Că evreii au făcut și multe lucruri bune, nu numai să “sugaă sângele poporului”, e greu de aflat, dacă nu-ți place să citești și să te informezi. Despre țigani ce să mai zic? De ce credeți că avem cea mai mare populație de țigani din Europa, pentru că suntem toleranți? Nu. Pentru că boierii români din evul mediu s-au prins că le-a pus Dumnezeu mâna în cap, trimițându-le  fortă de muncă gratis. Aşa ca i-au legat de glie, oprindu-i  din drumul lor spre vest.

Deci “străinii”  sunt tolerati pe-aici de secole. Turcii si tătarii, doar de vreo sută patruzeci de ani. Lipovenii sunt si ei destul de proaspeţi, in calitatea de” musafiri”, comparativ cu alţii…

Cum îi tolerăm? Bine, pana ne supără ceva la ei. Atunci toleranţa noastra “proverbială” se duce ca un fum. Şi-i mai trimitem pe unii la Bug, mai facem un mic pogrom pentru aţtii, din cauza câtorva bezmetici  îmbatati de aroma bolşevismului, îi mai vindem statelor civilizate, pe bani buni, ca pe evrei şi germani. Și suntem de treaba, că nu cerem mai mult de 40.000 de mărci pe un neamţ!

Când nu mai putem face nimic faptic, ne multumim şi cu isteria declarativa.

-Ce nu le convine secuilor astia? Ce vor, sa afiseze steag? Ia sa plece domn’e in Ungaria, mama lor de bozgori, ca aia e tara lor!

-Si Arafat, ce vrea domnule arabul asta “…”? Sa conduca el peste tot? Sa faca ceva mai intai pentru Romania, daca nu sa plece acolo la el, in…, in…, acolo, la arabi!

-Neamt venetic si eretic, vandut jidanului de Soros, sa fie presedinte peste romani?

-I-ar tiganii astia, domnule? I-ar fura si praduiesc? Sa plece la mama lor, in India, sa ne lase in pace!

Aici se observă influența televiziunilor din ultimii 50 ani, românul verde  a aflat că țiganii n-au venit din Egipt, cum se credea în ultimele secole, ci din India. Și apelativul “faraoane”, adresat țiganilor, e din ce în ce mai rar auzit. Nu putem însă să-i condamnăm pe predecesorii românului verde pentru neștiință, toată Europa medievală i-a confundat pe țiganii ce veneau dinspre est , cu refugiații creștini copți veniți din Egipt, după ce bună parte au fost măcelăriți de mamelucii musulmani. Dacă televiziunile i-ar învăța pe români și folosirea cratimei, poate lucrurile s-ar schimba puțin în mai bine.

Observați de asemenea că, într-adevăr, clișeele bozgor și jidan revin în limbajul nostru, chiar și a celor mai tineri, când furia naționalistă ne dă ghes, deși păreau uitate pentru totdeauna.

Un alt clișeu, să-i zicem “întoarcerea la voievozi”, revine și el periodic  în argumentație. Îmi place foarte mult invocarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, voievodul nostru canonizat de către biserica ortodoxă, ca luptător împotriva străinilor Cât despre canonizare, ce importanță mai are că Ștefan – ușor și fără judecată – lovea cu moartea și printre ai săi, cum frumos zicea cronicarul Ureche? Omorul la o beție nu prea se pune, obicei despre care locuitorii unui anumit județ din Moldova ne-ar putea spune mai multe.

-“Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omoria fără judetu”.

Clișeele nu sunt însă prezente numai  în mintea omului de rând, ci și în cea a ziariștilor, după cum se vede.  A fost de ajuns să scrie un ziarist despre dna Shhaideh că este nepoata “celebrului” Kemal Karpat, că toți ceilalți au luat cu copy-paste afirmația. Fără să știe cine este Kemal Karpat și ce vrea el, important este că se pare că ar fi celebru, probabil cititorii știu asta, și atunci să nu se facă de râs.  Apropo, Kemal Karpat (nume autoatribuit) a ajuns celebru, dar după ce la 18 ani a părăsit România! Un interviu interesant cu domnia  am citit  in Adevărul acum câțiva ani, puteți să-l căutați pe net,  merita citit.

Și aici ajungem la alt clișeu naționalist-ziaristic, ca să zic așa. Când bem ceva, sau când scriem în ziare, îi înjurăm pe unguri, machedoni, ţigani, turci sau  evrei,  la grămadă. Când unul dintre ei excelează într-un domeniu, și devine cunoscut prin lumea largă, se schimbă halimaua! Brusc, el devine “românul nostru” celebru, om deosebit, care luptă pentru culorile românești!

Hagi, Boloni, Dembrovski, Rica Răducanu, Halep , Ecaterina Szabo, Patzaichin și sute de mulți alți sportivi intră în această categorie. Mai mult chiar, comuniștii s-au gândit că numele unui sportiv de excepție, care reprezintă România, nu dă bine să sune ungurește, de exemplu. Și  Loczi devine Ladislau, Imre devine Emeric, Katalin devine Ecaterina, că sună mai românește, sau măcar nu mai sună ungurește. Iar ziarele țin să sublinieze “românul Bela Karoly”, românca Reka Szabo”, sau de ce nu, “românul Francisc Vaştag”. Se întâmplă și cu “antrenorul român Herbert Muller”, ca să nu ne limităm doar la maghiari. Se întâmplă și cu savanți, scriitori (scuze, Herta Muller), regizori s.a.m.d. Este  greu să spui “jucătorul român de origine maghiară”, și – la urma urmei – de ce ar fi importantă naționalitatea, într-un stat naţional unitar și indivizibil?

 -Și ce daca au plecat din Romania? Respect, ati spus? Hai, domn’e, fugi de-aci cu din astea!

Unde se duc şerifii cand mor? – minicronica de film

Muzica se intrerupe abrupt, odata cu sfarsitul defilarii pe ecran a distributiei. Ne ridicam de pe scaune, fara sa simtim nevoia sa ne consultam din ochi. De-abia pe holul larg al mall-ului imi intreb familia:

-V-a placut?

-Categoric da, spune pruncul.

-Daca la ora asta tarzie, si la cat de obosita sunt, nu m-a luat nici un pic somnul, iti dai seama!, confirma consoarta.

Tocmai vazusem „Caini”! Al lui Bogdan Mirica. Si eram sub impresia unui film care ne amintea ca cinematografia este in primul rand o arta vizuala. Si vorbele pot fi de prisos, de multe ori, in aceasta arta.

caini-ok

Pustiul dobrogean, surprins pe pelicula, are ceva de decor de western american, numai pentru cei pentru care Dobrogea inseamna doar statiunile de pe litoral. Ses intins, ars de soare, presarat ici-colo cu cate un tufis, de unde te astepti parca oricand sa zboare o dropie.

De ce sa mergeti la un film cu actiunea intr-un astfel de decor?

  • Pentru ca e romanesc.
  • Pentru actori, care-si fac jocul cu maiestrie: Gheorghe Visu, Vlad Ivanov, Dragos Bucur, Raluca Aprodu.
  • Pentru imagine, operatorul e super profi.
  • Pentru coloana sonora, ce te tine in angoasa, ca la orice thriller de buna calitate (vezi si latratul cainelui, bazaitul mustelor).
  • Pentru scenele memorabile.

Intr-una din ele Visu, politistul local cu aer de serif, studiaza si incearca sa extraga o laba de picior a unui cadavru ros de animale, din bocancul defunctului. Apeland la cutit si furculita. Cu bocancul in fata, asezat pe o farfurie(!), are un moment – cand apuca furculita – cand pare ca se asaza la masa! Brrr. In acelasi timp momentul aminteste si de Chaplin incercand sa-si manance bocancul de piele, ceea ce amortizeaza putin şocul.

In alta, tot Visu are o criza de TBC cu expectorare de sange, jucata cu un realism atat de perfect, cu horcaieli atat de veridice, incat parca esti la capataiul unui TBC-ist muribund.

Dragos Bucur are parte si el de momentele sale speciale, unul dintre ele cand coboara in beci, unde de perete sunt prinse niste catuse, iar alaturi e o saltea veche.

Povestea lasa putin de dorit, are si niste momente cam abrupte pe alocuri, dar pe ansamblu lucrurile se leaga.

Trebuie sa mergeti la film, fie si pentru a ma ajuta sa-i dau un raspuns pruncului, care ma intreba la final: unde s-a dus politistul ala, dupa ce l-a impuscat pe Samir?

Chiar asa, unde se duc şerifii cand mor?

Macri’s – Dumnezeu iubeste lemnul, si piatra dobrogeana…

Am sentimente amestecate astazi, dupa ce am vizitat complexul Manastirii Sf. Maria din Techirghiol. Lacasul, care are in compunere si o baza de tratament balneo, este semnalat de departe, de o adevarata catedrala, modern construita, opulenta si impunatoare. N-am putut intra inauntru, dar din ce mi-a spus cineva, marmura si dotarile scumpe sunt la ele acasa in interior.

Am admirat-o ca pe o lucrare arhitectonica bine executata, cu prezenta estetica deosebita. Am admirat materialele de calitate folosite, si simplitatea coloristica de bun gust. Dar atat.

Mergand prin curte, pe langa statuia Sfantului Pantelimon (un bronz al lui Jalea!), ajungi la mormantul parintelui Papacioc. Aici, la Techirghiol, si-a petrecut el ultimii 35 de viata, ca duhovnic si sfatuitor al multor oameni chinuiti de probleme. Chip ascetic, ochi patrunzatori, ce par sa te strapunga, intrebatori parca. Tu ce ai facut bine in viata ta de pana acum, trecatorule ?, par sa spuna.

Faci dreapta la mormant si ramai surprins. In curte, micuta si zvelta, se inalta o biserica de lemn! De o frumusete fara seaman, nestirbita de trecerea timpului. Spun asta pentru ca biserica a fost construita intr-un sat muresan, in sec. XVIII. De acolo a trecut la stana regala pentru multi ani. Iar o data cu venirea comunismului, a fost stramutata inca o data, la Techirghiol. Unde a fost asezata pe o fundatie de piatra dobrogeana, intr-o stranie simbioza intre aceasta si lemnul copacilor falnici din Apuseni.

Intri in ea printr-un pridvor minuscul, adaugat la exterior, apoi intr-un pronaos de 2×4 m, separat printr-o lucrare de lemn de un naos doar cu o idee mai mare. Pictura superba, inca vizibila, se indeparteaza de canoanele bizantine, asa cum le stim noi, regatenii. De ce spun asta?

Cum intri, pe dreapta, un sfant are exact chipul lui Closca, martirul nostru. Nimic bizantin in chipul acela, cu parul strans in parti, cu carare pe mijloc, ochii mari si rotunzi, mustacioara subtire si nasul ascutit.

In pronaos, pe stanga, o icoana surprinzatoare pentru dobrogeni. Este vorba de sfantul Cristofor, cel cu capul de caine, posibil membru al tribului chinocefalilor dinspre India, intalniti de Alexandru cel Mare, dar si de Marco Pollo.

Dar lucrurile surprinzatoare continua, asa ca in dreapta sus il vedem pe Mantuitor, chinuit de soldati in uniforme de husari! Ardelenii sec. XVIII asociau raul cu etnicitatea, iar soldatii maghiari erau mai prezenti in viata lor, decat soldatii romani din legendele biblice.

Iesi din biserica aplecandu-te, usa are cel mult 1,70 m, si parca te apleci in fata inaintasilor, care au stiut sa-si ciopleasca sufletul in lemnul copacilor, si sa-i dea chip de biserica. Indiferent de credinta, sau de lipsa ei, te atinge un val de smerenie, in momentul cand o maicuta incepe sa bata toaca pentru vecernie, iar zgomotul toacei pare sa vina din alte timpuri, pare o chemare atavica stabatand mileniile, cand stridenta, cand linistitoare.

Refaci traseul in sens invers, dupa ce ai aprins niste lumanari pentru morti si vii. Mai privesti o data statuia unui Sf. Pantelimon linistit, tuns cu breton roman – nedemodat inca in sec. IV, care pare sa spuna: „Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele; iar cu oamenii cei ce fac faradelege nu ma voi insoti cu alesii lor” (Ps.140,4).

Pe una  din bancile din fata izvorului vietii, strajuit de sfantul de bronz, un tatar batran, cu chip rotund, usor stafidit, gusta linistea serii, schimband rar cate o vorba cu crestina de alaturi.

Apoi turlele catedralei te izbesc vizual, obligandu-te sa dai capul pe spate, pentru a vedea crucile compuse din cruci, aflate in varful lor. Inventie arhitectonica noua, probabil, dar care stirbeste parca din simplitatea crucii traditionale, ducand-o in zona kitschului stralucitor.

Traversezi strada, te plimbi putin pe faleza, si dai de statuia lui Tekir, avand alaturi magarusul buclucas, datorita caruia am aflat noi de proprietatile curative ale namolului. Un Tekir famelic, veridic, pentru ca viata tatarilor nu era usoara in Dobrogea iubita de seceta, un Tekir ce pare a iesi, ud, direct din apele ghiolului caruia i-a dat numele.

Las in urma Techirghiolul, care mi-a daruit astazi un amalgam de emotii, atunci cand primii stropi de ploaie incep sa loveasca praful, putinul praf ramas pe strazi de ciment, si pe drumuri asfaltate. Urmele de smerenie se pierd insa, cand intri in coada kilometrica de autoturisme, care se tarasc exasperant, ca sa treaca podul neterminat de la Agigea. Si dai marunt din buze, desi Ecleziastul spune clar: „Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”.

Poate ca al podului respectiv n-a sosit inca…

Aferim, bre!

Macri’s – Despre Pseudosmerenie!

 

Nu cred ca visa Dan Teodorescu, „ala de la Taxi”, ca melodia lui despre smerenie sa genereze atatea controverse. Si sa primeasca tone de injuraturi sanatoase, unele dintre ele cu trimitere directa la originea si intelectul lui. Drept este ca multe s-au dus, prin ricoseu, si spre prietenii sau cunostintele sale, care – plini de bunavointa si impartasind ideea clipului – si-au pus vocea si  mimica la treaba, pentru a intari mesajul.

Care mesaj nu inteleg de ce a deranjat atata lume, cand este de fapt mesajul transmis de atatea ori de-a lungul istoriei, ba de sf. Francisc, ba de Sf. Augustin, ba de sfintii calugari de la Athos, ba de calugarii pustnici, foarte apreciati de ortodocsii rasariteni. Si, cu riscul de a fi acuzat de fortarea notei, este chiar mesajul lui Isus Nazariteanul, care indemna oamenii sa-si ridice biserici in suflet, nu pe pamant.

Este totodata mesajul Reformei, care a incercat sa abata catolicismul de la calea indepartarii de oameni, fara prea mari sorti de izbanda. Pentru ca vedem in orasele mari din Occident domuri impunatoare, atinse de gigantism, care se umplu mai degraba de larma turistilor, decat de a credinciosilor. In acelasi timp bisericile ortodoxe micute, din satele din rasaritul Europei, se umplu la slujba de oameni simpli, veniti cu speranta aflarii mantuirii.

Daca oamenii simpli cauta mantuirea in bisericute, asta inseamna ca – pastrand proportiile, neamurile ar trebui s-o caute in catedrale gigantice? Un neam fara o Catedrala a neamului oare nu ar putea fi mantuit? Biserica de la Curtea de Arges si Biserica Reintregirii oare nu erau suficient de mari si frumoase ca sa ne aflam mantuirea? Pentru Dumnezeu oare marimea conteaza?

Sunt nepotul unui pastor covasnean, prins in capcana transhumantei, care avea o relatie foarte personalizata cu Dumnezeu. Il invoca uneori in momentele de cumpana ale calatoriei sale repetate. Ii promitea cine stie ce odor ce va cumparat bisericii, si se tinea intotdeauna de cuvant. Cand se intorcea acasa  tragea niste chefuri strasnice cu popa din sat. Care bea si manca cu pofta carne de miel in postul pastelui, iar a doua zi predica in biserica abstinenta si smerenia. Cand oprea prin vreun sat, in lungul drum spre Dunare, tragea de regula la preotul local, pentre ca stia ca acolo se manca si se bea cel mai bine. Dar copiilor sai le spunea intotdeauna:

-Cand aveti vreu necaz, vreo suparare, cand simtiti nevoia sa vorbiti cu Dumnezeu, mergeti pe camp. Opriti-va la un copac, sau la un tufis, ingenuncheati si spuneti-i Lui ce aveti de spus. Daca Dumnezeu exista, va va auzi acolo la fel de bine ca in biserica. Dar nu va duceti sa va destainuiti preotilor, pentru ca in gura lor este multa fatarnicie, si ei sunt primii care calca poruncile sfinte.

Cred ca pastorii nomazi au pastrat intotdeauna ceva din credintele vechi, precrestine, in sufletul lor, si s-ar fi destainuit mai degraba campului, codrului sau cerului, decat unui om dovedit fatarnic, chiar daca imbraca sutana.

Ce m-a uimit si mai mult la cruciada anti – „ Despre smerenie” de pe net, este violenta manifestata, limbajul sub orice limita de decenta, si mai ales spiritul anticrestin al smeritilor postaci.

Mai oameni buni, oare crestinismul nu propovaduieste toleranta, intelegerea, iertarea, piosenia?

Eu inteleg ca un om, crestin practicant si convins, deranjat de un cantec care-i contrazice ideea despre cum trebuie sa arate o biserica in care sa-l gasesti pe Domnul, il dojeneste pe cel despre care crede ca a gresit! Nu ca se apuca sa-l injure ca la usa cortului, sa-i verse galeata cu laturi verbale in cap, sa-i conteste brusc valoare artistica, ba mai mult, chiar si calitatea de om!

Nu prea seamana a crestinism asta, bre!

Dupa cum nu a crestinism a semanat gestul BOR  de a intoarce spatele victimelor de la Colectiv!  Pentru ca noi ne rugam doar in biserici, nu? Sau mai bine  in catedrale mastodont, ca sa fim mai apoape de El…

Am spus ca pe langa Dan, ca autor moral el macar incaseaza  „drepturile de autor”, galeata de laturi s-a abatut si asupra celor care i s-au alaturat in promovarea ideii clipului. Deveniti brusc: ratati, otrepe, lepadaturi, vanduti, alogeni (!) s.a.m.d. Limbajul aminteste categoric de infierarile din anii ’60, asa ca dati-mi voie sa va spun, citandu-l oarecum pe Marx,  ca „o stafie bantuie mintea multor compatrioti, stafia comunismului”.

Nu zic despre cei 21, sau 27, ca ar fi valorile reprezentative ale neamului, nici gand. Majoritatea ar fi ceea ce numim „vedete” in acceptiunea televizionista. As zice chiar – rasucind iar un citat, ca un popor are la un moment dat vedetele pe care le merita!

Dar vad in clip un Bittman, care mi-a incantat  tineretea, un Toni Grecu care mi-a distrat-o, cantareti de succes ca Monica Anghel, Banica jr. sau Goia – care fac sali pline la spectacolele lor, un Alexandru Andries care spune tot timpul lucrurilor pe nume (v. La Rovine), un Cartarescu care e injurat foarte des pentru ca scrie (si e greu de citit, nu?), si ultimul – dar nu cel din urma – maestrul Rebenciug.

Care maestru, luat cu problemele curente, a uitat de data asta sa vina cu sulul  de hartie igienica, cum a facut in 1989 la Televiziuea Romana. Si sa spuna, asa de final:

-Mai, smeritilor, care injurati ca la usa cortului, in postul pastilor, pe net sau in presa. Avizilor de like-uri! Dupa ce terminati, luati hartia asta si stergeti-va la gura!

Aferim, bre!

Macri’s – Ou sont les elephants?

ILIESCU

foto: www.dcnews.ro

Vremea extrem de rece si mohorata de afara m-a facut sa nu vreau sa ies din casa astazi. Asa ca lenevesc, intins pe canapea, si ma gandesc la copilarie. De ce la copilarie? Pai dupa 50 de ani la ce sa te gandesti, la varsta senectutii? Copilaria este un lucru frumos pentru mai noi toti, mai ales ca dupa atatia ani partea mai grea a ei se estompeaza, si ne aducem aminte mai ales lucrurile frumoase.

De pilda azi mi-am adus aminte de dna Malerov, profesoara mea de franceza din scoala generala, care mi-a sadit in suflet dragostea fata de aceasta limba superba, si fata de o cultura bogata si plina de maretie.  O doamna frumoasa, cu un aer usor diafan, care parca plutea cand mergea pe cei doi kilometri de drum pietruit de la gara pana la scoala. Cred ca am fost putin indragostit de ea, pe la 13-14 ani, dar asta li se intampla majoritatii baietilor pe la acea varsta.

Dar, pornind de la amintirea profesoarei mele de franceza, mintea mea s-a oprit asupra unui alt moment important ce mi-a marcat copilaria: emisiunea in limba franceza, de la televiziunea romana!

Nu stiu cum il chema pe prezentatorul respectiv, cu fata lunga si usor atins de chelie, care mie mi se parea la varsta respectiva ca ar avea o fata veritabila de breton, fara insa sa-i fi vazut vreodata pe bretoni in realitate. Era dotat cu o voce grava, puternica, pe care o manevra cu iscusinta. Si rostogolea cuvintele si frazele cu o arta a dramatizarii demna de un regizor de teatru. Timp de 20 de minute stateam fascinat in fata televizorului, incercand sa traduc ce solicita, si incercand sa raspund in minte la intrebarile puse pentru telespectatori, pe un ton grav si putin inchizitorial:

–  comment t’appelle tu?

–  quelle est votre date de naissance?

Si mult mai simpaticele:

–  qui est Kiki?

–  Ou est Dodo?

–  Ou sont les elephants?

Asta cu elefantii mi-aduce aminte de ultima aparitie a acestui admirabil realizator la televiziunea cenusie romana, fosta comunista, la momentul respectiv “libera”.

Era in 1991 parca, si primul sef de stat mai important din vest, presedintele francez Francois Mitterrand, se hotarase sa viziteze Romania. Vizita era una importanta, pentru ca legitima noul guvern instalat la noi in 1989, dupa “evenimentele de la Bucuresti”, cum le numea Miterrand intr-un interviu din acel an, grijuliu sa nu pronunte cuvantul care n-avea ce cauta acolo, cel de ‘revolutie”.

Momentul era cum nu se mai poate de prost ales, pentru ca venea la nici un an dupa evenimentele din 13-15 iunie 1990, unde politia si-a autoincendiat masinile ca sa dea vina pe opozitie, dupa interventiile brutale ale minerilor, dupa radicalizarea luptei politice de la noi. Tinerii, mai ales studentii, se cam lamurisera ce democratie originala adusese Ion Iliescu, si cam ce perspective le deschidea ea. De aceea l-au asteptat pe Mitterrand cu tot arsenalul de sloganuri, afise si pancarde, cu texte pe care acesta nu risca sa nu le inteleaga, dat fiind francofonismul natiei pe care o vizita.

Mi-aduc aminte vreo doua dintre ele:

–  Francois Miterrand, est l’ami de l’assasin!

–  Ami des Roumains, ou ami de Roman?

–  Merci la France, pardon Mitterrand!

Dupa cateva zile, la televizor vine emisiunea saptamanala in limba franceza. Si simpaticul prezentator, amintind putin la fata de celebrul actor Bourvil, continua sa caute raspunsuri la intrebarile puse in emisiunea trecuta.

Asa incat, inevitabil, se ajunge si la clasica intrebare: Ou sont les elephants? Completata de aceasta data cu alta surprinzatoare: Qui est l’ami des elephants? Repetata de cateva ori, de parca prezentatorul asteapta disperat un raspuns, de la un elev mai rasarit.

Dar raspunsul din public nu vine, asa ca el insusi trebuie sa-l ofere:

– Francois Miterrand, est l’ami des …, est l’ami des …elephants!

Si se repeta apasat fraza, care suna categoric:

– Francois Mitterrand, est l’ami des elephants!

Si uite asa am avut ocazia sa vad ultima emisiune in limba franceza la Televiziunea Romana Libera. Controlat de Iliescu si ai lui, cuibul acela de securisti si activisti nu putea tolera o asemenea rima. Cine era presedinte al televiziunii romane pe atunci? Un intelectual care a produs mult rau incercarii de a se infiripa o democratie normala in Romania, istoricul Răzvan Theodorescu. Cand se vand, intelectualii fac mult mai rau unui popor decat cei saraci cu duhul …

P.S.  Imi cer scuze pentru eventualele greseli de gramatica vorbitorilor de franceza, n-am mai utilizat limba aceasta de prin 1984. Din pacate …