In memoriam Ghiță, porcul românesc – 2

Binențeles că porcii, odată crescuți la greutatea visată, mai trebuiau și tăiați! Ziua de Ignat era fascinantă din multe puncte de vedere pentru noi, copiii. Ne trezea din somn, dis de dimineață, guițatul agonizant al porcilor, sacrificați în virtutea tradiției și a necesarului de hrană pentru sezonul rece. Erau niște zgomote pe care am fi preferat să nu le auzim, pentru că știam foarte bine ce se ascunde în spatele lor. Paradoxal, în același timp așteptam cu nerăbdare tăiatul porcului nostru, pe care să-l călărim, să-i mâncăm o ureche frecată cu sare, și mai ales ceva șorici de pe burtă. Ciudate trăiri nu-i așa? Dar ce să mai spunem de ale părinților? Mai ales ale tatei, care vorbea mult cu porcul, îi plăcea să-l hrănească din palmă, și se atașa mult de el. Fiind nevoit apoi să-l dea pe mâna gâdelui, să privească cu inima strânsă actul uciderii animalului nevinovat, ca după aceea să se apuce cu osârdie de „prelucrarea” acestuia.

Fiind milos din fire, tata nu putea sa taie porci, nici pe ai lui, nici pe ai altora. Se mobiliza însă și tăia iepurii și iezii crescuți de noi, deși se vedea că nu-i face plăcere. Despre găini nici nu se mai punea problema, ele cădeau victima primului bărbat din familie găsit de mama prin curte, chit că avea 10 ani sau 40. Învățasem de mici să prindem de picioare găina aleasă de mama, să i le strângem bine, să-i potrivim gâtul pe un butuc de lemn aruncat în vreun colț al spatelui curții, și – cu o mișcare scurtă de toporișcă sau cosor – să-i desprindem capul de trup. Apoi să o aruncăm repede cât mai departe, într-o zonă cu iarbă, ca să nu fim stropiți de sângele ce țâșnea – arteziană fină – din vasele secționate.

Porci tăiau mulți oameni din sat, dar puțini erau pricepuți cu adevărat la asta. În cotul nostru maestrul consacrat era nea Costică Dițu, vecinul nostru. El, împreună cu fratele său, vecin și el, ne construiseră de la zero casa, în anul de grație 1963. Ne erau amândoi vecini, pentru că împărțeau un loc de casă, înghesuiți fiecare în câte o jumătate. Nu știu cum se ajunsese în această situație, dar viața lor de copii nu fusese de loc ușoară, tatăl lor rămânând în prizonierat în Rusia, după al doilea Război Mondial. Și alegând să rămână acolo definitiv, oarecum surprinzător, după ce executase pedeapsa, așa cum am povestit în: https://silviumacrineanu.wordpress.com/2013/07/23/amintiri-din-copilaria-mea-episodul-7-unde-vedem-cum-in-vara-lui-1955-gheorghe-ditu-a-murit-pentru-a-doua-oara/

Nea Costică opera porcii cu un cuțit masiv, cu lama lungă, și plăselele negre, pe care am impresia că-l folosea doar pentru această ocazie. După ce eu am împlinit vreo 13-14 ani, a schimbat cuțitul acela cu ceva deosebit. Asta pentru că joaca noastră de copii se învârtea mult în jurul locurilor unde se desfășuraseră lupte în cele două războaie mondiale. Zona noastră, de la curbura Carpaților, fusese teren de luptă în toate războaiele importante, datorită poziției strategice. În consecință rămăseseră multe cazemate și puncte fortificate ascunse în pământul satului, mai ales pe văi, pentru că până aici ajungea celebra linie fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, destinată să oprească Armata Roșie din înaintarea ei vijelioasă in 1944. Prin cazemate găseam tot felul de obiecte militare, mai mult sau mai puțin deteriorate de timp. Cartușe, capse, grenade, mine, fitile, proiectile, și câte și mai câte. Binențeles că Obrejița avea câțiva copii cu degete lipsă la câte o mână, sau fără palmă de loc, cu câte un ochi scos, sau chiar decedați. Toți suferind datorită curiozității ce-i punea să bată cu piatra, sau cu vreun fier, în proiectilele rămase de pe front și găsite de ei.

Într-o astfel de peregrinare, Nelu – băiatul lui nea Costică – găsise o baionetă deosebită. Arăta mai degrabă a sabie de ofițer, lungă și ușor curbă, dar avea inelul și sistemul de prindere la pușcă, ce ne spuneau că este baionetă. Era dintr-un oțel deosebit, dacă după zeci de ani era doar puțin ruginită. Mânerul era dintr-un aliaj special, frumos decorat, și se prezenta impecabil și el. Bucuria noastră că vom putea să ne jucăm în sfârșit cu o sabie adevărată a fost de scurtă durată, pentru că o dată ajunși acasă, nea Costică a pus mâna pe baionetă, a privit-o admirativ, și ne-a arătat șanțurile săpate în lamă, pe ambele părți:

-Astea sunt pentru ca să se scurgă sângele mai ușor. Să vedeți voi ce cuțit de înjunghiat porcii fac eu din asta!

Și oricât s-a dat Nelu cu fundul de pământ și a urlat, așa a rămas. Nea Costică s-a dus la un meșter, i-a scurtat lama, i-a modificat garda, și și-a făcut cel mai tare cuțit de înjunghiat porcii din zona de curbură a Carpaților.

Aprecierea de care se bucura Nea Costică ca și casap (măcelar) nu era deloc gratuită. Avea știința de a înfige cuțitul în gâtul porcului, la momentul oportun, când acesta – obosit de atâtea zbateri repetate – stătea câteva secunde nemișcat, să-și tragă sufletul. Îl înfigea adânc, până când garda mânerului întâlnea pielea. Apoi îl mișca stânga-dreapta în interiorul gâtului animalului, fără ca să miște mâna din loc, astfel că gaura rămasă la suprafață era puțin mai mare decât lățimea lamei. Asta puțini obrejani puteau face, o gaură mică pentru sângerare bucurându-se de aprecieri unanime. Mai ales dacă ținem cont că sacrificiile începeau de dimineață, și la fiecare ibricul de țuică fiartă era nelipsit, astfel că cei care tăiau ajungeau să cam dea rateuri după 2-3 porci. De aceea tata avea grijă ca nea Costică să înceapă sacrificările cu noi, de fiecare dată, și apoi să meargă la ceilalți solicitanți. Vecinul nu disprețuia țuica fiartă, dimpotrivă, și în timp ce o bea cu satisfacția lucrului bine făcut, mai scăpa câte-o înjurătură, în nota sa personală:

-Tu-i mama de la Țuțurliga, l-am dovedit și p-ăsta! Să-l mâncați sănătoși!

Urma un întreg ritual, păstrat de sute de ani probabil la sacrificarea porcului, și care se respecta cu sfințenie. După ce porcul era lăsat puțin pe o parte, să curgă sângele din beregăți, era pus pe burtă și începea pârlitul. Pârlitul porcului la Măcrineni se făcea întotdeauna cu paie de grâu, de bună calitate, tata având întotdeauna doi baloți pregătiți în magazie. Paie bune, uscate, dar nu prea mult, ca să nu ardă prea repede, cu pălălaie mare, ca să coacă prea repede șoriciul, iar acesta să plesnească! Tata și unul din frații mei mai mari luau paiele în furci, le aprindeau de la cele ce ardeau deja, și apropiau furca de porc, cu mare grijă, să nu-l înțepe cumva. Doar flacăra trebuia să se prelingă pe trupul animalului, pârlind părul tare, din care pe vremuri se făceau perii și pensule. Porcul era apoi răsturnat, pe fiecare parte, ca pârlirea să fie completă. La „subraț” operațiunea era delicată, iar unul din meșteri mișca piciorul cu furca, îndepărtându-l de corp, în vreme ce celălalt strecura cu dibăcie flacăra paielor din furcă spre zona sensibilă. Odată pârlit bine, astfel încât șoriciul căpăta o tentă maro închis pe toată suprafața, operațiunea Foc se termina, începând operațiunea Apă. Porcul era spălat bine, cu apă fiartă pregătită din timp, în timp ce tata răzuia șoriciul cu lama unui cuțit mare. Era o operațiune delicată, ce presupunea măsură, și doar el o putea face așa cum trebuia. Apă, răzuit, iar apă, iar răzuit, până când șoriciul revenea la o culoare roz mai închis, ca de reclamă. Se răzuiau toate ungherele, cu grijă, pentru că nimănui nu-i plăcea ca șunca să aibă șoriciul gros și cu urme de păr.

După ce era spălat bine, decedatul era mutat pe o ușă de lemn, sprijinită pe niște butuci de lemn, așezat pe burtă cu picioarele desfăcute, și începea să fie frecat bine cu sare mare, grunjoasă, pregătită și ea din timp. Era frecat peste tot, apoi se avea grijă să rămână sare din belșug și pe el. După aceea era acoperit cu o pătură veche, și lăsat cam 30 de minute cu sarea pe el. Acesta era momentul așteptat de noi copiii, care eram așezați pe porc să-l călărim, ceea ce și făceam cu strigăte de îndemn, bătându-l cu palma tare pe spate. În timpul ăsta bărbații luau o țuică fiartă, eventual și o plăcintă, dacă mama avusese timp să facă așa ceva.

Odată scurs intervalul stabilit, porcul era dezvelit. Tată îi cresta o cruce mare în frunte cu cuțitul, apoi cu grijă îi reteza căpățâna. Noi copii ne miram de fiecare dată ce cap mare avea porcul, ca apoi să ne mirăm și mai mult când vedeam cât de puțin creier ascundea acea cutie craniană imensă. Căpățâna era așezată în zăpadă, cu gâtul în jos, ca zăpada să tragă sângele din diversele vase secționate de baioneta lui Nea Costică. Apoi începea tranșarea, după ce tata cresta o dată șunca pe toată lungimea șirei spinării, împărțind zona de lucru în două. Un bărbat pe stânga, unul pe dreapta, cu două cuțite super ascuțite, începeau să scoată mușchii mari, mușchiuleții, pulpele și așa mai departe, totul cu șunca desfăcută ca suport, întinsă pe ușa de lemn. Șunca se scotea la final ca o plapumă, după care mama și tata se sfătuiau câtă șuncă să țină, câtă grăsime să topească, după socotelile lor, bine știute. Între timp noi primeam o bucată de ureche, s-o ronțăim, restul urmând să meargă la tobă. Primeam și șoric de pe burtă, după ce părinții încheiau socoteleala, și tata tranșa bucățile de șuncă.

În timpul tranșatului mama se aținea pe lângă tata, cerându-i să taie diverse bucăți anume, când mai cărnoase, când mai grase, pe care le punea într-o oală. Fugea cu ele la bucătărie, le spăla și le tranșa, iar în câteva zeci de minute mirosul înnebunitor de „pomana porcului” umplea toată ograda. Mama nu stătea lângă tigaie, ne însărcina pe noi cu asta, și se apuca de curățitul mațelor, cât erau calde. Pomana porcului era un fel de încununare a zilei de muncă, dar pentru părinții mei aceasta continua până târziu, spre miezul nopții. Abia atunci se opreau, după ce toba mare și cea mică erau umplute, cârnații făcuți, împreună cu ceva caltaboși cu orez, specifici zonei. Carnea era tranșată, șunca dată cu sare și pusă la rece, în așteptarea afumării, oasele pregătite pentru a fi puse la untură a doua zi.

În mare parte  operațiunea Porcul se încheia în ziua respectivă, târziu în noapte, chiar dacă se mai trebăluia mult și a doua zi…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.