Ca râia de… student

Marți dimineață ușa camerei se deschise cu un scârțâit deranjant, împinsă puternic cu umărul, și Virgil intră fără să-și facă griji că ar putea să ne trezească. De obicei era setat pe un singur simțământ propriu, dominant, fără să-i treacă prin cap că cei din jur ar putea să nu rezoneze cu el. Când trânti ceva cu zgomot lângă dulap, trei tineri tresăriră și șase ochi întredeschiși îl priviră supărați.

-V-adusei zaibăr, ne-o trânti olteanul, cu fața luminată de zâmbetul lui pișicher, care se asorta de minune cu mustăcioara subțire, și claia neagră de păr creț. De parcă la ora 6 dimineața visurile oricărui student căminist erau bântuite doar de gândurile la magica licoare oltenească, din soiul adus și plantat în nisipurile Olteniei de un franțuz, Albert Seibel, pe la 1895.

Ne-am întors cu toții pe partea cealaltă, încercând să mai prindem o oră de somn, până să ne trezim și să intrăm în rutina zilnică studențească. Adică spălat, îmbrăcat, alergat la cantină, înghițit un mic dejun sărăcăcios, specific ultimului deceniu din Epoca de Aur, încercat să prinzi loc în troleibuz pe scară, susținut de mâinile altor studenți, ratat, alergat două stații în pas alert până la Aro, băut din goană o cafea la ibric și la varice, opaărindu-ți buzele, alergat încă o stație până la facultate, urcat scările în goana, și intrat în Marele Amfiteatru fix la un metru în spatele profului, aruncându-te în prima bancă de langa ușă până când acesta ajungea la catedră. Dumnezeule, am făcut asta de atâtea ori, iarna și vara, încât nici nu-mi închipuiam ca viață de student ar putea fi și altfel!

Când venea sesiunea, și mă scotea din rutina asta, tot universul mi-era dat peste cap. În primul rând dormeam zilnic până mă săturam, mă rog asta e o expresie des uzitată, dar care e departe de realitatea acelor ani. Adevărul este că nu mă săturam de somn niciodată, deși dormeam în cel puțin două-trei reprize ziua, plus somnul de noapte. Învățatul intens avea acest efect asupra mea. După ce învățam două, maxim trei ore, trebuia să trag un pui de somn. Mă trezeam apoi, și o luam de la capăt. Binențeles că învățam în pat, ca să nu fiu nevoit să mă mai târăsc de la masă  până în patul de sus al combinației de două paturi supraetajate, pe care-l stăpâneam de ani de zile.

Dimineața mă trezeam pe la 9.00, sărind intenționat masa de la cantină, care oricum nu-mi plăcea. Îmi făceam o cafea, sau un ceai verde, din frunzulițe aduse direct din sukurile Arabiei de către Ali, colegul căruia îi mai făceam câte un proiect, pe 300 de lei plus o pungă mare de frunzulițe de ceai. Proiectele i le făceam împreună cu Mircea, colegul meu, cel poreclit Ingineru’ încă dinainte să înceapă facultatea. După ce mă dezmeticeam puțin, îmi mișcam trupul până la alimentara de pe Horia, mai bine zis de la intersecția străzilor Horia, Cloșca și Crișan. Era o alimentară mică, la parterul unei case de pe colț, și la câteva case de locuința fratelui meu mijlociu. Fiind situată într-un cartier de case, aveam noroc, marfa nu se termina dis de dimineață, ca în cartierele de blocuri muncitorești. Așa că îmi luam o franzelă proaspătă, câteva felii de parizer, și un litru de lapte. Dacă laptele se termina până să ajung, îmi luam un borcănel de iaurt sau de sana, din acelea cu capac de staniol argintiu. Cinci ani acesta mi-a fost micul dejun de sesiune, și nu mă săturam niciodată de el. Îmi plăcea să mușc din pâinea grozavă, să mestec parizerul întotdeauna proaspăt, și care în Brașov era neasemuit de gustos, apoi să beau două trei înghițituri de lapte rece, direct din sticla de un litru, cu gâtul larg. Era o sticlă celebră în epocă, pentru că mulți oameni o foloseau drept pușculiță, tezaurizând în ea monedele de 5 lei, din aluminiu, metal nemaifolosit până atunci în România pentru a bate monedă.

Pâinea din alimentară era foarte bună, avea coaja crocantă, și miezul pufos. Exista pe strada Lungă o brutărie, celebră și ea, unde se făcea nu mai puțin celebra pâine cu cartofi, mare cât roata carului. Când ne lua pofta, și aveam și ceva mai bun de mâncare în cameră, făceam chetă și luam cam un sfert de pâine. O pâine întreagă costa mult, vreo 18 lei dacă nu mă înșel, dar era atât de mare că de-abia o cuprindeai cu brațele. Când aveam bani pentru această mică plăcere, mă ofeream întotdeauna să merg eu să o cumpăr, lucru acceptat cu bucurie de către colegii de cameră. Stăteam minute bune la tejgheaua deschisă a brutăriei, care te lăsa să vezi tot ce se petrecea în spatele ei: malaxorul ce amesteca cartofii fierți în cocă, cuptorul tradițional în care pâinea se introducea cu o lopată mare de lemn, și bătătorul, masa masivă pe care brutarul bătea pâinea. Da, da, o bătea cu bățul. Pentru ca o pâine atât de mare să se coacă bine și la interior, se ținea în cuptor până când coaja i se carboniza, pe o grosime de aproape un centimetru. Odată scoasă din cuptor, lua o bătaie de ținut minte cu bățul, până când coaja carbonizată sărea, bucăți-bucăți, de pe ea. Dedesubt rămânea alt centimetru de coajă, extraordinar de crocantă și gustoasă, iar miezul era copt perfect. După patru-cinci zile pâinea își păstra elasticitatea, nu se facea firimituri, iar gustul era același. Din acea pâine aș fi mâncat oricât.

Deși pâinea brașoveană era de poveste, nouă ni se servea la cantină o ciudățenie, nici baton nici corn, făcut dintr-o făină nu prea grozavă, de multe ori având un gust ușor acrișor. Era mică pâinica respectivă, și nu primeam decât una pentru toată masă de prânz, ceea ce era total insuficient pentru niște bărbați în devenire ca noi. Când eram o dată de serviciu la cantină, aveam să fac o descoperire surprinzătoare. Cum fratele meu mijlociu lucra la Fabrica de pâine din Bartholomeu, când bucătarul șef a întrebat cine merge cu camionul după pâine, eram deja în cabină! Nu mă speriau încărcatul și descărcatul pâinii, dar speram să-l nimeresc pe Cornel la treabă, să mai vorbim. Am fost norocos, încărcase și se pregătea să plece cu pâine în Poiană, așteptând pe rampă să primească nota de însoțire a mărfii. În timp ce noi vorbeam, șeful de depozit a strigat tare, la șoferul nostru:

-Hei, ce ai pe comandă?

-Două mii de studenți!

Binențeles că am rămas perplex, auzind răspunsul. Cornel a observat, și a pufnit în râs.

-Așa se cheamă la noi pâinica aia, care o primiți la cantină. Se face special doar pentru voi, nu se livrează în altă parte, de aici numele.

-Aha, doar noi mâncăm pâine proastă în  Brașov, am tras eu mâhnit concluzia.

-Lasă, că-ți dau eu câteva pâini, specialități, de o să-ți muști degetele mâncându-le, dacă nu ești atent, m-a consolat frate-miu.

În sesiune îmi permiteam să învăț în cameră, pentru că ai mei colegi de cameră plecau dimineața, de la cantină, direct la sala de lectură, la Biblioteca Județeană din Livada Poștei. În tot căminul rămâneam doar 4-5 neadaptați, care nu agream sala de lectură. Cerul mi-este martor că în anul întâi de facultate, la prima sesiune, am încercat și eu să merg împreună cu ceilalți boboci la sală. Nu eram prea încântat de idee, amintindu-mi că în anul întâi de liceu, la internat stând, aveam un pedagog care după amiaza ne forța să mergem la sala de lectură din cămin, să ne facem lecțiile. Și ne mai și păzea, să nu o tulim în cameră, după ce am fi simulat deplasarea respectivă. Deci prima vizită la sala de lectură mi-a permis să trag niște concluzii. Unu, că nu puteai să intri și să ieși când doreai tu în și din încăpere, pentru că parchetul scârțâia, ușa făcea și ea zgomot, și te trezeai tința unor priviri asasine din partea celorlalți studioși. Doi: daca te apuca tusea, iar aveai parte de afurisenii. Trei: la budă trebuia musai să mergi înainte de a începe lectura. Iar dacă te lua somnul și căscai, simțeai priviri disprețuitoare urmărindu-te, și te simțeai categorisit într-un mod neplăcut. Binențeles că asta mi s-a întâmplat mie, după nici o oră de citit, în liniștea de mormânt a sălii. Chiar, n-am înțeles niciodată, de ce este musai să înveți în liniște? Cert este că am tresărit speriat atunci atunci când, după vreo trei reprize de somn chinuit pe scaun, Mase, șeful meu de grupă, m-a scuturat ușor de umăr, spunându-mi:

-Măcrinus, hai că s-a terminat, plecăm la cantină.

A doua încercare a avut exact aceleași rezultate dezastruoase. Așa că a treia nu a mai avut loc. Și am revenit la sănătoasele obiceiuri din liceu, somn de voie și învățat în pat. Cert este că în perioadele dintre două reprize de somn, mintea mea odihnită asimila și fixa un volum de cunoștințe, care altora le necesita un timp dublu. O chestie de tipologia creierului, mi-a explicat o dată un medicinist cunoscut la mare, cu care făcusem echipă ca să putem ataca o pereche de fete simpatice, care umblau tot timpul nedespărțite. Actiunea a avut oarecum succes, medicinistul s-a căsătorit până la urmă cu una dintre ele. Eu am scăpat.

Cert este că experiențele mele n-au trecut neobservate, așa că în scurt timp prin cămin circula o butadă nouă:

-Știți de ce nu merge Măcrinus la sala de lectură?

-Nu, de ce?

-Pentru că se doarme mai comod cu capul pe pernă, decât pe masa de lemn.

Dar să revenim la Virgil, cel sosit dimineața devreme la cămin, după ce toată noaptea se chinuise pe tren, revenind de la o nuntă din urbea natală, Vânjuleț. A prins și el o oră de somn, apoi s-a chinuit să stea cu noi la program, așteptând după amiaza ca să mai recupereze din somn.

-Măi, o pății rău pe tren, o pății, să știți.

-De ce, măi Virgile?

-Păi mă urcai în tren, și găsii un compartiment gol. Cum eram rupt de nesomn de la nuntă, mă  așezai într-un colț, și mă  pusei pe sforăit. Da’ ce să vezi, măi? La prima stație compartimentul se umplu de o șatră de țigani, da’ țigani din ăia adevărați, spoitori. Și vorbiră, și cântară, de nu mai putui să închid un ochi, fi-le-ar neamu’ a dracu…

-Lasă, omule, fă un duș, bagă-te în pat și treci la somn. Dă cartela pentru diseară încoace, ți-aducem noi ceva de mâncare la cameră, tu dormi cât simți nevoia.

Zis și făcut, a doua zi Virgil avea altă față, față  de om, cum glumea cu el Marcel, calm ca orice ardelean. Problema este că pe seară observarăm că se scarpină cam des. A treia zi scărpinatul deja devenise o problemă. Una-două îl vedeai scărpinându-se peste tot, de la locurile uzuale până la cele mai ascunse locșoare.

-Bă, oltene, scărpinatul ăsta al tău devine enervant, îl dojeni Ingineru’. Ia du-te tu la doctor, să n-ai naibii ceva și să ne dai și nouă.

Cu ochii cârpiți de somn, și cu urme de scărpinat peste tot, vineri dimineață olteanul luă drumul cabinetului medical studențesc. Când am revenit de la cantină, la prânz, l-am găsit în cameră, așteptându-ne nerăbdător. Cum ne văzu, izbucni:

-Hă, hă! Fusei la doctor. Luați de-aci! Și ne aruncă fiecăruia câte un tub de unguent, extrem de mare, cam cât două tuburi mari de pastă de dinți Supercristal (face dinții ca de cal, vorba reclamei!).

-Ce naiba-i ăsta, oltene. Ce vrei să facem cu el?

-Să vă ungeți peste tot corpul. Nu va spuși că fusei la doctor? Ha, ha! Am râie, așa mi-a zis doctorul. Râie! Și se ia! Mă tot întrebă câți suntem în camera, și-mi dădu pentru fiecare câte un tub. A zis așa: ne dezbrăcăm de tot, ne ungem peste orice bucățică de piele, și stăm cu el pe noi 24 de ore.

-Măi, bolundule, izbucni Marcel nervos. Numai tu puteai să stai cu țiganii în compartiment, toată noaptea, fără să te muți în altă parte. Cum drac să stăm 24 de ore unși? Noi nu mâncăm, nu dormim?

-Poate mai intră în piele, mi-am dat și eu cu părerea.

-Poate, zise Virgil. Și mai spuse doctorul că după acțiune să schimbăm lenjeria de pe paturi, să o dăm la fiert. Dar lenjeria se schimbă azi, așa că ce facem? Că rămânem fără, după aia. Du-te tu Silviu și vorbește cu administratora, că ești prieten cu unguroaica, pe noi nici nu ne bagă în seamă.

-Bine, măi. O să iau lenjerie nouă, și o să o rog să ne-o lase și pe asta până luni. Apoi s-o dea la fiert, la spălătorie. Eu vă zic așa: mâine nu mergem la cursuri. Dimineață mâncăm, apoi venim în cameră și ne ungem. Pentru prânz și seară cerem hrană rece, că se poate. Ne mai și facem niște ouă, dacă o fi nevoie. La noapte dormim tot dezbrăcați, bine că e cald, ne învelim doar cu cearceaful. Duminică dimineață ne spălăm bine, strângem lenjeria murdară, punem una curată, și gata. Apoi îi f*tem o mamă de bătaie olteanului, că a adus năpasta asta pe noi, ce ziceți?

Am avut unanimitate, mai puțin la ultima propunere.

Zis și făcut. Sâmbătă, după micul dejun, ne-am dezbrăcat în costumul lui Adam, și am început să ne ungem. Binențeles că unguentul avea un miros infect, de pucioasă, și chiar avea particule galbene de sulf în el. După ce ne-am uns, parcă eram la mofete la Covasna, așa mirosea în camera noastră mică. Cel mai groaznic a fost însă cum să facem să ne umplem timpul până seara. Am citit, ținând cărțile cu delicatețe, să nu le mânjim. Am jucat ȚOMAPAN. Am povestit câte în lună și-n stele. Am băut câte o bere, că nu era trecută la contraindicații în pliant. Cert este că pe la cinci după masă, un coleg îngrijorat – care a venit să vadă de ce lipsisem toți de la cursuri, ne-a găsit într-o postură interesantă, jucând 66 în jurul mesei, toți patru în picioare, goi, unsuroși și puțind îngrozitor. Din păcate ușile se închideau cu cheia foarte rar la cămin, nu ținea de cultura studențească să te închizi.

Într-un sfert de oră vestea s-a răspândit pe paliere:

-Băăă, ăia de la camera 5 stau toti dezbrăcați la pielea goală, unși cu ceva ce miroase îngrozitor, și joacă 66 în picioare. Iar azi n-au fost la cursuri deloc.

Normal că pelerinajul a început imediat, bătându-l de departe pe cel de la Arsenie Boca, din zilele noastre. Veneau câte doi-trei, pe camere, întredeschideau ușa, băgau doar capetele, și beleau ochii la noi ca la circ. Apoi unii dădeau compătimitor, chipurile, din cap, alții făceau semne sugestive cu mâna la tâmplă, iar unii ne mai aruncau și câte o ironie ieftină:

-Ați jucat pe dezbrăcate, și-ați pierdut toți?

-Strângeți hora, nu fiti hoți…

-V-ați apucat de șamanism?

N-am scăpat de ei, că se țineau ca râia de noi, decât după ce am pus un afiș mare pe ușă:

Taxă de vizionare – 1 leu de persoană!

Reclame

Un gând despre &8222;Ca râia de… student&8221;

  1. am râs cu lacrimi la câteva faze – privirile asasine de la sala de lectură, eu am scăpat ( referitor la fetele de pe plajă…), strângeţi hora, nu fiţi hoţi !!! Bravo, Măcrinus, dă-i blană, sunt cu ochii pe tine !!!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.