Jurnal de bord – Duminica Sânzienelor

Prin 1997, sătul de atâta Pepsi și Prigat, am sărit gardul la altă multinațională. Visam de mult să lucrez în domeniul financiar, cam de pe vremea când citeam în Lumea articolele lui Ilie Șerbănescu, și aflam cum e situația „în lumea capitalului”. Așa că m-am luat de asigurări de viață, la singura firmă de profil – vrednică de acest nume – din țară. Lucram în paralel la început, dar când într-o singură zi am câștigat din asigurari mai mult decât salariul lunar de la israelienii ce administrau franciza de sucuri, m-am hotărât să trec cu arme și bagaje la asigurări. Zis și făcut, am calculat în așa fel preavizul încât să fac și eu un Crăciun liniștit acasă, știut fiind că la sucuri cel mai mult se muncește de sărbători, pe care le petreci mai mult la serviciu.

În ianuarie, datorită unor circumstanțe deosebite, mă trezesc chemat la șeful de agenție, care-mi propune să preiau conducerea unei echipe de vânzări, alta decât cea din care făceam parte. Adică să devin Unit Manager, conform titulaturii practicate în firmă. Rămân surprins, și-i spun lucrul acesta:

-Bine, dar acolo e cel puțin un om mai potrivit decât mine s-o preia.

-Stai liniștit, întâi i-am propus Mădălinei, dar a refuzat, mă informează șeful.

-În cazul ăsta, mă interesează. Știi că mi-am dat demisia de la Pepsi, ca să mă ocup numai de asigurări.

-Ok. Am bătut palma, atunci! De azi ești Unit Manager la această echipă.

Seara îi spun consoartei despre oportunitatea oferită și acceptată, și-i mai liniștesc temerile legate de renunțarea la un serviciu cu salariu fix, chiar dacă mizerabil. Vorbim de anii 1994-1997, când inflația era cât casa, ajungând și la 90%, iar salariul era în lei și se indexa cu 10-15% pe an.

Locuiam la soacră atunci, și camera în care dormeam avea geamul spre curte. Într-o duminică dimineața, dormisem până mai târziu, obicei păstrat din moși-strămoși. Mă trezisem dar mi-era lene să mă ridic din pat. Sub geamul meu, în curte, era o canapea din lemn, pe care se așezaseră soacra și o cumnată a sa. Veniseră de la bierică, și – soare fiind, și nu prea frig – beau cafea afară, și povesteau. Două femei simple, cu destul de puțină carte, dar cu extraordinar de mult bun simț. Fără să vreau îmi aud numele, și devin brusc atent.

-Auzi, Mărioară, ce spui că l-au făcut pe Silviu, acolo la servici?, că la biserică vorbeai încet, și n-am prea înțeles.

-Măi, Bia, l-au făcut… , l-au făcut…

-Păi zi, ce l-au pus acolo?

Soacra mea, aromâncă născută pe alte meleaguri, căreia și unele cuvinte mai tehnice din română îi creau dificultăți, căuta să-și aducă aminte titulatura în engleză, aflată de la soția mea. Dar chip și pace să reușească. Așa că în cele din urmă rezolvarea a venit, printr-o inspirație de moment, spusă într-o suflare:

-L-au pus… un fel de director!

Am râs înăbușit, dar am râs cu hohote seara, împreună cu soția, când i-am povestit. De atunci am rămas cu titulatura asta, pe care mi-am pus-o și la profilul de FB, și care cred eu că descrie admirabil situația mea. La un moment dat am vrut să-mi comand și niște cărți de vizită cu această titulatură, așa de mult îmi place. Asta este! N-ai Facultate de Management, ești doar „un fel de director”… 🙂

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.