Macri’s – Calin Nemes, dintre ingeri: Despre noi!

De cate ori vad tineri protestand in strada, mi-amintesc de Calin. Calin Nemes. Cel  pe care l-am cunoscut in facultate, ca omul care organiza celebra brigada Bum. A studentilor de la poalele Feleacului. Calin, cel care putea sa recite o poezie a unui revolutionar bolsevic rus, si s-o transforme intr-un indemn la revolta anticomunista.

Aflat in fruntea demonstrantilor de la Cluj, in decembrie 1989, Calin a mers in fata soldatilor, si-a descheiat camasa, si a strigat la ei: “Trageti, ma, am o singura inima!”, primind cu zambetul pe buze gloantele  izbavitoare. Dumnezeu nu l-a vrut langa el atunci. Dar, dupa cativa ani, disperarea l-a cuprins, vazand ca nu se schimbase mare lucru la noi,  si s-a sinucis. Nu inainte de a ne lasa mostenire, texte ca cel de mai jos:

 

„ […] Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.

Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit.

Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească.

Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă.

Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune „NU!”

Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. […]

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.

Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Călin Nemeş (n.1961 – d.1993),  România liberă , 25 aprilie 1991

Macri’s – Istoria managementului la români , ep.3 – „Dor, Drum, Dromichetes”

caricatura-silviu_macrineanu1

Era o zi torida, din vara anului….anului… Dar ce importanta are anul, cand orbecaim pe cararile milenare ale istoriei acestui neam, care a dat omenirii atatea descoperiri importante: ulcica mare de Cucuteni, betia, bâza, betia, furtisagul, si altele.

La palatul lui Dromichetes, din cetatea Helis, un bezmetic batea in poarta ca disperatul, de parca dadeau turcii.

-Deschideti!! Deschiideeetiii Poarta Soarelui! Sunt eu, sutaşul Getyx, din vama de la Donaris.

-Ho ba, ca nu dau turcii! Ca nu-i epoca lor. Nici macar avarii, cumanii sau bulgarii n-au cum sa navaleasca. Deschideti-i ma Poarta Soarelui odata, ca ma luă durerea de cap cu zbieretele ăstuia.

– Colega, problem?, intreba Dromichetes foarte curios.

-Problem, Maria ta, ca dau navala macedonenii peste noi, cata frunza si iarba. Au ajuns la Dunare, si pregatesc un pod de barci ca sa treaca. Sunt cel putin…,cel putin…, ia zi, ce vine dupa 40.000?

-50.000 ma, cum naiba ai ajuns sutaş la vama, daca nu stii sa numeri din zece in zece?

-Asa este, 50.000. Sunt cel putin de doua ori cate 50.000, Maria ta.

-Asa? Cel putin 100.000? Ce dracu sa facem noi cu atatia macedoneni? N-au mai ajuns pe aici atatia, de cand i-au atacat pe sciti, acum sute de ani. Ia zi, cine-i conduce, ai aflat cumva?

-Am prins o limba, Maria ta. Zice ca Lysimach insusi e in fruntea lor, ala de-si trase un sfert din imperiul lui Alexandru, dupa ce  trecu intru odihna acesta.

-Atunci este groasa rau! Trompeti, sunati o  convocare la sedinta de sfat urgent pentru sfetnicii mei.

Si peste un ceas, in sala tronului stateau adunati ca la 20 de sfetnici, incepand cu bufonul  si terminand cu paharnicul. Dromichetes cazuse pe ganduri. Sfetnicii cazusera pe unde putusera si gasisera si ei cate un loc.

-Ia ziceti, sfetnicii mei, ce facem? Macedonenilor le căşună pe noi. Sunt de 2-3 ori mai multi decat ostasii pe care i-am putea strange.  Apropo, in procesul verbal sa se scrie: sunt de 8-10 ori mai multi…

-Maria ta, zise Coroles, cel cu parul alb, nu avem ce face, trebuie sa aplicam managementul de criză.

-Managementul de criza? Avem noi asa ceva, in pustia asta? Nu cumva te-a batut soarele cam mult in cap, sfetnice?

-Avem, Maria ta. Din mosi-stramosi, avem un plan de criza, scris pe o piele de bou, cu litere grecesti, ca nu ne-am invrednicit sa inventam si noi un alfabet, sa nu mai imprumutam de la altii.

-Cinste lor, cinste lor! Cinste lor, stramosilor!, striga adunarea dezlantuita.

-Si ce zice managementul asta de criza, Coroles? Ce trebuie sa facem?

-Pai, intai si intai, trebuie sa facem o analiza SWOT. Nu stiu cum i-ar zice pe limba noastra, ca nici nu stiu ce limba mai avem maria ta. Si e greu asa, fara alfabet, fara foneme, fara limba cu gramatica clara, parc-am fi barbari.

-Analiza SWOT zici?

-Da, Maria ta, asa-i ziceau niste celţi ce trecura pe aici acum niste veacuri, si de la care imprumutaram, intelegi ce vreau sa spun, pielea de bou cu planul. S cica inseamna puncte tari, W – puncte slabe, O – oportunitati, si T – amenintari. Le scriem aici, pe pielea asta de vitel, si le rostuim pe fiecare in parte.

Deci:

Puncte tari – nu au ce fura de la noi, ca am furat noi cam tot ce se putea;

Puncte slabe – cei mai apropiati munti impaduriti sunt cam la 200 de stadii, asa ca e greu cu ascunsul;

Oportunitati – daca se intampla vreo minune si-i batem, ai putea sa scapi de printesa Bendix, pe care nu s-a incumetat s-o ceara de nevasta vreun fraier pana cum, si sa i-o bagi pe gat ca nora lui Lysimach;

Amenintari – daca ne bat machidonii, o sa stea aici cel putin doua-trei sute de ani, ne vor bea vinul, ne vor manca boii si ne vor – vorba aia rusinoasa – femeile. Cum ne-au prins si fara alfabet, in trei sute de ani o sa vorbim toti limba lor, de n-o sa mai stie nimeni vreodata de stirpea getilor cea făloasă.

-Aha, imi place analiza asta Coroles. Ai dracu’ celţi, ce scorniră. Trebuie sa-i gasim alt nume, sa nu se prinda nimeni ca e a lor, si s-o raspandim noi primii. Asta daca scapam de macedonenii astia. Mai departe ce zice la managementul ala de criza?

-Zice ca trebuie sa facem un plan de actiune. Acronimul pentru acesta este…

-Stai, ba, Coroles! Iar vii cu litere de la greci, cuvinte de la celţi, si alte alea, sa ne zapacesti de cap?

-Nu, Maria ta. Asta este de-al nostru, neaoş. Si se cheamă PORC.

-Asa, da! Mai vii de acasa. Si ce vrea sa zica PORC asta?

-Pai, zice ca inainte sa te apuci de treaba, trebuie sa faci niste socoteli, niste pasi, cam asa ceva:

P – planificare;

O – organizare;

R – recrutare;

C – coordonare si control.

-Cam incurcate vorbe, ma Coroles. Zi mai pe intelesul nostru, ce facem la fiecare? Ca deja ne doare capul de atata management din asta. Ia aduceti niste rhytoane si niste amfore de vin, sa ne dezmeticim putin.

PF7024-print1

-Maria ta, la planificare eu zic sa stabilim in cat timp strangem ostenii. Apoi cum facem sa-i mai intarziem pe macedoneni sa treaca Donarisul. Si cand sa ne izbim cu ei in lupta. La organizare eu zic sa trimitem oameni sa dea foc la holdele de grau, sa otraveasca fantanile, sa goneasca toate turmele de vite in paduri…

-Ho, ma, esti nebun? Vrei sa ma bage astia la subminarea economiei nationale?  Sa nu mai vad lumina zilei cat oi trăi?

-Maria ta, uita de grija asta, pentru ca e criza. E de ajuns sa anunti ca e criza in tara, si toate regulile se schimba! Poti taia din soldele slujbasilor, poti pune biruri mai mari, poti scumpi painea si vinul, nimeni n-are ce face. Ca e criza domne’, intelegi? Si cand e criza, nimeni n-are ce face.

-Aha, bine, o facem. La recrutare ce mai zici?

-Pai zic sa chemam pe langa ostasi, si pe taranii care au cai, cu coasele, topoarele si alte arme de criza. Care cu arcu’, care cu urlatu’, care cu steagul şuierător, este bine, se aduna la numar, ii sperie pe dusmani. Iar la coordonare si control zic sa iei Maria ta conducerea armatei, si – cu mintea ta cea luminata si fara de greseala, sa ne duci catre o victorie impotriva nepoftitilor. Asa sa ne ajute zeii din ceruri!

-Asa sa fie, Coroles!

Si pentru prima si ultima data in istoria noastra un plan de management a fost aplicat intocmai ca la carte (sul), iar rezultatul a ramas in cartile de istorie…

Va urma…

Macri’s – Armata la romani, episodul 2 – „Eu cand vreau sa fluier, fluier!”

Una din figurile care pareau imprumutate din cartile lui Hasek despre Svejk era cea a colonelului Gligor, comandantul meu de batalion, daca pot spune asa. De ce pastrez semnul indoielii asupra afirmatiei? Pentru ca numeric, noi – soldatii cu termen redus – aveam efectivul unei companii, dupa regulile armatei romane comuniste. Cand a fost vorba sa fie incredintata conducerea ei cuiva din unitate, optiunea a fost acest Mos Teaca care, date fiind calitatile lui de mare comandant de osti, ramasese fara “colegiu”, cum ar fi spus nenea Iancu. Cum trebuia sa aiba si el o comanda, o primise pe aceasta, lucru pe care nu-l aprecia, pentru ca la gradul lui s-ar fi cuvenit sa comande un batalion. La gradul lui dar nu si la intelectul lui! Asa ca ne prapadeam de ras cand, la adunarea companiei pe platou, Gligor ne comanda teatral: “Batalion, la dreapta!”,”Batalion cu pas de defilare, inainte, maaarrrs!”.

Amuzamentul nostru era completat si de faptul ca tipul arata exact ca Hitler, asa cum l-a parodiat Chaplin in “The great dictator”. Avea acea celebra mustata tip musca, era mic si cracanat, brunet si cu ochii usor injectati, iar cand se forta sa ne tina discursuri educative incepea sa se balbaie exact ca Ceausescu, “comandantul suprem” al armatei din care faceam parte, noi temporar, el pe viata. Colegul meu Jescu, zis Zeba, un scump de pe meleaguri botosanene , cazuse in admiratie in fata perlelor de limbaj ale colonelului, astfel ca avea tot timpul la el un carnetel si un creion bont, notand totul pentru a avea de ce sa rada la batranete, dupa cum marturisea. Cand ne strangeam seara in dormitor Zeba ne citea cele mai savuroase perle, iar in cele 9 luni de armata umpluse carnetelul de la un capat la altul. Singurul contracandidat serios pentru colonel era Rascanu, plutonierul de companie, caruia noi ii pronuntam numele Ra..canu, inmuind “s” – ul pana la disparitie, ceea ce-l scotea pur si simplu din minti.

Cat despre comandantul nostru, al Companiei a V –a, care ne boteza “batalionul 5”, cand de fapt cred c-ar fi trebuit sa ni se spuna Compania a VII-a dupa ispravile noastre, imi amintesc o zi cand ne-am adunat la raportul companiei de dimineata, dupa inviorare, iar Gligor a sosit surescitat, rosu la fata, balbaindu-se mai mult ca de obicei si perorand cu voce tare:
-Tovarasi militari! In aceasta noapte o mana criminala a dat cu piciorul si a spart chiuveta de la spalatorul 2! Daca pana diseara cel ce a facut-o nu recunoaste, va tai…va tai….va tai accesul la baie sambata!
Binenteles ca apoi s-a oprit blocat de felul in care noi ne fortam sa oprim hohotele de ras, desi amenintarea cu baia ne produsese fiori reci pe sira spinarii, pentru ca doar sambata aveam dreptul la baie, baie care dura cam 3-4 minute! Merita sa ne vezi sambata dusi cu plutonul la baie de plutonierul Rascanu, incolonati, dar imbracati doar in pantalonii de pajama, papuci si cu ustensilele necesare in mana. Baia amintea foarte bine baia similara de la Auschwitz, unde se petreceau scenele abominabile cu gazarea, aceiasi pereti decojiti, aceleasi sali mari cu tevi aparente, dusuri fara ciuperci si fara robineti, suspendate cam la 3 metri inaltime. Ne dezbracam in hol si intram in baia propriu-zisa in costumul lui Adam, cu sapunul in mana, asteptand sa vina apa, fiecare plasat cat mai aproape de un dus, in jurul caruia stateam ca petalele unei flori, ca sa prindem ceva apa. Plutonierul dadea drumul la apa, in timp ce vreun hatru dadea o comanda inexistenta, de genul: Atentiieee, spalati! Apa curgea cam 3-4 minute, in care trebuia sa te uzi, sa te sapunesti o data, sa te clatesti, sa te samponezi, sa te speli pe cap si sa te mai clatesti odata. Daca nu te miscai repede ramaneai cu sapunul sau samponul pe tine, spre amuzamentul celor mai rapizi.

Lipsa cronica de igiena impusa de regulile unitatii privind baia saptamanala ne disperase, asa ca episodul cu “mana criminala ce dadea cu piciorul” si spargea chiuveta avea o explicatie perfect logica, o sa vedeti imediat de ce. Seara stingerea era la 21.30, asa ca de la ora 21.00 trebuia sa mergem pe rand la spalator, ca sa ne facem toaleta de seara. Ingeniozitatea noastra de viitori ingineri ne facuse sa gasim o solutie sa ne spalam pe trup, desi spalatorul avea doar 10 chiuvete, cu oglinzi, puse fata in fata cate 5. In primul rand a trebuit sa “completam” 3 metri de furtun de cauciuc. Pentru cei care n-au facut armata, trebuie sa stie ca in armata nimic nu se fura, totul se “completeaza”! Te trezesti intr-o dimineata cand te imbraci ca nu mai ai centura, sau boneta, sau ciorapii (daca erau spalati,bineinteles)? Nu-i nimic, taci din gura si in noaptea urmatoare “completezi” ceea ce-ti lipseste.
Dupa ce ne procurasem furtunul, restul a fost floare la ureche: il introduceam pe teava rotunda a unei chiuvete si dusul ad-hoc era gata, mai aveam nevoie doar de un servant, care sa-l indrepte spre noi si sa dea drumul la apa. Era un circ intreg seara sa vezi 3-4 baieti goi stand aliniati la perete in spalator, in timp ce un altul ii stropea cu furtunul, asa cum pun politistii tunul cu apa pe protestatari, in tarile unde apa este ieftina (nu pot sa-mi imaginez scena respectiva intr-o tara africana, de exemplu). Cum nu era timp pentru toata lumea sa prinda furtunul, unii mai puneau picioarele sus in chiuvete, ca sa si le spele in timpul regulamentar de spalat, care era dramuit si el. Asa ca probabil unul ca mine, de 1,92 metri, sau ca Mitrea, care cred ca avea cam 120 kg, o facuse cu mai mult entuziasm si sparsese o chiuveta, spre disperarea lui Gligor.

Acest Mitrea era un tip deosebit de calm, avea un trup cum nu mi-a fost dat sa vad prea des in viata, parea turnat intr-o forma circulara, de sus pana jos, pe o inaltime de 1,70 metri. Avea o ceafa de bulgar eminescian, picioare si maini groase si musculoase, singura comparatie care cred ca i s-ar potrivi este cea cu Hulk, eroul de benzi desenate, mai putin culoarea, care la Mitrea era data de soarele excesiv al Baraganului, de pe la Lacul Sarat. Facuse rugby si asta se vedea, pentru ca avea cateodata miscari neasteptat de rapide pentru fizicul lui impunator. Mi-am adus aminte de el pentru ca in primul an de facultate, exasperat de Brasov – care nu avea si el un lac, un rau ceva, ca pe la Braila – a venit la mine, care de pe la 10 ani bateam orasul si-l stiam ca pe propiile buzunare, intrebandu-ma:

-Bai, Macrinus, pe aici prin orasul asta nu poti sa faci si tu o baie ca lumea, nu exista nici un loc de scaldat?
-Ba da, mon cher, poti sa mergi la strand la Noua daca vrei. E cam in partea cealalta de oras, dar cu troleul ajungi in jumatate de ora. Vrei sa-ti explic cum ajungi?
-Da, mai, spune-mi ca nu mai pot, imi fierb creierii in cap de caldura.

Daca as fi stiut ce avea sa se intample mi-as fi muscat limba si nu i-as fi spus nimic. Cert este ca a doua zi, care era zi de luni, m-am uitat dupa el prin amfiteatru, ca sa-l intreb cum a fost baia, dar nu era la scoala. Asa ca l-am intrebat pe Sacalu’, seful lui de grupa, daca stie de el.

-Da, mai, fire-ai al dracu, binenteles ca stiu, ca de-aia sunt eu sef de grupa si voi nu! (Sacalu’  era oltean, bineinteles). Este in spital, si-a spart capul dobitocul si s-ar putea sa aiba si ceva la coloana, sper sa nu fie nimic nasol.
-Cum si-a spart capul Sacale, ca la ce cap patrat are asta, nu credeam ca se poate?
-Ete ca se poate, bai, fire-ai al naibii. Am fost toti ieri la strand, ca era cald, iar dobitocul nici nu s-a dezbracat bine ca a si sarit in apa, de parca era ala Weissmuller, care-l juca pe Tarzan. Numai ca s-a aruncat in partea mai mica a strandului, aia pentru kinderi, unde este apa mica! Si s-a dat cu capul de cimentul de pe fund. S-a umplut de sange, a lesinat, de-abia l-am tinut deasupra apei sa nu se inece. A trebuit sa se adune vreo 10 oameni, ca sa-l saltam pe marginea piscinei si apoi in salvare.

Mitrea a aparut in camin din nou, dupa vreo doua saptamani de spitalizare, dar intr-o cu totul alta prezentare. De la brau in sus era pus tot in ghips, cu exceptia mainilor, fetei, urechilor si a unei gauri in ghips in crestetul capului. Arata asa de caraghios, ca s-a lipit imediat de o porecla noua, care l-a insotit toata facultatea, aceea de Testosul. Umbla usurel de la o camera la alta si se ruga de orice cunostinta sa-l ajute sa se scarpine. Era cald afara, transpira sub ghips si avea niste mancarimi groaznice. Fiind asa de incorsetat nu putea sa se scarpine si se chinuia mult de tot. Dar colegul nostru Mircea, poreclit Ingineru’  inca din armata pentru simtul lui tehnic, a descoperit solutia care i-a gasit alinarea, aparand intr-o zi cu 2 spite de bicicleta si spunandu-i:

-Nu poti sa te scarpini, grasule? Ia incearca cu astea!

Si i-a aratat cum sa strecoare spita pe sub ghips, cu partea cu protuberanta de prindere de janta in fata, si miscand-o dute-vino sa-si astampare mancarimea. Rar am vazut om mai fericit decat Mitrea in acele momente, nici daca i-ar fi dat Deliu nota 5 la mecanica la examen, fara sa-l asculte deloc, tot nu s-ar fi bucurat atat.

Revenind la armata ati vazut ca rezolvam problemele din mers in tot ceea ce tinea de confortul personal, lucru care nu ne iesea insa si cand era vorba de instructie . Aici eram cosmarul oricarui comandant cu spirit de militar in sange, fie pentru ca paream sa nu intelegem cele mai simple manevre, fie pentru le faceam intentionat pe dos. Faceam armata intr-o scoala de subofiteri activi, de APV-isti cum le spuneam noi usor dispretuitori, initialele venind binenteles de la Armata Pe Viata. Desi incepusem instructia odata cu ei, in septembrie, ei defilau pe platou cu arma la umar, batand pas de defilare si cantand in gura mare, in timp ce noi ne chinuiam inca sa invatam prima strofa dintr-un cantec. Si culmea – textul cantecului respectiv era despre ultima zi de armata petrecuta in unitate! Problema n-ar fi fost asa mare daca nu se apropia rapid depunerea juramantului militar, cand toata suflarea de racani trebuia sa defileze cantand prin fata tribunei oficiale, unde avea sa fie prezent chiar si un general. Prezenta unui general in unitate dadea fiori multimii APV-iste, ceva in genul fiorului mistic al credinciosilor cand ating sfintele moaste ale unui martir sanctificat. De data asta avea sa fie generalul Cheler, un tip impozant si destul de haios cand l-am cunoscut mai bine, la sustinerea examenului de sublocotenent de la sfarsitul armatei.

Comandantul unitatii, disperat de lipsa progreselor noastre, ne-a dat pe mana unui maistru militar de la fanfara de muzica , om cam la cincizeci de ani, ordonandu-i ca pana la juramant sa ne faca sa ne descurcam onorabil. Acesta, un om inteligent si cu bun simt, ne-a adunat, ne-a pus sa cantam, sa defilam cu arma la umar, cu baioneta pusa conform regulamentului, sa batem pas de defilare dupa care ne-a dat adunarea.
-Mai baieti, stati in jurul meu, ca sa auziti cu totii. Mai avem o saptamana pana la juramant si voi sunteti varza. Nu cred ca nu puteati voi sa faceti mai bine toate astea, de vreme ce ati intrat la o facultate, dar asta nu-i treaba mea. Eu trebuie sa fac ceva sa trecem onorabil evenimentul. Si am cateva idei. O sa defilam cu pistolul automat spanzurat de gat in fata, cu mana stanga pe patul lui de lemn. Asa nu trebuie sa-l stapaniti doar cu palma cand sta in sus pe umar,cu baioneta pusa cum cere regulamentul, ca sa mai faceti si vreo belea si sa va scoateti ochii. Pas de defilare va invat eu in doua-trei zile, cu muzica insa nu stiu ce facem, ca sunteti afoni rau. Vedem noi pana la urma.

Si iata ca in ziua mult asteptata, dupa elevii de scoala militara care defilau primii, am aparut si noi pe platou, eu primul in randul dinspre tribuna, cu uniforma mea de alta culoare decat restul lumii. Comandantul nostru era disperat, pentru ca aflase de la maistrul militar ca mai mult de o strofa de cantec nu reusisem sa invatam, asa ca daca incepeam sa cantam cand intram pe linia dreapta din fata tribunei, aveam sa terminam strofa chiar in fata generalului, nemaiavand cu ce continua. Penibila situatie, datatoare de cosmar pentru orice ofiter de cariera.

Am inceput sa batem pas de defilare pe linia dreapta, destul de bine si de cadentat, cu mana pe patul de lemn al automatelor de la piept, cu manusi albe, bocanci stralucitori si uniformele calcate cu dunga. Era un stil de defilare pe care doar soldatii Wermachtului il mai faceau in fata Reichstagului, pe vremea lui Hitler, poate si pentru ca ei erau la vremea aceea singurele trupe regulate din lume dotate cu pistoale automate. Totul mergea snur, bateam tare din bocanci si cantam de ne sareau bojocii versurile primei strofe, care s-a terminat exact cand am intors capetele spre tribuna oficiala, pentru onor la general. Comandantul nostru a perceput momentul de pauza de dupa prima strofa, cand toti plamanii trageau cu nesat aerul lipsa in piept, s-a facut mic in spatele generalului, in asteptarea dezastrului. Cand, spre mirarea lui, o suta de tineri militari au atacat strofa a doua a cantecului ….fluierand-o! Fluieram de mama focului, o chestie care ne placea, iar rezultatul era extraordinar, doar pe genericul final al unor filme americane mai auzi fluierandu-se o melodie de razboi asa de frumos. Am terminat mandri defilarea, iar generalul Cheler s-a declarat foarte impresionat de ideea cu fluieratul, neintalnita pana atunci, chemandu-l pe maistrul de muzica care avusese ideea si felicitandu-l personal!

Va urma……

Macri’s – Armata la romani, episodul 1 – Cum armata se naste greu, in 9 luni (termen redus)

Asa cum cei mai trecuti de 30 de ani stiu, exista o intrega mitologie legata de ideea de armata la romani, despre necesitatea de a face armata pentru a putea fi considerat barbat adevarat, despre rolul formator asupra caracterului tanarului, despre diferenta dintre cei ce au facut-o si cei care nu au facut-o, s.a.m.d.

Ca unul care a facut o parodie de stagiu militar, caracterul parodic nefiind rezultatul  duratei – 9 luni, termen redus, ci a circumstantelor in care s-a petrecut, nu-mi permit sa produc consideratii cu caracter general despre armata ,dar pot sa povestesc despre ceea ce am vazut eu din “fenomen”, ca sa folosesc jargonul comentatorilor de fotbal. La urma urmei daca fotbalul poate fi socotit un fenomen, armata ar putea fi socotita intr-o mai mare masura asa ceva, fie si numai prin numarul de oameni implicati direct, nu spectatori. Binenteles ca povestesc despre armata comunista, ”armata pe caii de lemn” cum o denumea un ofiter al meu si credeti-ma ca omul nu facea afirmatii gratuite.

Contactul meu cu armata a fost putin incurajator, mi-am dat seama intaia data de elementul de noutate al ei in prima noapte, incercand sa adorm intr-un dormitor cu 25 de tineri necunoscuti, dormitor bantuit de miros de transpiratie si tutun, cu valize de lemn vopsite in verde asezate sub paturi, celebrele valize din lemn prevazute cu lacat, mostenite cale de 3-4 generatii, unde soldatii isi pastrau lucrurile personale si surplusul de mancare in relativa siguranta. Soarta m-a trimis sa fac armata intr-o scoala de subofiteri din Pitesti, al carui profil de tancuri si auto se apropia de cel al facultatii pe care aveam s-o urmez. Ati inteles de aici ca am efectuat cele 9 luni de armata inaintea facultatii, asa ca atunci cand m-am “liberat” tocmai implinisem frumoasa varsta de 19 ani, varsta la care majoritatea tinerilor de-abia erau chemati sa “recruteze”.

Trezirea in dimineata primei zile de armata avea ceva greu de descris, ceva din atmosfera romanelor absurde  ale lui Kafka, cu plutonierii racnind la noi sa ne miscam, sa ne luam uniformele in primire,ca n-o sa umblam civili toata ziua, cu ofiterii incercand sa ne organizeze pe grupe, plutoane, companii, batalioane si mai stiu eu ce alte forme de organizare. Momentul primirii uniformelor avea sa transforme insa atmosfera kafkiana intr-o atmosfera demna mai degraba de Hasek si bravul sau soldat Svejk. Plutonierul de companie statea intr-o magazie, avea o masa pusa in usa de-a curmezisul, un tabel cu numele noastre pe care bifa cu creion chimic predarea echipamentului si racnea permanent cu voce de tarcovnic:  “Urmatorul! Cum te cheama? Ce marime ai la haine? Dar la pantofi? Dar la cap? Ia de aici, de aici si de aici! Semneaza aici! Ce, nu-ti vine? O schimbi cu altul! Nu sta, elibereaza coloarul!”. Si pana sa te dumiresti bine in bratele tale ateriza o uniforma, camasi, chiloti , ciorapi, boneta, curea si bocanci. Iar daca nu te miscai repede iti sarea in brate si un planton schimbul doi de noapte, de la 0.00 la 3.00 dimineata, pentru ca tot plutonierul facea si repartizarea plantoanelor.

Ca o mica paranteza repartizarea efectelor in armata mi-a amintit de o intamplare petrecuta  unui var de-al meu, Ion a lui Pazvante, prin anii saptezeci. Ion lucra la o fabrica de mobila la Gugesti (nu confundati cu Gagestiul maestrului Cristoiu, desi sunt in acelasi judet), care avea si echipa de fotbal in divizia C, unde varul meu juca plin de entuziasm fundas “la rupere”, postul preferat al celor din familia noastra. Cum statutul de fotbalist si cel de muncitor la program nu prea cadrau, datorita celor 1-2 antrenamente pe zi, Ion avea viata dulce, primea salariu plus prime de joc, fara sa vada prea des fabrica. Spre ghinionul lui la un meci tare, de promovare in B, s-a accidentat urat la genunchi si cariera fotbalistica i-a luat sfarsit. Dupa operatie si convalescenta a trebuit sa mearga in fabrica, pe bani normali, fara beneficii extra, viata de caine fata de cea de vedeta fotbalistica, cale de zece sate. Nemultumit de banii castigati Ion s-a gandit sa faca ceva sa castige mai mult, asa ca intr-o seara, la un pahar de vin, ii spune tatalui meu ideea ce-i venise:

-Bre nea Costica, eu plec la Constanta! Am auzit de la Nicu lu Satelitu ca se castiga bani foarte multi in port, daca pui osul la treaba poti sa faci si sase-sapte mii de lei pe luna, iti dai seama ce de bani?  Pun si eu ceva de-o parte, ca am 26 de ani si maine-poimaine trebuie sa ma insor, iar astia batrani de-abia au dupa ce sa bea apa, de unde bani de nunta?

-Stiu si eu ma Ioane, ce sa zic? Eu am facut armata acolo 3 ani, am fost si prin port, era miscare, dar chiar asa multi bani sa iasa? Treaba ta ce faci, dar vezi sa nu pierzi serviciul de la mobila degeaba.

Acestea fiind zile a plecat Ion, falnic barbat ,cam la 1,85 metri inaltime si vreo 90 de kilograme, cu fibra pe el, dobandita la sapa si la fotbal, s-a urcat in tren la Sihlea si dus a fost pe drumul Constantei.

Dupa vreo opt – noua luni cine coboara intr-o zi din tren, slab ca un ogar, pricajit, cu barba mare si neingrijita, cu ochii dusi in fundul capului, necantarind mai mult de 65-70 de kilograme? Ion al lui Pazvante, bineinteles! Cu un sac marinaresc pe umar, cu un tricou dungat atarnand pe el, cu niste blugi tociti, alergand aproape spre casa parinteasca. Seara la Popas, la un sprit prelungit cu prietenii, a avut de-a face cu multe intrebari despre aventura lui:

-Bine ma Ioane, zise a lu Frichinitu, sa stai tu aproape un an plecat si sa nu dai un semn de viata. Ia zi ce-ai facut acolo, ce-ai lucrat de ai slabit asa?

-Apoi mai vericule, am avut post de raspundere mare acolo, ala m-a slabit asa in halul asta.

-Da, da’ ce faceai Ioane acolo, toata ziua?

-Mai, aveam un post de director!

– De director, ma? Tu, cu 8 clase terminate cu chiu, cu vai?

-Da ma, de director, ce te miri asa?

-Bine, ma , asa o fi, dar ce dracu faceai tu acolo la servici?

-Ce sa fac ma, stateam in fata la un tablou mic de bord, unde erau un bec verde si unu rosu.

-Si, si ce faceai cu becurile alea nenica?

-Pai cand se aprindea becul verde apasam pe un buton si ….

-Si, si..?

-Si-mi sarea un sac cu grau sau cu ciment in spate! Problema era ca daca nu plecam repede cu el pe vapor si se aprindea si becul rosu, imi mai sarea inca unul in carca!

Si uite asa aflara obrejanii cum era sa ai un post de director,  ca docher in portul Constanta.

Revenind la impartirea efectelor in armata m-am trezit, fara nici o surpriza pentru mine dealtfel, cu o uniforma marimea 50, mai mica cu vreo opt numere decat ce-mi trebuia mie la 1,93 metri ai mei, niste camasi de tanchist, ciorapi kaki nesperat de mari si niste bocanci vechi, marimea 43. Nici macar boneta nu-mi incapea pe cap, cand o puneam parca aveam un clop pe cap, puteam linistit sa cant alaturi de fratii Petreus. Dupa vreo doua ore de schimburi intre ei, colegii mei de suferinta reusisera cat de cat sa-si potriveasca marimile la haine si bocanci, asa ca se mai linistisera. Eu nu reusisem sa schimb nimic, asa ca ma uitam nedumerit la efectele miniaturale, ca un Gulliver aterizat pe neasteptate  intr-o armata de pitici. Nu-i vorba ca vreo 50 din viitorii camarazi asa si apareau, fiind recrutati la tancuri pentru ca nu depaseau 1,65-1,70 metri inaltime. Noi ceilalti 50 eram pentru arma auto, asa ca eram de toate inaltimile, dar in general peste 1,70 metri. Mi-am luat inima in dinti, m-am dus la plutonier si i-am expus situatia. A ramas blocat,  s-a gandit pret de doua minute si a zis: “Umbla cu ce ai de acasa, maine rezolvam cumva”.

Numai ca situatia nu s-a rezolvat, nici maine, nici poimaine, asa ca dupa o saptamana continuam sa  umblu prin unitate in trening si adidasi, salutandu-i din cap pe superiori, stiut fiind ca doar armata americana a inventat salutul cu capul descoperit, armatele europene socotindu-l de prost gust. Dupa circa doua saptamani a venit, de la Cartierul General de la Bucuresti, aprobarea ca plutonierul sa-mi caute o uniforma pe masura in stocul de razboi, care era depozitat intr-o magazie speciala, mai pazita decat Fort Knox-ul american. In urma raidului asupra respectivei  magazii m-am ales cu o uniforma marimea 56, fabricata in 1958! Diferenta fata de marimea mea era doar de doua numere, asa ca in afara de faptul ca manecile mi-erau mai scurte cu patru degete, iar pantalonii se terminau deasupra bocancilor, restul era OK, partile intime erau acoperite. Faptul ca toata unitatea avea o nuanta de kaki mai spre verde, iar eu una mai spre roscat, ca armata rusa din anii ’50, deja nu mai conta, ma facea sa ma simt special. Problema bocancilor marimea 46 s-a rezolvat intr-un stil si mai amuzant: magazia cu stocul de razboi era un hangar imens, luminat de un bec chior spanzurat in tavan, unde se gasea pur si simplu un munte de bocanci, legati doi cate doi cu sireturile. Nu rafturi, nu ordine, pur si simplu cineva basculase cateva camioane de bocanci unul peste altul!

-Cauta si tu aici, imposibil sa nu gasesti ceva, cand esti gata te prezinti la mine, la raport!

Dupa vreo 20 de minute eram fericitul posesor a unei perechi de bocanci pe masura, din piele naturala, nu din mesina ca ai colegilor mei. Picioarele mele au zis bogdaproste datorita acestor bocanci timp de 9 luni, iarna si vara, fara sa faca bataturi, ciuperci sau alte minuni. Daca problema mea si-a gasit rezolvare in doua saptamani, colegul meu Florin, care facea armata tot la Pitesti, dar in alta unitate, a umblat vreo 2 luni fara bocanci! Purta 48 la un picior si 49 la celalalt, asa ca a trebuit ca Atelierele Armatei sa-i confectioneze o pereche de bocanci la comanda, lucru reusit cu mare greutate. Cat despre uniforma cei de la unitatea lui au fost mai inventivi, i-au confectionat din doua – una. Si i-au atras atentia sa umble cu mare atentie cu ea, sa nu o rupa, pentru ca nu pot, toata ziua – buna ziua , sa scoata din gestiune pe un soldat doua uniforme si sa convinga controlul financiar ca nu e vorba de vreo smecherie.

Acestea fiind spuse va dati seama ca serviciul meu militar, in varianta lui prescurtata de doar noua luni, incepuse sub auspicii favorabile.

Va urma….

Cei mai drepti si mai viteji dintre traci, dar ………..

Atata ne-au intoxicat istoricii comunisti copilaria cu citatul din Herodot despre geti – ca fiind „cei mai drepti si mai viteji dintre traci”, ca acesta a devenit un stereotip al tuturor lucrarilor, referatelor, analizelor despre stramosii nostri. Mai nou il vad postat si pomenit in toate interventiile protocronistilor, adeptilor medicilor Napoleon Savescu sau  Lucian Cuesdan, firi patimase pentru care civilizatia s-a nascut in Tracia, oricine gandeste altfel fiind categorisit drept tradator, vandut, antinationalist marsav.

Cum atunci cand ma doare capul nu ma duc la istoric sa ma trateze, nu prea vad de ce atunci cand vreau sa aflu ceva despre istoria neamului meu trebuie  aflu acest lucru de la doi medici ?

Asa ca hai sa redam macar odata tratatul lui Herodot integral, cu bunele si relele lui despre stramosii nostri, mai ales ca nu e nevoie sa fetisizam acest citat ca pe un adevar absolut, e doar parerea unui om, dintr-un neam vecin cu getii, neam care se mai incontra din cand in cand cu acestia.

Deci:

“Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. (…) La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă. (…) La traci există următoarea rânduială: îşi vând copiii pentru a fi duşi peste hotare”.

Trecand peste niste coincidente uimitoare cu obiceiurile urmasilor de peste ani, pe care nu vreau sa le comentez ca sa nu mai fiu injurat urat – cum am fost pe un blog cu miros de canepa geto-daca arsa la ritualuri, am simtit nevoia redarii citatului in integralitatea lui, pentru cei care nu prea deschid o carte decat accidental, categorie care reprezinta tinta predilecta a manipularilor nationaliste de ieri si de azi.

De ce nu cred ca romanii sunt un popor vegetal !

Am scris in episodul  9  al amintirilor din copilaria mea despre romanul care, dupa aproape 30 de ani de detentie in gulagul sovietic, se intoarce in satul natal din M-tii Apuseni, ca un Ulise in Ithaca natala. Ce resort intim i-a manat pe acesti oameni catre casa, dupa incheierea calvarului, ce resort intim i-a tinut in viata, le-a salvat sanatatea mintala si i-a facut sa se impotriveasca mortii si indobitocirii?

Cum se potriveste atitudinea lor, determinarea lor, cu postura noastra de popor mioritic, resemnat usor in fata mortii, asa cum niste critici literari si niste filozofi de circumstanta s-au grabit sa ne catalogheze? Uita acesti analisti (folosesc termenul in sens peiorativ, cum din pacate a ajuns sa fie socotit firesc in zilele noastre), ca ciobanul mioritic este urmasul unui lung sir de alti ciobani, care acum doua mii de ani pasteau oile exact in aceleasi locuri, botezandu-si copii cu nume ca  Dapyx, Zyraxes, Roles, Duras, Scorilo, Rubobostes sau Decebal (cel inchinat cerbului,in limba sanscrita)? Uita ca pentru inaintasii nostri  moartea era prilej de bucurie, era socotita o eliberare si un transfer intr-un alt plan spiritual, mai ales daca se petrecea in lupta? Uita ca stramosii nostri trageau cu sageti spre ceruri, ca sa-l sperie pe zeul ploii, atunci cand acesta zabovea prea mult pe aceste meleaguri?

Nu ar trebui sa vedem in moartea ciobanului mioritic, parabolizata intr-o nunta cu elemente cosmice, mai degraba o perpetuare a spiritului daco-get? A acelui spirit care prin moarte se elibera si pe care o cauta fara frica? Sa nu uitam ca daco-getii petreceau la inmormantari ca la nunta, fericindu-l pe cel ce s-a inaltat langa zei, in timp ce-l cainau si-l plangeau pe noul nascut, sosit in aceasta lume plina de greutati.

Cum se impaca resemnarea  “mioritica” (sau mamaliga romaneasca inerta, sau poporul vegetal al Anei Blandiana) cu gestul taranului roman care pleaca din gulag catre casa – element sacru, de neuitat, catre familie si catre tara sa, fara sa bage in seama cantecele sirenelor ce l-ar fi impiedicat sa o faca, fara sa-si puna ceara in urechi pentru a nu le auzi?

Cum se impaca asta cu gestul a sute de tineri care, in decembrie 1989, au ingenuncheat in strada langa  Universitate, aprinzand lumanari si asteptandu-si  hotarati moartea, dar strigand la unison:

–          “Vom muri dar vom fi liberi!”

Cum se impaca resemnarea sus pomenita cu gestul miilor de partizani care au luptat douazeci de ani ascunsi in munti impotriva comunismului, zi de zi, glont cu glont, in loc sa-si astepte resemnati moartea, sau sa-si caute un loc caldut in noua oranduire?

Sau cum se impaca asta cu gestul lui Calin Nemes care, aflat in fruntea demonstrantilor de la Cluj in decembrie 1989, a mers in fata soldatilor, si-a descheiat camasa si a strigat la ei: “Trageti, ma, am o singura inima!”, primind cu zambetul pe buze gloantele  izbavitoare? Tot ca pe o lipsa de resemnare vad si sinuciderea sa de dupa doi-trei, cand moartea a fost primita mai usor decat mistificarea careia ii cazuseram victime cu totii.

Si pentru ca dacii se bucurau la moartea cuiva, iar simtul umorului a insotit acest popor de-a lungul istoriei, chiar daca a lunecat usor spre bascalie deseori, tinerii ingenunchiati in fata mortii langa Universitate, asteptand tancurile care sa-i striveasca sub senile, au mai strigat si o alta lozinca:

–          “Ceausescu cine esti?/ Un cretin din Scornicesti!”

Daca tot ne-am amintit de Calin Nemes, pe care-l vedeti in poza de mai sus dezvelindu-si pieptul in fata soldatilor, sa ne amintim si cateva din vorbele lui din anii ‘ 90:

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.

Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

(Călin Nemeş, articol apărut în România liberă pe 25 aprilie 1991)

Armata la romani, episodul V – Reclame, reclame, reclame !

Asa cum incepusem sa povestesc in postul anterior, distractiile in “armata romana pe caii de lemn” erau putine. Iar noi incercam sa facem sa ne treaca timpul cat mai placut. O problema majora era faptul ca stingerea se dadea pe la ora 21.30, iar noi eram invatati de acasa sa ne culcam tarziu. Asa ca dupa ce se stingea lumina trebuia sa facem ceva in dormitor, sa ne mai treaca timpul. Eram cam 25 de oameni  in dormitorul nostru, majoritatea din judetele Moldovei si  Munteniei , cu concentrare pe zona Buzau, Prahova, Braila. Salvarea ne venea de multe ori de la colegul nostru prahovean Burtescu, care stia sa cante la chitara si reusise sa o introduca in unitate. Burti  stia sa cante folk, melodii la moda si melodii amuzante, din “folclorul studentesc”. Ca sa mai destinda atmosfera noaptea, dupa stingere, ne-a invatat Cantecul  reclamelor.

Reclamele in comunism erau prezente intr-un mod cu totul sporadic, in ziare sau la televizor. Cu toate astea cand si cand vedeam una noua, care de obicei starnea zambete condescente, fiind comentata si mai ales parodiata mult timp dupa aparitie. Mai circulau prin folclorul oral si reclamele contrafacute, de bascalie, care le imitau pe cele oficiale, dar denaturandu-le sensul. Mi-aduc aminte  lucruri de genul: “Care este cea mai ieftina femeie din Romania? –  Eugenia!”; “Victoria – 50 de salamuri intr-unul singur!”,etc.

Burti, colegul nostru, ne-a invatat repede Cantecul Reclamelor, care a avut un succes colosal. Veneau colegi din alte dormitoare sa participe, ba dupa un timp chiar si unii elevi de scoala militara ar fi vrut sa-l auda, dar le era frica sa circule noaptea dupa stingere, era riscant pentru cariera lor. Reteta era simpla: chitaristul canta o bucata dintr-o melodie de succes, este vorba de “Opriti Timpul!”, al Corinei Chiriac, pe care o folosea ca refren repetat obsesiv, iar intre doua refrenuri oricine dintre noi clama tare o reclama la moda, contrafacuta ca sa sune amuzant! Pentru ca sa va faceti o idee, linia melodica era cea din fragmentul de mai jos:

Iar cuvintele Corinei fusesera modificate, refrenul fiind el insusi o reclama amuzanta:

R.”   Opriti dricul….

       Mortul ar vrea sa bea un Cico,

       Un Cico daca ar bea,

       Mortul poate ar invia!

       Reclame, reclame, reclame: ”

Iar aici fantezia participantilor se dezlantuia, stimulata si de intunericul ce domnea in dormitor. Mi-aduc aminte ca o jumatate de ora de reclame si cantec era durata minima a unui astfel de show! Pentru exemplificare o sa va dau mai jos cateva dintre reclamele pe care mi le mai amintesc, unele dintre ele facusera cariera in epoca, altele mai putin cunoscute.Deci  –  sa cante muzica!

Refren

-La munte sau la mare, in orice-mprejurare,

Servieta “Diplomat”,  te face de cac…t!

Refren

-Ciocolata Pitic,

Te face … voinic!

Refren

-Moartea-i sigura cu cobra,

Dar mai sigura-i cu Mobra !

Refren

-Pasta de dinti Supercristal,

Face dintii ca de … cal !

Refren

-Nici o masa fara peste !

Fiindca pestele…prosteste ?

Refren

-Vrei sa cuceresti femeia ?

Folosesti sapunul Cheia !

Refren

-Nu e carte ca Shogunul,

Nici masina ca .. Lastunul !

Refren

-Vrei sa-ti satisfaci nevasta ?

Folosesti saltea Relaxa!

Refren

-Nu e peste ca stavridul,

Nici echipa ca Rapidul !

Refren

-Poate un Trabant remorca un elefant ?

E neverosimil?

Cu benzina Peco, totul e posibil !

Refren

-La munte sau la mare, in orice deplasare,

Ceva tare intre picioare! – motoreta MOBRA !

Refren

-Chiar si imparatul Nero,

Se spala la fund cu … Dero !

Refren

-Folositi sapunul Duru,

Face fata precum cur…l !

Si tot asa pana obosea cantaretul sau se epuiza repertoriul de reclame. Poate parea o distractie copilareasca azi, cand reclamele sunt ceva mai mult decat banal, dar acum 30 de ani persiflarea “brandurilor comuniste” , pe intuneric si muzica, ni se parea ceva teribil de amuzant.

Va urma ………..