Pseudokynematografikos – sau despre cum a fi “faimos” deranjeaza mai mult decat a fi “armân”!

caricatura-silviu_macrineanu1

Atunci cand scriu articole vadit partizane, tin sa-mi declar inca de la inceput partizanatul, pentru ca cititorilor sa nu le induc false pareri. Asa ca acum, cand am de gand sa scriu despre filmul lui Toma Enache, o sa va spun sus si tare de la inceput: imi plac povestile!  Mi-au placut si-mi plac de cand ma stiu. La cinci ani, exasperat ca cei doi frati mai mari nu mai gaseau timp sa-mi citeasca povesti, am invatat literele si am inceput sa buchisesc singur in carti, asa ca la 6 ani citeam onorabil. Si azi, cand merg in vizita la cineva, si vreo carte de povesti a copiilor respectivului sta aruncata pe vreo canapea, nu preget sa o iau si sa o deschid putin, incercand sa vad cam gen de povesti se mai poarta in secolul XXI.

Spun toate acestea ca sa intelegeti ca asteptam cu nerabdare de luni de zile montajul si lansarea filmului cu titlu curios: Nu sunt faimos, dar sunt aroman. Nu stiam despre film decat ceea ce ziarele scrisesera, acel sablon copiat de la unul la altul: “Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Nu hiu faimos ama hiu arman) este o dramă romantică ce descrie călătoria lui Toni Caramuşat, un regizor faimos, pornit în căutarea adevărului absolut despre originea neamului său. Mitul spune că acest adevăr e purtat de Armânamea, ultima descendentă din neamul său. Toni se întâlneşte cu fete din întreaga lume, cu speranţa că soarta îi va scoate în cale adevărul şi femeia la care visează. Le va găsi?

Suna promitator ca poveste, mai ales ca se vorbea despre cautarea adevarului absolut, despre origini, despre mituri. Cautarea pomenita in text ma ducea cu gandul la povestile altor cautari celebre din istorie: Ghilgames cautandu-l pe Enkidu, Isis cautandu-l pe Osiris, Parsifal cautand Graalul, Don Quijote cautand-o pe Dulcineea, argonautii cautand lina de aur si, de ce nu, Fat Frumos cautand-o pe Ileana Cosanzeana. Si de-abia asteptam sa vad daca Toni Caramusat (fina ironia lui Toma in alegerea numelui) va reusi sa afle Armanamea.

Filmul m-a prins de la primele cadre, imaginea este de o calitate speciala, iar muzica lui Stelu Enache sună extraordinar ca muzica de film. Asa se face ca timp de aproape doua ore am stat nemiscat in scaunul incomod de la Tomis Mall, mai mic parca si decat cel de la Tico. Prins de emotie pe alocuri, hohotind cateodata, zambind melancolic la unele cadre, si – de ce sa nu recunosc – cu nodul in gat la altele.

La final am iesit impresionat, atat de atmosfera si de ideea filmului, cat si de faptul ca in sala erau multi tineri de 18-25 ani, care reactionau participativ adeseori in timpul filmului, la scenele vorbite in graiul maiei si al papului.

Intalnirea cu artistii dupa premiera, la Arlequin-ul aceluiasi trubadur Stelui Enache, innobilata si de posibilitatea de a-l cunoaste in realitate pe Dini Trandu, venit special din Connecticut pentru film, au completat pentru mine o seara speciala.

Convins ca toata armanamea a receptionat cu aceeasi bucurie acest eveniment cultural, mai ales ca interactionam cu multi armani pe retelele de socializare si stiam cu cata nerabdare era asteptat filmul inca din primavara, aveam sa am crunte deziluzii inca de a doua zi.

Diversele evenimente, unele cu tenta mai mult sau mai putin bahica, la care am participat in perioada scursa de la premiera, m-au pus in contact si cu armani mai degraba putin incantati de film, multi dintre ei nepasatori fata de eveniment sau, si mai si, de-a dreptul virulenti in a-i gasi acestuia numai cusururi si slabiciuni. Faptul ca acesti armani in general nu fac parte dintre armanii care studiaza si fac eforturi de a-si afla originile, asa cum sunt ele ascunse in negura veacurilor, si nu rezoneaza la eforturile – din fericire din ce in ce mai dese in ultimul timp – ale unor grupuri si organizatii de tineri care incearca sa descopere si sa conserve cultura arhaica a stramosilor lor, s-ar putea sa nu fie un fapt relevator. Sunt sigur ca printre cei care au umplut salile cinematografelor erau in egala masura armani care nu stiau la randul lor prea multe despre originea si evolutia acestui neam pe scena istoriei, si totusi s-au aratat incantati de film.

De unde atunci aceasta pornire spre negare si distrugere, la oameni de varsta mijlocie, de la care te-ai astepta la o gandire mai asezata si mai capabila sa aprecieze evenimentele irepetabile? Pentru ca filmul lui Toma Enache este fara indoiala un eveniment unic: primul film vorbit doar in armana, distribuit pe tot arealul unde armanii sunt prezenti in numar semnificativ. Orice alt viitor film, si sper sa fie cat mai multe, oricat de valoros ar fi – nu va fi decat al doilea, sau al treilea film vorbit in armana.

Spuneam ca nu incetez sa fiu uimit cum acesti oameni, aflati in fata unui eveniment extraordinar pentru etnia lor, nu statusera in sala doua ore decat ca sa inregistreze defectele scenariului, greselile de pronuntie, cuvintele armanesti pe care nimeni nu le mai foloseste azi, cuvintele romanesti adaugate inadecvat, situatiile “neconforme cu realitatea istorica din Romania”(de parca filmul era un documentar), sau “neconforme cu morala armana” („cand am avut curve, noi, armanii?”, ma intreba vexat un interlocutor).

Cea mai grava forma de intoleranta, recte judecata de valoare cu aer de sentinta inchizitoriala, m-a intampinat chiar a doua zi dupa film:

-Ti-a placut filmul?, ma intreaba cu nerabdare greu stapanita, un arman.

-Da, raspund eu cu convingere.

-Aaah, m-ai dezamagit!, replica el, cu un ton de parca mi-ar fi spus: „Olai, tivichele, cum iti placu ahtare glarime?“.

Ramas mut, incerc sa aflu ce pacate capitale a avut pelicula de a starnit asa reactie printre interlocutori. Si, de la mai multi dintre cei prezenti la diversele evenimente, adun o lista cu probleme foarte grave, care ar trebui sa descurajeze pe orice arman “mintimen” sa mearga la cinema:

-de ce apare masina lui Nicu Baturi in cadru in film?

-de ce dialogurile sunt asa artificiale?

-de ce unii vorbesc farshirotesteste in film, iar altii cipaneste?(se pare ca dihotomia asta se stinge mai greu decat credeam eu);

-ce cuvant este asta, “aver”? Nu-l folosesc nici cipanii, nici farshirotii! (aici, data fiind slaba mea cunostere a limbii, am fugit repede la dictionarul lui Cunia sa verific: “aver (a-vérŭ) sn fãrã pl – lucru cunuscut di lumi cã nu easti minciunos; alihea, alithea {ro: adevăr} {fr: vérité} {en: truth}§ di-aver (di-a-vérŭ) adv – ver, alihea, dealihea, dealihealui,dealithea, alihira, alihiuri, alithina, drãhea, alavar {ro: înadevăr} {fr: vraiment} {en: truly});

-de ce Toni se cearta cu taica-sau, reprosandu-i ca nu si-a afirmat cu tarie etnia in timp, chiar ascunzand-o cateodata? Cand am avut noi armanii probleme datorita etniei, aici in Romania? (aici n-am deschis gura, ar fi fost de scris o carte pe tema asta, am pus necunoasterea pe seama varstei interlocutorului);

-de ce era taica-sau atat de nervos ca Toni face teatru, de l-a gonit de acasa? Cand si-au gonit armanii vreodata copiii de-acasa?

-asta este film de 360.000 euro buget? N-a costat nici 100.000 euro!

-pe cea cu curva armana din Grecia – imposibilitate genetica, am amintit-o mai sus;

-de banii astia mai bine facea un documentar!

-la un moment dat nu mai stiam cum curge actiunea, cand este vis si cand realitate, prea intortocheat film!

-s.a.m.d.

Dar capac mi-a pus o discutie avuta alaltaieri cu un arman care vindea cartofi in piata (da, armanii nu vand numai branza si iaurt, au trecut si la alte produse):

-Ai fost la filmul lui Toma Enache?, intreb eu

-Nu.

-De ce?

-Am auzit ca e o prostie!

Alei, Toma Alimos

Haiduc din Tara-de-Jos,

Nalt la stat,

Mare la sfat

Si viteaz cum n-a mai stat.

Cam asta mi-a rasunat in minte dupa ultima convorbire relatata mai sus, cu gandul la haiducul celebru, tiz al lui Toma, degraba varsatoriu de sange, si autor al cunoscutei expresii:  Inchina-m-as si n-am cui!

Intr-adevar este greu cateodata sa gasesti cui sa te inchini, si sa ai speranta ca cei carora le este destinata inchinarea simt ceva scormonindu-le pieptul, odata cu aceasta. Toma a ales sa se inchine armanamei, si vreo zece ani s-a tot framantat cum sa-i aduca acesteia prinosul simtirii sale, omagiul sau, cum sa rupa o bucatica din sufletul sau armanesc si sa o puna intr-o pelicula de celuloid. A facut un film la care a scris scenariul, a ales sa joace rolul principal pentru a fi sigur ca mesajul transmis este cel dorit de el, si a atras alaturi de el oameni care sa-l ajute, oameni care sa joace in film, cu amatorism cateodata, cu text invatat din armaneste, pentru ca ei apartineau altei etnii, altadata, dar oameni doritori sa participe la geneza unui eveniment unic. A umblat pe la diversii armani cu pretentii publice de mecena, ca sa stranga leu cu leu – sau euro cu euro, daca suna mai putin demodat, banii necesari intruchiparii aievea a visului sau. Poate s-a si umilit cateodata pentru asta, pentru ca stim ca oamenii cu bani mai degraba dau un milion de euro pe un fotbalist de doi bani, decat sa dea aceeasi suma pentru un film spre gloria neamului lor. Dar eu cred ca atunci cand faci ceva pentru binele neamului tau, ideea de umilire nu are loc!

Toma Enache ne-a transmis prin filmul sau o multitudine de idei si simboluri, mai usor sau mai greu descifrabile. Mi-a placut enorm faza din deschidere cu afroamericanul care canta: Tumbe! Tumbe!, si care spunea auditoriului de la Kodak Theatre: “Nu stiti cine sunt aromanii? Stati linistiti, nici ei nu stiu!”. Un reprezentant al unui neam dezradacinat, dus pe alte meleaguri si cu identitatea de limba si cultura pierduta, vorbeste despre un alt neam, care este in pericol sa pateasca acelasi lucru. Brrr, m-a trecut fara sa vreau un fior la faza asta din film.

Mi-a placut si faptul ca, in plina ofensiva a neoarmanismului si protocronismului de sorginte armana, filmul – fara a ocoli subiectul, n-a facut un fir calauzitor din ideile respective. Accentele se simt, fie in ideea unui al treisprezecelea adevar, care va face ca toate “sa iasa tru padi”, si adevarul despre armani, ascuns de catre dusmani, sa devina cunoscut, fie in scena cu soarele macedonenilor antici, “soarili a nost”, cum spune Toma la un moment dat. Dar in rest totul s-a concentrat asupra actului artistic, si a ideii de cautare identitara, lucru intru totul de apreciat.

Faptul ca dialogurile suna uneori naiv, dau un parfum de naturalete aparte filmului, dupa parerea mea. N-as fi vrut sa vad in film armani vorbind ca la Holywood, sau ca pe cheiul Dambovitei, nu in primul film vorbit in armaneste.

Mi-aduc aminte ca in 1950 a aparut pe ecranele din Romania, primul lungmetraj de fictiune de dupa razboi, celebrul “Rasuna Valea!”, al lui Paul CALINESCU. Cu brigadieri care vorbeau ca la sedintele de partid, cu propaganda rosie multa, cu stangacii de tot felul, cu actori tineri de care nu auzise nimeni, multi dintre ei fara studii cinematografice de vreun fel. Cand am vazut filmul respectiv pe la 15-16 ani m-am amuzat copios. Dar actul de curaj al lui Paul Calinescu nu a ramas nepretuit, astazi el este socotit unul dintre intemeietorii scolii de regie romanesti, este pomenit in toate studiile despre cinematografia romaneasca postbelica, si pe buna dreptate. Iar unii dintre tinerii naivi din distributie au ajuns actori mari ai cinematografiei romanesti.

De aceea parca visez la momentul in care, peste 40-50 ani, intr-o aula de universitate cinematografica balcanica, un profesor de varsta a doua se va adresa studentilor sai astfel:

-Astazi vom vorbi despre Toma Enache, intemeietorul scolii de regie de film si teatru, in limba armaneasca.

De ce am tras concluzia ca Toma Enache a devenit deranjant pentru unii armani pentru ca este “faimos”, si nu pentru ca incearca sa faca in ultimul timp cultura in limba armana? Pai nici unul dintre contestatarii filmului n-a facut nicio referire la Dodecalog si la cele douasprezece adevaruri despre armani, care sunt lait-motivul filmului. Mai mult chiar, pareau sa nu fi auzit in viata lor despre dodecalog, despre Matilda Caragiu si despre discutiile polemice din jurul ideilor ei. Si atunci cum sa intelegi un film despre armani, daca nu intelegi substanta, nu impartasesti esenta de la care s-a plecat? Simplu fapt de a fi arman, si a vorbi mai mult sau mai putin in casa si societate limba armana, nu cred ca este de ajuns. Mai trebuie si putin suflet deschis si pus pe masa, spre impartasirea cu altii. Dovada ca au fost si destui “mucani” care au rezonat foarte frumos la alegoria cinematografica a lui Toma, unii dintre ei punand pe hartie articole emotionante despre film*.

Toma a incercat un proiect ambitios: un film vorbit in armaneste, care sa fie inteles si simtit de catre mai toti armanii aflati sub autoritatea diverselor “vasalii” din Balcani, si nu numai. Si acest efort se vede in amanunte legate de grai, numele personajelor, situatii, locatii, etc. Amanuntele sunt importante, si Toma stie asta, acordandu-le importanta cuvenita, chiar daca armanii din diverse tari vor rezona diferit la unele dintre ele. Sunt mai ales curios cum vor reactiona armanii din Grecia, carora stapanirea le spune ca vlahika este o limba de casa, de familie, si deci nu poate fi scrisa si nu se poate face cultura in ea?

In concluzie, pentru ca scriu la o ora tarzie, as spune doar ca – la capatul unui deceniu de framantari intense, Toma Enache a gasit Armanamea.

Oare armanamea l-a gasit pe Toma?

Silviu Macrineanu

P.S.  Pe Cinemagia filmul lui Toma este cotat cu nota 7,5, iar pe IMDb cu 8,2!  A bon entendeur, salut!

*http://aluziva.ro/nu-sunt-machidoanca-dar-sunt-impresionata/

Despre intoleranţã, armâni, români si nu numai …..

Ca soţ de armânã si simpatizant neconditionat al cauzei acestui popor frate cu noi, românii din arealul vechii Dacii, sunt prezent zilnic pe paginile de Facebook unde armânii interactioneaza intre ei, dar si cu alti oameni interesati de viata si idealurile lor.

Fie ca este vorba de “MAKEDON – ARMANI / MAKEDON – ARMÂNJ, identitate (istorie, limbâ,.…)”, “tuts armânjlji him frats(ΟΛΟΙ ΟΙ ΒΛΑΧΟΙ ΕΜΑΣΤΕ ΑΔΕΛΦΙΑ)”, “Proiect Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne” sau “APA LICUVITA sau IZVORUL TAMADUIRII de la BEIDAUD, cateva sute de armâni sunt prezenti constant cu comentarii si posturi. Ma impresioneaza intotdeauna pozele vechi si de 100 de ani pe care unii le-au pastrat cu sfintenie, si ni le pun si noua la dispozitie azi, ca sa ne putem bucura de ele. Ma impresioneaza si mai mult vechile cantece polifonice, care duc mai departe o traditie de mii de ani. Din cate stiu eu armânii sunt singurul popor care duce mai departe in zilele noastre traditia corului antic. Ma impresioneaza cand vad minti deschise, care vor sa comunice, care vor sa actioneze pentru binele armânamei. Si ma bucur cand vad ca in ciuda diferentelor de dialect, de grafie si de origine, oameni din acelasi popor se inteleg intre ei, depasind granitele oficiale cu puterea mintii.

Parca nu mai conteaza ca unii isi zic armâni, altii rãmâni, unii chiar aromâni sau vlahi, vlasi, arvanitovlahi sau mai stiu eu cum, atunci cand simti ca este vorba de membri ai aceluiasi neam.

Ceea ce ma socheaza insa este furia si intoleranta care apar atunci cand unii isi anunta atasamentul fata de Grecia, sau România, sau FYR Macedonia, iar pe altii asta pare sa-i deranjeze grozav. Epitete ca vândut, tradator, fur, grecoman, filomucan si mai stiu eu cate altele, zboara mai ceva ca sagetile schimbate in batalia macedonenilor cu grecii, la Chaeronea. Se renunta la politete, se ataca la origini, se schimba vorbe grele. Armonia se face uitata, interesul comun si comunitatea de neam la fel. De regula cand se ajunge la faza asta eu ies de pe FB. Nu inteleg de ce un armân, cetatean al unei tari balcanice, care isi declara atasamentul fata de tara unde s-a nascut, devinea brusc vândut si tradator. Dupa mine tine de normalitate sa iubesti tara in care te-ai nascut, chiar daca de-a lungul timpului modul in care stramosii tai au ajuns cetateni ai ei poate starni resentimente. Nu inteleg de ce armânii din Grecia ar trebui sa urasca aceasta tara, caruia ei i-au pus temelia de stat modern, prin reprezentantii lor cei mai straluciti, si careia o pleiada de armâni bogati i-au dat importante institutii si simboluri (Academia, Observatorul, Polytechnion), gandindu-ma aici la Sina, Sturnari,Tosiţa sau Averof. In 1897 marele elenist Victor Berard, profesor la Ecole des Sciences Politiques, scria in cartea sa La Turquie et l’Hellenisme contemporain : « Vlahii au fost, de 50 de ani, binefacatorii elenismului ».

Si nu inteleg de ce alti armâni ar trebui sa urasca Romania, pentru ca le-a oferit conationalilor lor un alt camin in vremuri grele (pe baza interesului românesc al vremii, fara discutie), sau pentru ca la Conferinta de la Bucuresti din 1913 a participat la impartirea Macedoniei. Mi se pare straniu, mai ales ca cei sositi in România din Macedonia, din sec. XVI si pana la al doilea razboi mondial, s-au implicat activ in viata politica, economica si literara a Romaniei, dandu-ne multi oameni de cultura ( amintesc doar cativa: Saguna, Dosoftei, Bolintineanu, Octavian Goga, St. O. Iosif, Ion Barbu, etc), precum si familii intregi de politicieni (Bellu, Darvari, Mocioni, Phenekyde, Djuvara).

Acest ultim nume, purtat de un ilustru reprezentant al istoriografiei române, este cel de care se leaga iesirea mea din starea de nedumerire privind comportamentul patriotilor armani. Pentru ca intr-o carte a dlui Neagu Djuvara, care are cu totul alt subiect decat armânii (N. Djuvara – Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda), am gasit explicatia problemei. In pagina respectiva dl Djuvara face referire la români in mod expres, dar cred eu ca explicatiile se potrivesc tuturor popoarelor balcanice. Si iata ce spune:

“Românii au, mai toti, o viziune gresita a conceptului de natiune; ei pun semnul egal intre natiune si limba; toti cei care vorbesc unul dintre dialectele române, nord-dunarean, aromân, megleno-român, istro-român, oriunde s-ar afla pe glob, apartin natiunii romane. Confuzia are radacini pana in vocabular: in graiul nostru vechi, “limba” insemna si “neam”. Eminescu ne-o mai aminteste in primul vers din Scrisoarea a III-a:

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba

Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie si-o schimba….

Cand privesti insa la celelalte natiuni ale europei, in special in Apusul prea slavit, marile natiuni, ca Spania, Franta, Marea Britanie, Elvetia, reprezinta, toate, un conglomerat de limbi diverse.

…………………………………….

Definitia cea mai succinta si corecat a natiunii e asadar: un grup social mai extins de indivizi, care impartasesc un trecut comun si un proiect comun de viitor.

In acest inteles , e clar ca de nici un aromân din Grecia, Albania, Macedonia – din toata peninsula Balcanica – nu se poate spune ca face parte din natiunea româna; nu impartaseste cu românii nord-dunareni nici trecutul, nici proiectul pentru viitor. Când insa unul dintre ei trece Dunarea stabilindu-se printre români, fiindca se considera frate cu ei, dorind sa le impartaseasca de-acum destinul, si accepta cetatenia româna, din acea clipa el raspunde celui de-al doilea criteriu al nationalitatii.”

Ultima precizare, subliniata cu italic bold, este raspunsul dlui profesor pentru aceia care-l acuza ca – desi de origine aromâna (stramosii sai au venit in tarile române pe la 1770-1780) – se declara român neaos, dupa mama si tata.

Iata asadar o posibila explicatie la exploziile de mânie si suparare de pe Facebook: intelegerea gresita a problemei natiunii. Cati dintre voi sunteti gata sa va asumati aceasta greseala si sa treceti la un ton politicos, de dialog, de schimb de idei ? Cati dintre voi pot sa iasa din meandrele trecutului, sa accepte prezentul asa cum este, si sa lupte in schimb pentru schimbarea viitorului ?

Pentru ca viitorul armânamei nu este de loc roz, fara teritoriu national recunoscut, cu membrii ei raspanditi printre neamuri mai mult sau mai putin prietenoase, cu casatorii mixte si copii care nu mai vorbesc graiul in care dialogheaza maia/muma si papul.

Am scris aceste randuri cu speranta ca va voi pune putin pe ganduri, si ca inainte de a arunca piatra asupra osanditului, sa fiti siguri ca voi nu ati gresit niciodata, iar vinovatia a fost demonstrata.

Imi cer scuze pentru ca am scris româneste, dar stapanesc prea putin armâna si nu sunt in stare sa scriu in aceasta minunata limba.

A bon entendeur, salut!

Silviu Macrineanu

Prof. drd. Hristu Pundichi – TRIBULAȚII AROMÂNE DIN DECENIUL AL III-LEA AL SECOLULUI TRECUT, REFLECTATE ÎN REVISTA „PENINSULA BALCANICĂ”

Prof. drd. Hristu Pundichi
Şcoala cu clasele I-VIII Lumina (judeţul Constanţa)

Deceniul al treilea al secolului trecut consemnează amplificarea chestiunii aromâne. Notei de romanesc şi de descriptivism emfatic în care erau percepuţi până atunci aromânii în presa româneasca îi ia locul prezentarea maniheistă, mergând de la afabilitatea nedisimulată la negaţia veninoasă. Evident, consecință a implicării unei părţi a aromânilor în mişcarea legionară. Pentru început, colonizarea aromânilor suscită interesul major al presei româneşti.


„Ar fi prea prezumţios şi cam copilăresc să credem că Cadrilaterul nostru poate fi romanizat cu câţiva colonişti aromâni. „E o afirmaţie categorică, confirmând neîncrederea existentă în sânul unei părţi a societăţii româneşti privitoare la capacitatea de adaptare a aromânilor într-un mediu diferit şi chiar ostil precum cel din Dobrogea Nouă, cum era numit Cadrilaterul. Toată retorica epocii, de o diversitate deconcertantă, o întâlnim folosită, în periodicile vremii. Printre revistele care abordează tematica, atât de complexă, a colonizării revista „Peninsula Balcanică” ocupă, indubitabil, un loc special. În paginile revistei vor semna articole cele mai bune condeie aromâne, de la George Murnu la Nuşi Tulliu, precum şi personalităţi ale scrisului românesc. Poziţia apolitică a revistei la început îi va ralia în jurul ei pe toţi aromânii din România. Apoi după 1930, odată cu alunecarea revistei pe poziţii de extremă dreapta, unii aromâni se vor îndepărta de ideologia ei. Deocamdată, în 1924, redacţia revistei este măgulită de faptul că aproape toţi macedonenii din România sunt abonaţii ei.
Vom urmări chestiunea colonizării aromânilor reflectată în paginile revistei în primele luni în care colonizarea nu mai e doar o speculaţie de salon, ci se concretizează, adică din toamna anului 1924 şi până în februarie 1925, când vine în România o delegaţie a aromânilor. Publicaţia este condusă, în această perioadă, de Toli Hagi-Gogu, „spiritus rector” al revistei, ce va fi înlocuit mai târziu de Nicolae Paia.

citeste mai departe

sursa: http://www.resurseculturale.ro