Macri’s – Despre Pseudosmerenie!

 

Nu cred ca visa Dan Teodorescu, „ala de la Taxi”, ca melodia lui despre smerenie sa genereze atatea controverse. Si sa primeasca tone de injuraturi sanatoase, unele dintre ele cu trimitere directa la originea si intelectul lui. Drept este ca multe s-au dus, prin ricoseu, si spre prietenii sau cunostintele sale, care – plini de bunavointa si impartasind ideea clipului – si-au pus vocea si  mimica la treaba, pentru a intari mesajul.

Care mesaj nu inteleg de ce a deranjat atata lume, cand este de fapt mesajul transmis de atatea ori de-a lungul istoriei, ba de sf. Francisc, ba de Sf. Augustin, ba de sfintii calugari de la Athos, ba de calugarii pustnici, foarte apreciati de ortodocsii rasariteni. Si, cu riscul de a fi acuzat de fortarea notei, este chiar mesajul lui Isus Nazariteanul, care indemna oamenii sa-si ridice biserici in suflet, nu pe pamant.

Este totodata mesajul Reformei, care a incercat sa abata catolicismul de la calea indepartarii de oameni, fara prea mari sorti de izbanda. Pentru ca vedem in orasele mari din Occident domuri impunatoare, atinse de gigantism, care se umplu mai degraba de larma turistilor, decat de a credinciosilor. In acelasi timp bisericile ortodoxe micute, din satele din rasaritul Europei, se umplu la slujba de oameni simpli, veniti cu speranta aflarii mantuirii.

Daca oamenii simpli cauta mantuirea in bisericute, asta inseamna ca – pastrand proportiile, neamurile ar trebui s-o caute in catedrale gigantice? Un neam fara o Catedrala a neamului oare nu ar putea fi mantuit? Biserica de la Curtea de Arges si Biserica Reintregirii oare nu erau suficient de mari si frumoase ca sa ne aflam mantuirea? Pentru Dumnezeu oare marimea conteaza?

Sunt nepotul unui pastor covasnean, prins in capcana transhumantei, care avea o relatie foarte personalizata cu Dumnezeu. Il invoca uneori in momentele de cumpana ale calatoriei sale repetate. Ii promitea cine stie ce odor ce va cumparat bisericii, si se tinea intotdeauna de cuvant. Cand se intorcea acasa  tragea niste chefuri strasnice cu popa din sat. Care bea si manca cu pofta carne de miel in postul pastelui, iar a doua zi predica in biserica abstinenta si smerenia. Cand oprea prin vreun sat, in lungul drum spre Dunare, tragea de regula la preotul local, pentre ca stia ca acolo se manca si se bea cel mai bine. Dar copiilor sai le spunea intotdeauna:

-Cand aveti vreu necaz, vreo suparare, cand simtiti nevoia sa vorbiti cu Dumnezeu, mergeti pe camp. Opriti-va la un copac, sau la un tufis, ingenuncheati si spuneti-i Lui ce aveti de spus. Daca Dumnezeu exista, va va auzi acolo la fel de bine ca in biserica. Dar nu va duceti sa va destainuiti preotilor, pentru ca in gura lor este multa fatarnicie, si ei sunt primii care calca poruncile sfinte.

Cred ca pastorii nomazi au pastrat intotdeauna ceva din credintele vechi, precrestine, in sufletul lor, si s-ar fi destainuit mai degraba campului, codrului sau cerului, decat unui om dovedit fatarnic, chiar daca imbraca sutana.

Ce m-a uimit si mai mult la cruciada anti – „ Despre smerenie” de pe net, este violenta manifestata, limbajul sub orice limita de decenta, si mai ales spiritul anticrestin al smeritilor postaci.

Mai oameni buni, oare crestinismul nu propovaduieste toleranta, intelegerea, iertarea, piosenia?

Eu inteleg ca un om, crestin practicant si convins, deranjat de un cantec care-i contrazice ideea despre cum trebuie sa arate o biserica in care sa-l gasesti pe Domnul, il dojeneste pe cel despre care crede ca a gresit! Nu ca se apuca sa-l injure ca la usa cortului, sa-i verse galeata cu laturi verbale in cap, sa-i conteste brusc valoare artistica, ba mai mult, chiar si calitatea de om!

Nu prea seamana a crestinism asta, bre!

Dupa cum nu a crestinism a semanat gestul BOR  de a intoarce spatele victimelor de la Colectiv!  Pentru ca noi ne rugam doar in biserici, nu? Sau mai bine  in catedrale mastodont, ca sa fim mai apoape de El…

Am spus ca pe langa Dan, ca autor moral el macar incaseaza  „drepturile de autor”, galeata de laturi s-a abatut si asupra celor care i s-au alaturat in promovarea ideii clipului. Deveniti brusc: ratati, otrepe, lepadaturi, vanduti, alogeni (!) s.a.m.d. Limbajul aminteste categoric de infierarile din anii ’60, asa ca dati-mi voie sa va spun, citandu-l oarecum pe Marx,  ca „o stafie bantuie mintea multor compatrioti, stafia comunismului”.

Nu zic despre cei 21, sau 27, ca ar fi valorile reprezentative ale neamului, nici gand. Majoritatea ar fi ceea ce numim „vedete” in acceptiunea televizionista. As zice chiar – rasucind iar un citat, ca un popor are la un moment dat vedetele pe care le merita!

Dar vad in clip un Bittman, care mi-a incantat  tineretea, un Toni Grecu care mi-a distrat-o, cantareti de succes ca Monica Anghel, Banica jr. sau Goia – care fac sali pline la spectacolele lor, un Alexandru Andries care spune tot timpul lucrurilor pe nume (v. La Rovine), un Cartarescu care e injurat foarte des pentru ca scrie (si e greu de citit, nu?), si ultimul – dar nu cel din urma – maestrul Rebenciug.

Care maestru, luat cu problemele curente, a uitat de data asta sa vina cu sulul  de hartie igienica, cum a facut in 1989 la Televiziuea Romana. Si sa spuna, asa de final:

-Mai, smeritilor, care injurati ca la usa cortului, in postul pastilor, pe net sau in presa. Avizilor de like-uri! Dupa ce terminati, luati hartia asta si stergeti-va la gura!

Aferim, bre!

Macri’s – Copilarie printre “ insi” si “pretinsi”!

Teatrul_Focsani

foto: www.artline.ro

Amintirile din copilarie si tinerete au un aer aparte, mai ales dupa o anumita varsta, asa ca nu pot sa-mi impiedic mintea sa zboare adeseori catre acei ani. Iar anii de liceu au parfumul lor aparte, pentru ca sunt anii cand vii in contact cu multi oameni, cand parasesti pentru jumatate de zi satul natal, pentru a te amesteca in multimea orasenilor, pentru ca sunt anii cand traiesti cele mai frumoase clipe de dragoste, iar dragostea la varsta respectiva este plina de puritate, aspectul carnal alaturandu-i-se ceva mai tarziu.

Focsaniul acelor ani traia din plin o drama pe care comunismul o generase si o perpetua: desi avea un superb teatru, o bijuterie arhitectonica, orasul nu avea si trupa de teatru. Teatrul din Focsani era ctitoria unui liberal cu avere, si cu dorinta de a lasa ceva semenilor sai, intru luminarea mintii, este vorba de maiorul Gheorghe Pastia. Cu singura pretentie ca pe frontispiciu sa ramana scris pentru intotdeauna: Teatrul „Maior Gheorghe Pastia”. Si nici nu avea cum sa nu fie o realizare arhitectonica deosebita acest teatru, devreme ce din juriul care a selectat proiectul in urma unui concurs, faceau parte chiar Ion Mincu si Constantin Nottara.

Ca sa mai acopere cumva desertul cultural focsanean, intrerupt cand si cand de reprezentatii ale unor trupe din Bucuresti, niste oameni inimosi lansasera o provocare liceenilor indragostiti de cultura, si creasera STEF – Stagiunea Teatrala a Elevilor din Focsani. O ministagiune cu piese de teatru jucate de  elevii liceelor din Focsani, indrumati de dascali inimosi, precum dl profesor Dima de la Unirea, sau dl profesor Craciun de la Cuza.

Asa ca in fiecare an, o emulatie culturala bantuia prin salile liceelor focsanene, cu alegeri de piese, cu distributie de roluri, cu repetitii dupa ore, cu incropirea de costume, cu tot ce se petrece de obicei la punerea in scena a unei piese. Si cu trairi pasionale, caci nu e usor lucru sa iesi pe scena in urbe, in fata dascalilor, familiilor si cunoscutilor, ca un actor sadea.

Cum noi cuzistii eram la un liceu de mate-fizica, aparent am fi fost neimplicati in toata aceasta miscare teatrala ad-hoc. Dar nu era de loc asa! Iar cand aveai dascali precum profesorul Craciun, intrarea in competitie se facea la mai inalt nivel. Si transpiram  pentru a ne aduce prinosul trairilor noastre muzei teatrului, la fel ca cei de la Unirea sau Pedagogic.

Cum Dumnezeu nu mi-a dat nici har oratoric, nici voce buna pentru teatru, nici prezenta scenica, transpiram in pregatirea STEF la echipa de suport, care facea totul astfel incat celor de pe scena sa le iasa totul bine: mai reproduceai un zgomot in culise, mai suflai o replica, mai plimbai o tava cu pahare cu apa, de-ale culiselor …

Era interesant si acest lucru pentru ca, pentru a mari atractivitatea spectacolelor jucate de elevii  imberbi, dar pasionati la extrem, Inspectoratul Scolar Judetean, care patrona ministagiunea, facea eforturi sa aduca si actori consacrati, sau alti oameni de cultura, care sa recite, sa monologheze, sa joace ceva, in sfarsit sa pigmenteze pauzele dintre spectacole.

Si era cred prin anul 1980, cand inaintea spectacolului nostru, al cuzistilor, trebuia sa recite o poezie omul de cultura Romulus Vulpescu. Nu stiam foarte multe despre el, il mai auzeam la radio, dar dl Craciun ii facuse un elogiu consistent, descriindu-l ca pe un important traducator, poet si prozator.

Asa ca stand in culise, alaturi de dl Craciun, de Inspectorul pentru limba romana de la Inspectoratul Judetean, de alti profesori si de nelipsitii politruci locali, asteptam cu nerabdare sa debarce dl Vulpescu, sa vedem si noi de aproape o celebritate. Dar ora inceperii spectacolului se apropia cu repeziciune, iar poetul intarzia sa apara, punand in pericol respectarea progarmului. S-au dat telefoane la hotel, s-au pus intrebari si s-a continuat asteptarea. Profesorii de romana susoteau intre ei cu inspectorul, noi auzind cand si cand cate o remarca scapata mai tare:

-Mai bine sa nu mai vina, daca e asa …

-Riscam naibii sa ne facem de ras …

-Cine sa vorbeasca cu el?

Nelamuriti, tot priveam spre usa din spate, pe unde trebuia sa apara vedeta. Si la un moment dat aceasta aparu, dar intr-o cu totul alta postura decat cea asteptata. Mai bine zis, aparu sprijinit de doi tipi solizi, dintre care unul era soferul masinii cu numar mic ce-l adusese de la hotel, si intr-atat de beat incat nu cred ca stia unde se afla si ce cauta acolo. Era imbracat cu un costum de blugi, visul oricarui tanar ca noi in anii ’80, avea parul valvoi, barba ingalbenita de nicotina asa cum li se intampla fumatorilor inraiti, ochii inchisi, si mormaia ceva nedeslusit in barba. Cu greu a fost asezat pe un scaun, unde a si inceput imediat sa sforaie usurel.

In culise spaima cuprinsese toata suflarea inregimentata in organizarea evenimentului. In cateva minute prezentatorul ar fi trebuit sa faca introducerea, poetul ar fi trebuit sa recite o poezie, iar apoi piesa noastra, a elevilor de la Cuza, ar fi trebuit sa inceapa. Dupa consultari soptite, s-a ajuns la concluzia ca nu trebuie ca Romulus Vulpescu sa mai iasa pe scena, si ar trebui dus inapoi la hotel. Toate bune, dar cine sa-i comunice asta? Pentru ca omul beat este si suparacios. Si cand mai este si secretarul Uniunii Scriitorilor din Romania, supararea lui ar putea avea mana lunga. Asa ca pana la urma beleaua a picat pe inspectorul de limba romana, ca principal organizator al evenimentului.

Speriat, acesta s-a apropiat de poet, l-a zgaltait putin de maneca jachetei de blue-jeans, soptindu-i:

-Domnule. Domnule Vulpescu …

Deranjat, poetul a intredeschis un ochi tulbure, a rasucit putin capul, incercand sa realizeze unde se afla, si l-a intrebat, mormaind:

-Ce vrei, ma?

-Stiti, vad ca nu va simtiti bine, si ne-am gandit, noi organizatorii, sa nu va mai deranjam cu recitarea, si sa dam drumul direct la piesa. Ce spuneti? Masina e trasa aici, in spate.

Vulpescu a reusit, cu un efort considerabil, sa intredeschida si celalalt ochi, si si-a focalizat privirea asupra inspectorului:

-Auzi, ma? Dar tu … cine pizda matii esti?

Speriat ca inevitabilul parea a se produce, si ca reusea sa-l supere pe  secretarul Uniunii Scriitorilor, ceea ce ar fi putut avea un efect dezastruos asupra carierei sale, inspectorul a gasit disperat un raspuns, pe care l-a crezut dezarmant:

-Cine sa fiu? Sunt si eu „un ins“

Raspunsul scriitorului nu s-a lasat asteptat nici o secunda, de parca il avea pe limba:

-Auzi, ba? Tu nu esti un ins, esti „un pretins“!  Hai, dispari, sa ma scoli cand imi vine randul.

Si s-a pus iar pe motait.

Dupa cateva minute a fost anuntat si prezentat, inspectorul l-a trezit si i-a soptit ca intr-un minut trebuie sa mearga in scena, si toti asteptam curiosi sa vedem ce se va intampla.

Vulpescu s-a ridicat cu greu in picioare, a scuturat din cap si si-a trecut degetele prin par, a baut un pahar cu apa pregatit alaturi de scaun, si cu pasi sovaielnici a intrat in scena. S-a agatat literalmente de microfon, tinandu-l ferm cu ambele maini, a clipit deranjat de luminile rampei, si a inceput sa recite.

Nu am auzit, si nici nu cred ca o sa mai aud vreodata, Moartea Caprioarei recitata la un asa nivel de traire ca la acel om. Am auzit-o recitata de mari actori, la televizor, fiecare aducandu-i nota sa personala, vibratia sa, adaugand cate ceva nou. Dar recitarea lui Vulpescu l-ar fi uimit chiar si pe Labis! Vocea lui, usor dogita, parea a veni din gatul uscat de sete al naratorului, foamea era invocata printr-un usor marait de salbaticiune de prada, flamanda si gata de vanatoare, atmosfera creata parca avea ceva din infernul sufocant invocat de poet, apasandu-te pe crestet. La sfarsitul poeziei parca eram toti transpirati si socati, gata sa ne privim mainile, sa vedem daca nu sunt patate de sangele ciutei.

Cu pasi la fel de sovaielnici poetul s-a intors in culise, s-a prabusit pe scaun si a adormit instantaneu. Cei doi insi l-au luat pe sus pana la masina, ducandu-l la hotel.

Sala a ovationat cateva minute in sir, oamenii simtind – oarecum instinctiv – ca au fost partasi la un act special de cultura, inimitabil, si aproape imposibil de descris.

Macri’s – Ou sont les elephants?

ILIESCU

foto: www.dcnews.ro

Vremea extrem de rece si mohorata de afara m-a facut sa nu vreau sa ies din casa astazi. Asa ca lenevesc, intins pe canapea, si ma gandesc la copilarie. De ce la copilarie? Pai dupa 50 de ani la ce sa te gandesti, la varsta senectutii? Copilaria este un lucru frumos pentru mai noi toti, mai ales ca dupa atatia ani partea mai grea a ei se estompeaza, si ne aducem aminte mai ales lucrurile frumoase.

De pilda azi mi-am adus aminte de dna Malerov, profesoara mea de franceza din scoala generala, care mi-a sadit in suflet dragostea fata de aceasta limba superba, si fata de o cultura bogata si plina de maretie.  O doamna frumoasa, cu un aer usor diafan, care parca plutea cand mergea pe cei doi kilometri de drum pietruit de la gara pana la scoala. Cred ca am fost putin indragostit de ea, pe la 13-14 ani, dar asta li se intampla majoritatii baietilor pe la acea varsta.

Dar, pornind de la amintirea profesoarei mele de franceza, mintea mea s-a oprit asupra unui alt moment important ce mi-a marcat copilaria: emisiunea in limba franceza, de la televiziunea romana!

Nu stiu cum il chema pe prezentatorul respectiv, cu fata lunga si usor atins de chelie, care mie mi se parea la varsta respectiva ca ar avea o fata veritabila de breton, fara insa sa-i fi vazut vreodata pe bretoni in realitate. Era dotat cu o voce grava, puternica, pe care o manevra cu iscusinta. Si rostogolea cuvintele si frazele cu o arta a dramatizarii demna de un regizor de teatru. Timp de 20 de minute stateam fascinat in fata televizorului, incercand sa traduc ce solicita, si incercand sa raspund in minte la intrebarile puse pentru telespectatori, pe un ton grav si putin inchizitorial:

–  comment t’appelle tu?

–  quelle est votre date de naissance?

Si mult mai simpaticele:

–  qui est Kiki?

–  Ou est Dodo?

–  Ou sont les elephants?

Asta cu elefantii mi-aduce aminte de ultima aparitie a acestui admirabil realizator la televiziunea cenusie romana, fosta comunista, la momentul respectiv “libera”.

Era in 1991 parca, si primul sef de stat mai important din vest, presedintele francez Francois Mitterrand, se hotarase sa viziteze Romania. Vizita era una importanta, pentru ca legitima noul guvern instalat la noi in 1989, dupa “evenimentele de la Bucuresti”, cum le numea Miterrand intr-un interviu din acel an, grijuliu sa nu pronunte cuvantul care n-avea ce cauta acolo, cel de ‘revolutie”.

Momentul era cum nu se mai poate de prost ales, pentru ca venea la nici un an dupa evenimentele din 13-15 iunie 1990, unde politia si-a autoincendiat masinile ca sa dea vina pe opozitie, dupa interventiile brutale ale minerilor, dupa radicalizarea luptei politice de la noi. Tinerii, mai ales studentii, se cam lamurisera ce democratie originala adusese Ion Iliescu, si cam ce perspective le deschidea ea. De aceea l-au asteptat pe Mitterrand cu tot arsenalul de sloganuri, afise si pancarde, cu texte pe care acesta nu risca sa nu le inteleaga, dat fiind francofonismul natiei pe care o vizita.

Mi-aduc aminte vreo doua dintre ele:

–  Francois Miterrand, est l’ami de l’assasin!

–  Ami des Roumains, ou ami de Roman?

–  Merci la France, pardon Mitterrand!

Dupa cateva zile, la televizor vine emisiunea saptamanala in limba franceza. Si simpaticul prezentator, amintind putin la fata de celebrul actor Bourvil, continua sa caute raspunsuri la intrebarile puse in emisiunea trecuta.

Asa incat, inevitabil, se ajunge si la clasica intrebare: Ou sont les elephants? Completata de aceasta data cu alta surprinzatoare: Qui est l’ami des elephants? Repetata de cateva ori, de parca prezentatorul asteapta disperat un raspuns, de la un elev mai rasarit.

Dar raspunsul din public nu vine, asa ca el insusi trebuie sa-l ofere:

– Francois Miterrand, est l’ami des …, est l’ami des …elephants!

Si se repeta apasat fraza, care suna categoric:

– Francois Mitterrand, est l’ami des elephants!

Si uite asa am avut ocazia sa vad ultima emisiune in limba franceza la Televiziunea Romana Libera. Controlat de Iliescu si ai lui, cuibul acela de securisti si activisti nu putea tolera o asemenea rima. Cine era presedinte al televiziunii romane pe atunci? Un intelectual care a produs mult rau incercarii de a se infiripa o democratie normala in Romania, istoricul Răzvan Theodorescu. Cand se vand, intelectualii fac mult mai rau unui popor decat cei saraci cu duhul …

P.S.  Imi cer scuze pentru eventualele greseli de gramatica vorbitorilor de franceza, n-am mai utilizat limba aceasta de prin 1984. Din pacate …

Macri’s – Istoria managementului la români , ep.3 – „Dor, Drum, Dromichetes”

caricatura-silviu_macrineanu1

Era o zi torida, din vara anului….anului… Dar ce importanta are anul, cand orbecaim pe cararile milenare ale istoriei acestui neam, care a dat omenirii atatea descoperiri importante: ulcica mare de Cucuteni, betia, bâza, betia, furtisagul, si altele.

La palatul lui Dromichetes, din cetatea Helis, un bezmetic batea in poarta ca disperatul, de parca dadeau turcii.

-Deschideti!! Deschiideeetiii Poarta Soarelui! Sunt eu, sutaşul Getyx, din vama de la Donaris.

-Ho ba, ca nu dau turcii! Ca nu-i epoca lor. Nici macar avarii, cumanii sau bulgarii n-au cum sa navaleasca. Deschideti-i ma Poarta Soarelui odata, ca ma luă durerea de cap cu zbieretele ăstuia.

– Colega, problem?, intreba Dromichetes foarte curios.

-Problem, Maria ta, ca dau navala macedonenii peste noi, cata frunza si iarba. Au ajuns la Dunare, si pregatesc un pod de barci ca sa treaca. Sunt cel putin…,cel putin…, ia zi, ce vine dupa 40.000?

-50.000 ma, cum naiba ai ajuns sutaş la vama, daca nu stii sa numeri din zece in zece?

-Asa este, 50.000. Sunt cel putin de doua ori cate 50.000, Maria ta.

-Asa? Cel putin 100.000? Ce dracu sa facem noi cu atatia macedoneni? N-au mai ajuns pe aici atatia, de cand i-au atacat pe sciti, acum sute de ani. Ia zi, cine-i conduce, ai aflat cumva?

-Am prins o limba, Maria ta. Zice ca Lysimach insusi e in fruntea lor, ala de-si trase un sfert din imperiul lui Alexandru, dupa ce  trecu intru odihna acesta.

-Atunci este groasa rau! Trompeti, sunati o  convocare la sedinta de sfat urgent pentru sfetnicii mei.

Si peste un ceas, in sala tronului stateau adunati ca la 20 de sfetnici, incepand cu bufonul  si terminand cu paharnicul. Dromichetes cazuse pe ganduri. Sfetnicii cazusera pe unde putusera si gasisera si ei cate un loc.

-Ia ziceti, sfetnicii mei, ce facem? Macedonenilor le căşună pe noi. Sunt de 2-3 ori mai multi decat ostasii pe care i-am putea strange.  Apropo, in procesul verbal sa se scrie: sunt de 8-10 ori mai multi…

-Maria ta, zise Coroles, cel cu parul alb, nu avem ce face, trebuie sa aplicam managementul de criză.

-Managementul de criza? Avem noi asa ceva, in pustia asta? Nu cumva te-a batut soarele cam mult in cap, sfetnice?

-Avem, Maria ta. Din mosi-stramosi, avem un plan de criza, scris pe o piele de bou, cu litere grecesti, ca nu ne-am invrednicit sa inventam si noi un alfabet, sa nu mai imprumutam de la altii.

-Cinste lor, cinste lor! Cinste lor, stramosilor!, striga adunarea dezlantuita.

-Si ce zice managementul asta de criza, Coroles? Ce trebuie sa facem?

-Pai, intai si intai, trebuie sa facem o analiza SWOT. Nu stiu cum i-ar zice pe limba noastra, ca nici nu stiu ce limba mai avem maria ta. Si e greu asa, fara alfabet, fara foneme, fara limba cu gramatica clara, parc-am fi barbari.

-Analiza SWOT zici?

-Da, Maria ta, asa-i ziceau niste celţi ce trecura pe aici acum niste veacuri, si de la care imprumutaram, intelegi ce vreau sa spun, pielea de bou cu planul. S cica inseamna puncte tari, W – puncte slabe, O – oportunitati, si T – amenintari. Le scriem aici, pe pielea asta de vitel, si le rostuim pe fiecare in parte.

Deci:

Puncte tari – nu au ce fura de la noi, ca am furat noi cam tot ce se putea;

Puncte slabe – cei mai apropiati munti impaduriti sunt cam la 200 de stadii, asa ca e greu cu ascunsul;

Oportunitati – daca se intampla vreo minune si-i batem, ai putea sa scapi de printesa Bendix, pe care nu s-a incumetat s-o ceara de nevasta vreun fraier pana cum, si sa i-o bagi pe gat ca nora lui Lysimach;

Amenintari – daca ne bat machidonii, o sa stea aici cel putin doua-trei sute de ani, ne vor bea vinul, ne vor manca boii si ne vor – vorba aia rusinoasa – femeile. Cum ne-au prins si fara alfabet, in trei sute de ani o sa vorbim toti limba lor, de n-o sa mai stie nimeni vreodata de stirpea getilor cea făloasă.

-Aha, imi place analiza asta Coroles. Ai dracu’ celţi, ce scorniră. Trebuie sa-i gasim alt nume, sa nu se prinda nimeni ca e a lor, si s-o raspandim noi primii. Asta daca scapam de macedonenii astia. Mai departe ce zice la managementul ala de criza?

-Zice ca trebuie sa facem un plan de actiune. Acronimul pentru acesta este…

-Stai, ba, Coroles! Iar vii cu litere de la greci, cuvinte de la celţi, si alte alea, sa ne zapacesti de cap?

-Nu, Maria ta. Asta este de-al nostru, neaoş. Si se cheamă PORC.

-Asa, da! Mai vii de acasa. Si ce vrea sa zica PORC asta?

-Pai, zice ca inainte sa te apuci de treaba, trebuie sa faci niste socoteli, niste pasi, cam asa ceva:

P – planificare;

O – organizare;

R – recrutare;

C – coordonare si control.

-Cam incurcate vorbe, ma Coroles. Zi mai pe intelesul nostru, ce facem la fiecare? Ca deja ne doare capul de atata management din asta. Ia aduceti niste rhytoane si niste amfore de vin, sa ne dezmeticim putin.

PF7024-print1

-Maria ta, la planificare eu zic sa stabilim in cat timp strangem ostenii. Apoi cum facem sa-i mai intarziem pe macedoneni sa treaca Donarisul. Si cand sa ne izbim cu ei in lupta. La organizare eu zic sa trimitem oameni sa dea foc la holdele de grau, sa otraveasca fantanile, sa goneasca toate turmele de vite in paduri…

-Ho, ma, esti nebun? Vrei sa ma bage astia la subminarea economiei nationale?  Sa nu mai vad lumina zilei cat oi trăi?

-Maria ta, uita de grija asta, pentru ca e criza. E de ajuns sa anunti ca e criza in tara, si toate regulile se schimba! Poti taia din soldele slujbasilor, poti pune biruri mai mari, poti scumpi painea si vinul, nimeni n-are ce face. Ca e criza domne’, intelegi? Si cand e criza, nimeni n-are ce face.

-Aha, bine, o facem. La recrutare ce mai zici?

-Pai zic sa chemam pe langa ostasi, si pe taranii care au cai, cu coasele, topoarele si alte arme de criza. Care cu arcu’, care cu urlatu’, care cu steagul şuierător, este bine, se aduna la numar, ii sperie pe dusmani. Iar la coordonare si control zic sa iei Maria ta conducerea armatei, si – cu mintea ta cea luminata si fara de greseala, sa ne duci catre o victorie impotriva nepoftitilor. Asa sa ne ajute zeii din ceruri!

-Asa sa fie, Coroles!

Si pentru prima si ultima data in istoria noastra un plan de management a fost aplicat intocmai ca la carte (sul), iar rezultatul a ramas in cartile de istorie…

Va urma…

Macri’s – Amintiri din studentie, episodul V – Despre Toro, cel cu suflet chinuit de menestrel

caricatura-silviu_macrineanu1

 

Figurile colegilor mei de scoala, fie ca este vorba de generala, liceu sau facultate, se pastreaza in general clare in mintea mea, in ciuda trecerii timpului. Este drept ca acelea  ale simplilor “colegi”, cu care am impartasit mai mult intamplari colective si mai putin unele personale, s-au mai estompat in timp. Dar cele ale prietenilor, oameni fata de care m-am atasat in mod definitiv si iremediabil, chiar daca nu ne vedem cu anii (uneori cu zecile de ani), s-au intiparit cu pregnanta  in memoria mea afectiva.

Il pomenisem intr-un post anterior pe Toro, colegul meu de facultate si de camera de camin. O figura aparte in lumea noastra a automobilistilor in devenire, uneori cinici, alteori mai grosolani in manifestari, deh – ne pregateam sa terminam o facultate care ne trimetea in productie sa lucram cu a treia categorie umana din clasificarea clasica: oameni buni, oameni rai si soferi. Probabil asa se explica bogatia vocabularului licentios cu care ne-am pricopsit in facultate, injuraturile savuroase si inedite, pe care urma sa le aplicam soferilor din autobaze peste cativa ani.

Exceptie de la aceasta tipologie facea in mod clar Toro, bland ca o fata, bun ca painea lui Dumnezeu, neinjurand niciodata, ba mai si rosind cateodata la expresiile mai  tari ale colegilor de camera. Daca mai adaugam si vorbirea blanda, cu un inimitabil accent de la Moldova, si urmele unui puf de mustacioara mijit deasupra buzelor, sper ca v-am creat imaginea unui adolescent pe care te-ai fi asteptat sa-l intalnesti mai degraba pe holurile unui seminar teologic, decat pe cele ale unei facultati de “injineri”. Daca Zeba, colegul nostru din Falticeni, injura doar cand il scoteai pur si simplu din minti cu vreo magarie, dar tot mai scotea cate un “Sa ti   f..ta cainii, mai!”, sau un “Crucea, Dumnezaul, Barda si Gealaul lui, dar..”, pe Toro nu l-am auzit niciodata sa injure neaos, romaneste.

In armata pe caii de lemn, pe care am facut-o in postura de “infanterie imbarcata pe TAB” la Pitesti, Toro s-a descurcat destul de bine. Fiind inaltut, facea parte din plutonul I, impreuna cu mine, George, Mircea, Bila, Nickson, Mase, Sile, ce mai – baieti unul si unul. Tinea la glume, chiar dadea replici spumoase cateodata, facandu-te sa te gandesti fara sa vrei ca el si Zeba se trageau de pe meleagurile ce-l dadusera pe Grigore Vasiliu-Birlic. Se descurca si cu exercitiile cazone, ma rog aici niciunul dintre noi nu excelam, dovada ca Mase si-a rupt mana odata sarind un obstacol, iar daca ne alerga putin locotenentul  incepeam toti sa gafaim, de ne plangeai de mila. Culmea este ca atunci cand jucam fotbal sau baschet, conditia noastra fizica se imbunatatea ca prin minune, alergam de ne ieseau ochii, chiar daca uneori jucam cu bocancii in picioare!

Apropo de infanteria imbarcata pe TAB, cand ne-au dat uniformele la sosire in armata, impreuna cu insemnele armei “auto” – respectiv cauciucul si uneltele de mecanic, a fost bucurie mare pe noi. Totul a tinut pana la primul mars spre padurea din Bascov, cand intreband noi unde sunt TAB-urile ca sa ne imbarcam, am aflat ca le avem…in picioare! Asa ca cei 11 km dus si 11  km intors pana la Bascov, pe jos, cu ranita in spate, armament, tinte, etc., au inceput sa faca parte din cotidian. Singura data cand ne-au imbarcat intr-un camion, la o alarma, ca sa scoatem drapelul de lupta al unitatii, am reusit sa-l “deterioram” pe acesta, asa ca poate aveau si APV-istii dreptate.

Dar sa revenim la Toro si la studentia din Brasov, oras superb, drag inimii mele dar si colegilor mei de generatie. Toro s-a dovedit a fi soarece de biblioteca, unde petrecea prea mult timp, refuzand micile placeri ale vietii de student in primul an: discoteca din Rectorat, cheful in camin, “proiectia video”, vizitarea fetelor de la Liceul Sanitar sau un fotbal indracit in curte la clubul Dinamo. Toate astea n-ar fi fost o problema, nu era singurul student studios dintre noi, dar pe masura ce se apropia prima sesiune a inceput sa dea semne exagerate de neliniste. Ne tot intrerupea de la activitatile noastre de studiu zilnic al etichetelor de Valea Prahovei si Piatra Craiului, ne apostrofa cand plecam aproape zilnic la 2 ore de fotbal:

-Sunteti inconstienti, mai sunt 3 saptamani pana la sesiune, nu invatati nimic, ce o sa faceti?

Si se culca tot mai tarziu, citind pana cand il fortam noi sa se culce stingandu-i lumina. O frica patologica incepuse sa-l bantuie, impreuna cu senzatia cunoscuta ca – pe masura ce citesti tot mai mult, parca nu mai stii nimic din materia respectiva. Binenteles ca, la cei 19 ani ai nostri de atunci, aceste lucruri nu ni s-au parut asa de alarmante, mai glumeam cu el, il mai incurajam, incercam sa-i mai impunem prezenta la o activitate relaxanta, fara prea mari reusite insa.

Asa se face ca intr-o zi intra la noi in camera alarmat Popica, coleg dintr-o camera alaturata, si ne spuse intr-un suflet:

-Macrinus, Bila, mergeti repede la spalator, s-a intamplat ceva cu Toro, nu stiu ce a patit ! Sta imbracat cu geaca cu tot sub dusul de apa rece, e plin de nisip, nu raspunde la intrebari, parca e de pe alta planeta , frate!

Am dat buzna la dusuri impreuna cu Bila, l-am gasit pe Toro imbracat, cu hanoracul imblanit plin de nisip, stind sub un jet de apa rece ca gheata, asa cum era apa in camin in luna ianuarie. Un Toro livid, cu fata golita de sange, cu un tremur al buzelor de parca ar fi vrut sa spuna ceva dar nu poate, cu o privire de om haituit, care-si intrezareste sfarsitul. Ne-am speriat rau de tot, l-am dezbracat de hanorac, l-am tras cu greu de sub dus si ne-am pus sa-l dezbracam acolo pe loc de hainele ude si inghetate. Apoi  l-am dus mai mult pe sus in camera, l-am dezbracat la pielea goala, l-am imbracat cu haine uscate si am incercat sa-l bagam in pat, sub mai multe paturi, ca sa-l incalzim. Ne era frica de o pneumonie, sa umbli iarna prin Brasov cu hainele ude e crima curata. Dar eforturile noastre erau zadarnice: doar ce-l asezam in pat si-l inveleam, ca se si ridica in fund, uitandu-se in gol, cu toti muschii incordati, de parca statea sa o ia la fuga. Asta ne-a speriat si mai tare asa ca am sunat la salvare, au venit destul de repede, au intrebat ce s-a intamplat, le-am povestit amanuntit si au plecat cu Toro spre spitalul de boli nervoase, care in Brasov – cruda ironie, fiinta pe str. M. Eminescu, destul de aproape de complexul de pe Memorandului, unde eram noi cazati.

Reconstituid traseul lui Toro din acea zi, am ajuns la concluzia ca nisipul provenea dintr-un canal ce trecea pe sub Colina, ajungand pana pe la Ceasul Rau, o carciuma dintr-o intersectie celebra pentru multele accidente mortale. In acel canal, cu apa de 0,80-1,00 metri, sarise Toro incercand sa se sinucida prin inecare. Nereusind, iesise cumva din canal si venise cu hainele ude, cu capul descoperit si ud si el, prin gerul de afara, cale de cel putin un kilometru. I-am gasit caciula in respectivul canal, ceea ce venea in sprijinul teoriei noastre.

Medicii n-au permis vizite la spital in primele 2 saptamani, asa ca nu aveam nici o veste despre evolutia lui Toro. Dupa 2 saptamani, eu cu Bila si cu David Demeter (singurul maghiar din camin care statea in camera cu 5 romani, dar asta-i alta poveste), ne-am infiintat la usa metalica a Spitalului de Boli Nervoase, cu niste compot la noi pentru Toro (era singurul lucru ce-l gaseai in alimentara). Un bazait de electromagnet ne-a semnalizat deschiderea usii, am intrat intr-un hol maricel, in care portarul statea intr-o ghereta cu geamuri aparate de plasa metalica si cu usa metalica sanatoasa. Geamurile aveau bare de otel, scarile in spirala erau prevazute cu protectie de plasa pe toata inaltimea celor 2-3 etaje, infirmierii semanau cu cei din “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, atmosfera amintea de inchisorile brasovene ale Mariei Tereza, dintre care una devenise in anii studentiei noastre  Caminul studentesc nr. 6!

La cine vreti voi sa mergeti?, ne-a intrebat portarul, al carui fizic amintea de un  luptator aroman Cogea Mitu, celebru intre cele doua razboaie mondiale.

-La un coleg de facultate,………….,  a spus Bila cu glas tremurat.

-Aha, ala firavul, urcati la etajul 2, cam 206. Dar nu puteti merge decat doi, unul trebuie sa ramana aici, asa-i regulamentul !

-Bine, raman eu, a zis acelasi Bila, pe care atmosfera locului il inmuiase deja.

Asa ca eu si cu David ne-am luat inima in dinti si am urcat scara, in cautarea camerei cu pricina. L-am gasit pe colegul nostru Toro dezlegand rebusuri, mai slab parca decat era inainte, dar cu o privire destul de limpede si relativ vioaie. S-a bucurat mult ca ne-a vazut, am stat putin de vorba, dupa care la intrebarea mea daca primeste de mancare sufficient, mi-a raspuns cu un zambet pisicher:

Da, ceai de “sunatoare” la discretie!

Doamne ajuta mi-am zis, un om caruia i-a revenit simtul umorului este recuperabil, sigur este pe drumul cel bun. In timp ce vorbeam noi in soapta in trei, s-a intors in rezerva de 4 paturi un alt bolnav. Avea cam 60 de ani, o figura blajina, chelie in fata, dublata de prezenta unui par valvoi pe lateralele capului, cam in genul  in care sunt portretizati savantii nebuni in filmele pentru copii. A observat interesul meu pentru el , m-a privit scrutator, dupa care m-am trezit cu el in fata:

Buna ziua, eu sunt scriitorul Grigore Vasilescu – Fetesti, incantat de cunostinta ! Tocmai am inceput un nou roman si vreau sa va rog sa va uitati putin pe el ! Poftiti la mine la birou, va rog!

M-am uitat dezorientat spre Toro, acesta mi-a adresat o usoara ridicare din umeri, asa ca m-a ridicat stingher si m-am asezat pe patul scriitorului. Acesta a luat un teanc de vreo suta de foi A4, mi le-a pus in brate si s-a pus pe  asteptare, fixandu-ma cu niste ochi injectati si tulburi.

Se numeste “Cand va rasari din nou Luna”, mi-a spus el.

Am dat din cap cu un aer aprobator si mi-am aruncat privirea pe manuscris. Cand – stupoare, paginile erau toate albe de la prima la ultima! M-am uitat disperat spre colegi, dar acestia reluasera deja conversatia, fara sa ma mai bage in seama. Am inceput sa rasfoiesc paginile albe, facandu-ma ca citesc ici si colo, intorcandu-ma cateotadata, ca si cum mi-as fi amintit ceva, ce mai parca eram Nicolae Manolescu in actiune. Dupa vreo 10 minute i-am restituit topul de hartie insului nemiscat de langa mine.

Ei, cum vi se pare, m-a intrebat el cu ochii cetosi fixati pe mine?

-Ce sa spun, actiunea imi place, are ritm, dar….

-Dar,….?

Dar personajul principal mi se pare prea serios.

-Bine , dar e un personaj  tragic !

Da, dar chiar si la personajele tragice oamenii vor sa vada ca ele nu-si pierd simtul umorului, in situatii grele.

-Cred ca ai dreptate, spuse el, dupa un moment de reflexie. Tinere, Dumnezeu mi te-a scos in cale azi, mi-ai dat o parere din afara foarte pretioasa. Toti colegii de aici mi-au spus ca este perfect. O sa mai lucrez la eroul principal, sa-l mai umanizez.

Asa sa faceti, mai vorbim cand vin data viitoare. Mult succes, i-am transmis usurat.

Am mai vorbit putin cu Toro, i-am spus ca-l asteptam cu nerabdare in echipa si am plecat. Cand am ajuns in hol, ia-l pe Bila de unde nu-i! Ne-am uitat in jur, nimic! L-am intrebat pe portar daca stie unde  e baiatul blond cu ochi albastri, pe care l-am lasat sa ne astepte in hol.

Ah, ala ? A vorbit putin cu un pacient, apoi mi-a facut semn sa-i deschid usa si a fugit ca din pusca!

Am plecat nedumeriti si peste 10 minute eram la camin, unde Bila statea in camera si sugea dintr-o bere, de parca era ultima din viata lui.

Bine mai moldovene, chiar asa nesimtit poti sa fii ?  In loc sa ne astepti, eventual sa fi urcat si tu la urma doua minute la Toro, ai plecat ca Dula de la spital?

-Bai, nu spuneti asa, ca nu stiti ce mi s-a intamplat cat ati lipsit ! Era s-o patesc rau cu un nebun de acolo.

Da ce-ai patit, ma, ce ti-a facut?

Stai sa vezi ! Cum stateam eu in hol asteptandu-va, ma jucam cu 3 monede de un leu pe care le rostogoleam in mana, ca sa-mi treaca timpul. Si ma gandeam ca erau ultimii bani pe care-i mai am, iar pana la venirea bursei mai e vreo saptamana. In hol la nebuni era un telefon pe perete, chiar m-am mirat de existenta lui, dar mi-am zis ca sunt si unii mai sanatosi probabil, care pot vorbi la el. Deodata apare in hol un nebun in pijama, cam ca Manea de mare, cu parul valvoi, cu ochii rosii ca moroii, care avea o fisa de un leu in mana. Se duce la aparat, baga leul, formeaza un numar si … asteapta. Nimic! Apasa clapeta, dar telefonul nu-i mai da banul inapoi. Ii trage un pumn aparatului, dar degeaba. Bani inapoi, ioc. S-a enervat tare, s-a uitat nervos in jur, vazandu-ma pe mine cum ma joc cu fisele. A venit val-vartej pana la mine, s-a proptit in fata mea, a intins o mana cat o lopata si a zis cu un glas de Sfarma Piatra:

-Da-mi un leu !

Ia , tata !, i-am raspuns, dandu-i leul cat puteam de repede.

Figura s-a repetat de trei ori, aparatul inghitindu-i fisa de fiecare data, iar el devenind din ce in ce mai nervos. Dupa ce mi-a luat si ultima fisa si a pierdut-o si pe aceea in aparat, n-am mai asteptat sa vina iar, i-am facut semn paznicului sa deschida usa si m-am pus pe o fuga de nu m-am oprit decat aici la camin, unde am luat berea asta ca sa-mi revin putin.

Toro a revenit printre noi dupa 5 saptamani, recuperat destul de bine, profesorii au fost de treaba si au acceptat sa-i amane examenele, lucrurile pareau sa reintre in normal. Dormea des la un unchi de-al lui din Brasov, care i-a dat o cheie de la apartament si l-a rugat sa stea la el permanent. Dar oscila intre agitatia din camin si linistea apartamentului respectiv, neputandu-se hotara pentru niciuna dintre variante.

Totul pana intr-o zi de mai, cand unchiul sau l-a gasit in cada – cu venele taiate cu lama, si apa rece curgandu-i peste taieturi. Apa aceea rece de Brasov a fost sansa lui, pentru ca el a presupus ca daca tine mainile sub jet o sa i se scurga sangele mai repede, trecand astfel mai usor in nefiinta. Dar apa rece a provocat contractia venelor, incetinind curgerea sangelui, astfel ca medicii l-au putut salva. Dupa o noua spitalizare, la sfatul decanului nostru, s-a intors acasa in Moldova, urmand sa reia anul I in toamna. A avut o aparitie meteorica in toamna, cand noi incepeam anul II, apoi cred ca a clacat din nou, disparand apoi pentru totdeauna. Tare as vrea sa stiu ce s-a intamplat cu el dupa aceea, daca si-a regasit linistea sau nu, pe meleagurile natale.

Va urma……………

Macri’s – Amintiri din studentie, episodul IV – Despre germenii „capitalismului” in comunism – 2

caricatura-silviu_macrineanu1

 

Azi, in timp ce ma uitam la “Amintiri din Epoca de Aur”  – filmul scris de Mungiu si regizat de cativa tineri de cert talent, mi-am adus aminte de vremea cand vizionarea unui film bun era o adevarata aventura. Si asta de multe ori la propriu, nu la figurat. Cei mai tineri nu stiu de epoca de suprematie a video-ului in aceasta tara decat din povestirile parintilor, sau nici macar atat. Nu stiu tinerii nici cine era Margareta Nistor, cea a carei  voce o traducea  si pe a lui Jack Nicholson (in Zbor deasupra unui cuib de cuci), dar si pe a lui Stalone Rambo, sau pe a lui Edy Murphy. Cateodata ma uit la filme si parca ma apuca dorul de traducerile ei, fie chiar si de un “Fuck you!”  tradus prin “La naiba!”, asa cum obisnuia, din dorinta de a nu ne impieta urechile cu expresiile deocheate ale imperialismului decadent.

A avea  videoplayer  personal in anii  ’80 era un fel de atingere a unui prag suprem de bunastare, care nu putea fi depasit decat de a avea o Dacie fabricata pentru strainatate, sau de a primi aprobarea sa-ti faci un concediu intr-o tara din vest. Mi-aduc aminte de Nelu T., o cunostinta a fratelui meu, care cumparase un videorecorder si un televizor color, costul achizitiei apropiindu-se binisor de pretul unui autoturism Dacia. E drept ca Nelu mai achizitionase si vreo 200 de casete inregistrate cu cate 2 filme/caseta, apartamentul  lui fiind echivalentul unui magazin de inchiriere DVD-uri din zilele noastre, numai ca se inchiriau aparatul video, televizorul color si casetele impreuna! A facut bani buni Nelutu, astfel ca dupa un timp a aparut si al doilea televizor color, iar afacerea prospera. Nu ma gandeam atunci cum de militia inchidea ochii la asemenea  “afaceri”, inadmisibile in comunism, dar de buna seama un pret se platea, sub o forma sau alta. Nelutu povestea ca uneori trebuia sa organizeze vizionari pentru prietenii comandantului militiei din Brasov, la cate o cabana mai retrasa, vizionari la care filmele categorisite azi ca XXX insoteau litrii de whisky turnati pe gat de tovarasii militieni si tovarasele lor de petrecere.

Cum afacerea cu berea vanduta in camin fusese dusa la perfectiune de catre colegii mei “sacali”, producand maximum de profit posibil, atentia lor a fost captata de noi posibilitati de a face bani, printre care cea cu video sarea in ochi. Adevarul este ca manifestau un spirit de intreprinzatori cu totul nepotrivit epocii de constrangeri in care traiam, dar care s-a descatusat dupa revolutie, dovada ca unul dintre ei avea dupa 20 ani o firma cu 35 de TIR-uri care faceau transport international, toate achitate integral.

Cum avea loc o seara de vizionare video intr-un camin studentesc, este greu de imaginat daca nu ati trait in perioada aceea. Eu inchiriam pentru o sambata seara aparatul video, televizorul si 10 casete de la Nelutu T.,  pentru suma astronomica de  1000 de lei. Pentru comparatie tata avea un salariu de cam 2300 lei/luna. Binenteles ca noi cei care stateam in camera, cinci la numar, nu puteam suporta cate 200 lei fiecare!  Asa ca inchirierea se facea dupa ce intocmeam o lista de doritori, preferabil in jur de 15-20, carora le luam si avans pentru a fi siguri ca nu se razgandesc. Noi plateam ceva mai putin, pentru ca ne ocupam de procurarea sculelor, transportul lor in camin si punerea camerei la bataie. Camera se pregatea inainte de inceperea vizionarii (dupa caderea intunericului), prin punerea de paturi in geam, aducerea de scaune imprumutate de la tot palierul, pregatirea de scrumiere, etc. Filmele se vedeau cu sonorul nu prea tare, pentru ca – cu toata “antifonarea” camerei, se puteau auzi zgomote afara, iar cum camera 5 dadea spre fata caminului, eram expusi riscului ca “triula” de politie care patrula noaptea prin complex sa auda ceva. Spun “triula” pentru ca avea in compunere un subofiter de politie si doi soldati in termen, inarmati cu AK47, deci termenul de “patrula” nu ar fi fost cel mai potrivit. Brasovul primea la studii universitare, pe bani putini, toata floarea tineretului palestinian, iordanian si irakian, asa ca prezenta patrulelor nu era chiar lipsita de sens, mai ales dupa ce veti citi un episod despre o bomba plasata unui obiectiv diplomatic al Israelului in Romania, de catre unii din acesti “studenti”,  intr-un alt post.

Va puteti  inchipui cam ce aer respiram in camera la o astfel de vizionare, intr-o camera  de 3X5 metri inchisa cu yala, unde se inghesuiau 15-20 de oameni, unde se fuma ca la turci, geamurile fiind astupate cu paturi. Am introdus vrand-nevrand pauze de fumat,  in spalatorul de la parter, altfel nu se mai putea respira. Alegerea filmelor era o alta problema, plebiscitul fiind singura forma acceptata, asa ca nu puteai sa-i multumesti pe toti niciodata. Dupa ce am organizat doua astfel de vizionari la noi in camera ne-am lasat balta, riscul era mare, nu puteai sa vezi un film ca lumea, inghiteai fum cu nemiluita, iar a doua oara nu ne-au iesit nici banii la socoteala, asa ca a trebuit sa completam noi in plus, ca sa facem mia de lei ce trebuia platita pentru inchiriere. Asta ne-a pus capac !

vhs

Se pare ca noi, care nu incercam decat sa vedem niste filme neaduse in cinematografe, la un pret rezonabil, nu ne pricepeam la organizare, iar la castig nici atat. Spun asta pentru ca in scurt timp nu mai era nevoie sa te agiti sa inchiriezi sculele si casetele , sa strangi doritorii, sa te agiti ca nebunul, pentru ca sacalii au transformat vizionarea de filme in camin intr-o afacere pusa pe roate in mod magistral. Si totodata intesata cu elemente inovative, care nu puteau sa nu atraga doritori. Dupa ce au organizat cateva vizionari dupa modelul clasic, in propria camera, au realizat ca nu asta era ce-si doreau. Asa ca s-au pus pe treaba. Din banii castigati de la bere si din ce mai aveau ei probabil, si-au cumparat prima data un televizor color. Asta facea ca cheltuielile cu inchirierea sa scada spre jumatate, marind marja de profit, dupa amortizarea cheltuielii cu achizitia. Spun profit pentru ca ei au transformat totul in afacere. Asa ca dupa un timp au inceput sa bage capul pe usi pe la colegi si sa le spuna:  Bei, diseara dam video in oficiul de la parter! Cine vrea sa-si aduca scaun. Incepem la ora 21.00, fix pe ceas!

Asta cu oficiul, care ar fi trebuit sa fie un uscator sau ceva asemanator, a fost prima inovatie. Si cum ferestrele sale dadeau in spatele caminului, au micsorat riscul de a se auzi ceva de catre patrula. A doua era ca serveau bere rece chiar in “sala de vizionare”. Era de ajuns sa spui  ca vrei o bere, ca unul dintre ei se si ridica, se ducea in camera proprie si venea cu o bere rece, taxandu-te pe loc de 10 lei. Iar a treia si cea mai interesanta a fost largirea ariei de selectie a clientilor. Eram cateva sute de baieti in camin, mai erau alti cateva mii de studenti  in complex, dar bani de video nu aveam noi prea des, filmele nu se schimbau suficient de repede ( sursa erau casetele  strecurate din vest peste granite), asa ca uneori  te cam plictiseai. Deci cu timpul afluenta de spectatori scadea, o data cu profitul afacerii. Asa ca sacalii au inceput sa atraga clienti de la liceele brasovene, in primul rand de la Liceul Sanitar, ale carui fete vizitau destul de des caminele studentesti, interesate de perfectionarea studiilor de anatomie comparata. Binenteles ca elevii aduceau si prieteni, asa ca problema lipsei de clienti n-a mai contat de loc in desfasurarea vizionarilor. Banii curgeau si sacalii prosperau.

Lovitura lor cea mai mare, care avea sa le aduca si cele mai mari probleme, a fost insa cand au acceptat vizionarea unuia sau doua filme, nemaiobligand clientii sa stea toata noaptea! Impreuna cu organizarea de vizionari si in zile din cursul saptamanii, miscarea a fost magistrala ! Toata lumea se uita la ei cum numarau banii, injurandu-i  admirativ printre dinti. Sacalii nu mai faceau decat sa dea drumul la caseta cu primele doua filme, sa distribuie bere doritorilor, apoi sa mai treaca dupa vreo doua ore jumatate sa incaseze taxa la prima serie. Mi-aduc aminte de o faza incredibil de haioasa, cand acela dintre ei desemnat cu incasarile intr-o seara, trecand sa ia banii de la prima serie de clienti a descoperit ca trecuse altcineva inaintea lui prin oficiu si o facuse! La inceput a crezut ca fusese un coleg de camera, dar verificand a descoperit ca nu era asa. Cineva care avea nevoie de bani ( si ce student nu avea o permanenta nevoie de bani?), se gandise sa le vamuiasca clientii. Pana la urma au aflat despre cine era vorba si se pare ca lucrurile s-au reglat intr-un fel sau altul.

Spuneam ca noul modus operandi intr-ale organizarii le-a adus si necazuri, unele dintre ele serioase. Astfel intr-o noapte geroasa de iarna, patrula din complex a oprit doi pustani de 15-16 ani, care umblau pe aleile complexului pe la orele 2-3.

-Ce-i cu voi ma noaptea pe strazi? De unde veniti la ora asta? Buletinele la control! V-am intrebat de unde veniti ?

-De la… , de la… , de la video.

-Ce video ma? Si mai ales unde?

-La studenti, la caminul 2, intr-un oficiu.

-Asa care va sa zica, la studenti, in caminul 2. Ia sa mergem noi pana acolo sa vedem despre ce-i vorba. Dar inainte sa-i raportam ofiterului de serviciu.

Asa se face ca s-au trezit sacalii cu potera pe cap, care in doi timpi si trei miscari i-a legitimat pe cei prezenti, le-a luat declaratii scrise, iar pe minori i-a dus la sectie, in asteptarea parintilor sau pedagogilor de la internate care sa-i ridice de acolo. Iar urmatoarea miscare a fost confiscarea aparaturii generatoare de venituri ilicite, care impreuna cu declaratiile luate i-au facut pe sacali sa semene pentru cateva zile cu niste stafii din thriller-ele de mare succes pe care le difuzau. Aveau fetele palide, ochii de oameni haituiti, supusi unei presiuni prea mari pentru a fi suportata, nu i-am mai zarit nici pe la cursuri.

Dupa vreo doua saptamani insa, surpriza – sculele le-au fost restituite, linistea a inceput sa-si faca iar loc pe chipul lor si totul parea sa revina la normal. Ce pret s-a platit pentru musamalizarea povestii nu am de unde sa stiu, dar stiu ca multi pustani brasoveni au plans dupa amintirea noptilor cu filme pe video, din caminul studentesc de pe Memorandului….

Va urma …

Macri’s – Amintiri din studentie, episodul III – Despre germenii “capitalismului” in comunism – 1

caricatura-silviu_macrineanu1

L-am pomenit intr-un post anterior pe colegul meu Sacalu, sef de grupa – ca orice oltean care se respecta, care-l pastorea printre altele si pe Mitrea, zis Testosu’. Acest Sacalu era o figura fara pereche, ascutit la minte dar si la gura, in ce priveste ultimul organ amintit fiind capabil de debite verbale greu de inchipuit pentru noi, oamenii normali (orice o fi insemnand asta). Interesant este ca la Sacalu in camera se inchegase o gasca  greu de descris, o combinatie de olteni iuti la vorba si ardeleni hatri si potoliti, despre care ne era imposibil sa intelegem cum de se impaca asa bine. Adevarul este ca si la mine in camera, in anul I de facultate, era Romania Mare in miniatura: Putan (oltean get-beget), Marcel (ardelean molcom), Bila (moldovean in spirit si simtire), eu (jumatate ardelean –jumatate regatean) si Peter – maghiar sadea, dinspre Sf. Gheorghe. Va dati seama cam cum decurgea o disputa locala in camera, despre chefuri ce sa mai vorbim!

Dar sa revenim la “echipa mortii”, cum le spuneam noi  celor din camera 13, echipa care avea un membru, Popica, dotat chiar si cu o masina personala, o Dacie pe care noi o priveam cam cum se uita copii nostri la un Ferrari ultimul racnet. Sa fii student si  sa ai masina in fata caminului, cu care sa poti merge la ore daca intarziai sa te trezesti  dimineata, sa plimbi o gagica  “la padure”  prin imprejurimile Brasovului sau sa mergi dupa bere cand se termina in mijlocul chefului, asta da vis! Cei de la camera 13 vadeau talent de intreprinzatori inca de pe vremea lui Ceausescu, asa ca in scurt timp se bateau cu cei de la camera 6 pentru suprematia vanzarii de bere in camin. Vanzarea de bere se facea in mod clandestin, initiativa particulara fiind condamnata de catre comunisti, asa ca la avizierul din holul caminului vedeai   doar o hartiuta pe care scria BR 6, sau BR 13. Bineinteles ca nu se vindea doar bere in caminele studentesti, articolele cele mai cautate erau blugii, tigarile, cosmeticele si anticonceptionalele! Constantenii  dominau piata blugilor, tricourilor marinaresti si a tigarilor, mai ales Assos si Marlboro, ungurii pe cea a cosmeticelor si anticonceptionalelor, piata berii fiind cea mai deschisa si mai concurentiala! O bere costa 5-6 lei in alimentara, atunci cand aveai noroc s-o gasesti, iar in camin se vindea cu 10 lei, lucru normal,de vreme ce o gaseai la orice ora iti dicta pofta.

Baietii de la 13 aveau tot timpul bere, puteai sa mergi si la trei noaptea sa cumperi una, bateai discret in usa, aparea un tip chior de somn care scotea capul pe usa si intreba doar atat: Cate? Dupa care comanda era onorata rapid, plateai si plecai. A doua zi primeai vizita unui locatar de la 13, care spunea:

-Bai, aveti 4 sticle goale sa ne returnati, scoateti-le!

Sticlele erau imperios necesare intretinerii ciclului de aprovizionare, pentru ca se dadeau la schimb la alimentara. Imi amintesc vremea cea mai de restriste din studentie, cand pentru o luna de zile am cumparat bere cu 11 lei, care era greu de gasit chiar si asa. Era perioada cand fabrica Aurora din Brasov intrase in revizie tehnica, iar orasul trecea printr-o crunta seceta. Dar spiritul intreprinzatorilor nu dormea nici atunci, astfel incat dupa cateva zile grele am avut surpriza ca afisul cu “BR13” sa apara iar la avizier. Am dat buzna la sacali (extensie de la Sacalu, care se incetatenise in limbajul nostru), unde pe usa trona un afis pe un A4: BR-11 Lei. La naiba, 11 lei pentru o bere era cam jegmaneala, dar setea  biruia si am intrat :

-Servus, sacalilor! Dati-mi si mie una. Bai, dar nu e cam mult 11 lei?

-Nu e mult bai, fire-ai al dracului, ca e carata cu masina lui Popica tocmai de la Azuga de la fabrica, trebuie sa ne recuperam benzina. Ca daca n-am fi noi ati muri dracului de sete, bai, fire-ati ai naibii!

azuga

Dupa ce afacerea cu bere a  inceput sa produca, sacalii s-au gandit cum sa ia fata concurentei, care la inceput era destul de numeroasa. Mi-aduc aminte ca la un moment dat ne-am bagat si noi, baietii de la camera 5, in bussines. Am carat 2 navete cu mana de la alimentara de pe strada Lunga, unde o mituisem pe vanzatoare sa ni le opreasca, am pus anuntul la avizier si ne-am luat de treaba. Dupa vreo 5 zile cand s-a terminat marfa, Ingineru’ – ca unul mai analitic – a facut socoteala:

48 sticle cumparate X 5 lei = 240 lei.

Spaga vanzatoare = 25 lei.

19 sticle vanduteX 10 lei = 190 lei.

29 sticle baute de noi = 0 lei

Profit:  – (minus) 75 lei.

Si  asa s-a terminat prima noastra experienta intr-ale economiei de piata!

Dupa ceva timp, mergand sa iau o bere de la sacali, am avut surpriza sa fiu intrebat:

-O bei aici sau la tine?

Nu stiam ce inseamna aici, asa ca fiind curios am ales sa o beau la ei. Imediat au dat o perdea la o parte, scotand la vedere o masa de restaurant cu 4 scaune, imbracate cu huse frumoase, mi-au adus un pahar de bere, servetel si scobitori(!), totul pe o tava de inox. Pe masa erau deja  4 tacamuri complete, farfurii, scrumiere, suport de servetele, toate purtand siglele unor restaurante brasovene foarte familiare noua. Pe tava de inox si pe tacamuri era chiar stantat de niste oameni de bine:  “Furat Postavarul”. Te simteai deci chiar ca la restaurant, comesenii  iti faceau si conversatie, ce putea sa fie mai placut? Abilitatea sacalilor de a procura tot ce le trebuie “imprumutand” de la restaurantele brasovene a devenit proverbiala, pentru ca se pare ca nu puteau sa plece de la un restaurant fara un mic suvenir, faceau chiar intreceri si pariuri pe tema a ce pot lua. In camera lor pe pereti erau tot felul de placute, pe care le vedeai de obicei in carciumi, de genul: “Cheia e la seful”;  “Fumatul interzis”; ”Salonul vanatoresc”, etc.

valea prahovei

Dar lovitura de gratie de la acesti colegi am primit-o intr-o vara cand, topit de atata invatat la Motoare, am mers la ei sa beau o bere, alegand sa o beau loco pentru ca sa mai schimb o vorba cu cineva, dupa atata toceala.

-La masa 10 lei, pe canapea  11 lei, a sunat anuntul oberchelnerului Sacalu!

M-am uitat nedumerit in jur si abia atunci am observant canapeaua de piele superba, naturala, tip Cordoba, care trona intr-un colt al camerei. Am pus mana pe ea, am plimbat-o topit de admiratie ca sa simt textura pielei, am scos 11 lei si m-am asezat ca un nabab  pe canapeaua de lux. Dupa cinci minute am aflat povestea aparitiei ei in camera 13 – era canapeaua din holul hotelului ARO Carpati, cel mai scump si mai exclusivist din oras, unde nu intrasem in cinci ani de facultate niciodata! Nebunii de sacali o ochisera prin geam, treceam in fiecare zi prin fata hotelului in drum spre Facultatea de Mecanica, apoi croisera planuri peste planuri cum sa puna mana pe ea. Asa se face ca intr-o zi in fata intrarii de la hotel trasese o Dacie papuc, din care coborasera doi tineri cu halate albastre, si cu ecusoane in piept care aratau ca lucreaza la Cooperativa Prestarea din oras. Receptionera i-a privit atenta cum intra in hol si se indreapta direct spre ea, ocolind grijuliu grupurile de nemti care tocmai sosisera si asteptau cheile.

-Buna ziua, am venit sa luam canapeaua la legat, asa cum a spus domnul  Ionescu (directorul administrativ).

-Dar eu nu stiu nimic, nu mi-a spus nimic!

-Se poate, dar noi ne grabim! A vorbit aseara cu seful si acesta i-a promis ca maine o are inapoi, reparata, daca ne da 2 sticle de whisky. De aceea ne-am si  grabit sa venim cu papucul, masina de la aprovizionare e la Mizil, daca stateam dupa ea nu terminam la timp.

-Dar mie nu mi-a spus nimic, cum sa fac?

-Dati-i un telefon sa va confirme!

-Nu pot, la ora asta este in sedinta in Poiana, cu toti sefii de la Directie, ca in fiecare marti.

-Doamna draga, treaba dumneavoastra, noi plecam , dar nu stiu cine o sa plateasca deplasarea. Si altadata nu mai venim, ca nu sunteti seriosi.

Asa ca pana la urma receptionera  i-a lasat sa ia canapeaua, dupa ce si-a notat un nume de pe ecuson !

Cu acesti baieti “minunati” am avut si eu o intamplare amuzanta. Chiar daca nu eram in aceeasi gasca de prieteni s-a intamplat ca,  intr-o duminica de iarna , sa ne intalnim intamplator la o bere in Poiana, la Hotel Sport, sositi cam in acelasi timp. Normal ca am unit mesele, noi 4, ei vreo 5, si ne-am pus pe treaba! Dupa vreo 3 ore de bere , muzica si  fum, ne-am hotarat sa plecam.

-Eu ma duc la buda, platiti voi, uite si de la mine o suta, ne socotim la urma, am zis indreptandu-ma spre locul specificat.

-Bine, bai Macris.

Am rezolvat problema stringenta si m-am intors satisfacut in local, unde spre surprinderea mea la masa nu se mai afla nimeni! M-am uitat putin mirat in jur, mirosindu-mi deja a ceva necurat. Nu se vedea nici un ospatar, asa ca am trecut  “nepasator” pe langa masa, luind din mers geaca groasa de iarna de pe spatarul scaunului, fara sa fac valuri. Spre surpriza mea geaca aceasta, plina cu puf, cantarea acum vreo sapte-opt kilograme, iar cand paseam razbea din manecile ei un clinchet melodios de pahare! “Prietenii”  imi inodasera manecile pe dinauntru, apoi le umplusera cu pahare, tacamuri, suporturi, etc. Cum eu aveam tot 1,93 metri si pe vremea aceea, manecile se transformasera in doi saci incapatori, folositi din plin. Am tinut geaca bine cu doua maini, ca sa nu faca prea mult zgomot, am iesit afara cu pas linistit, dupa care am rupt-o la fuga spre parcarea  mare din Poiana. Acolo toata gasca statea si ma astepta, razand cu gura pana la urechi.

-Bai Macris, ai platit tu cumva, ca noi ne-am luat cu una, cu alta, si uitaram?

-Sictir, ..beep..beep…

Va puteti imagina si singuri cum poate injura un student la autovehicule, care face practica in autobaza printre soferi, atunci cand este la limita rabdarii. Singurul lucru bun in toata afacerea respectiva  a fost ca de atunci aveam si noi in camera tacamuri si pahare adevarate, borcanele de mustar de 420 g  trecand rapid la cosul de gunoi.

Va urma…….