Să bem vin, ca să trăim!

Atârnată de un cui de 6, bătut în ștrenghi în șipca aștarului ce acoperea cosoroaba, grinda aceea puternică pe care se reazemă acoperișul, atârna oglinda de bărbierit a tatălui meu. De cuiul acela nimeni nu putea să atârne altceva, chiar și în zilele în care tata nu se bărbierea, ca să-și fi atârnat acolo oglinda. Era un cui tabu, așa cum erau și cuțitul de tăiat tăiței, strecurat între un căprior și aștereală, sau bicicleta Ucraina, cu care el mergea zilnic la muncă, la SMT-ul din Sihlea.

Oglinda aceea se înlocuia la câțiva ani, fie pentru că expunerea ei la vremea de afară o uza iremediabil, fie pentru că dintr-un accident – cauzat de regulă de joaca noastră a copiilor – făcea contact cu solul, și se făcea țăndări. Când se întâmpla asta mama se uita mustrător la noi, chiar dacă nu era foarte convinsă că spartul oglinzii aduce ghinion, și ne arăta amenințător palma. Apoi ofta, scotocea în locuri doar de ea știute, de unde scotea 10-15 lei, și ne gonea la cooperativă, să luăm altă oglindă, până nu vine tata de la serviciu. Tata venea, observa oglindirea nouă, nealterată a obiectului, și întreba, cu aparent calm, ce s-a întâmplat cu cea veche. Mama îi spunea că au spart-o copiii, asta este, oricum se cam mătuise și trebuia schimbată.

Tata stătea câteva secunde, de parcă era nevoie de ceva timp ca informația primită să ajungă până la creier, apoi începea să tragă o lungă serie de înjurături. Înjurăturile tatei erau, în mod absolut, doar din domeniul bisericesc. Pentru un om care nu mai călcase prin locașul bisericii de la propriul botez, poate cu excepția înmormântărilor rudelor apropiate, cunoștințele sale în domeniu erau de invidiat.

Biserica, Cristosul, Dumnezeul, altarul, catapeteasma, cădelnița, clopotul, scăldătoare, cristelnița, anafura, icoanele și orice alt obiect de cult erau amintite cu deosebită atenție, ca să nu scape cumva vreunul. Tata înjura cadențat, de parcă recita o litanie îndelung exersată, fără să jignească pe cineva, în afară de divinitate și părțile universului religios al acesteia. În mod categoric șirul de înjurături se încheia cu expresia finală: „care v-am făcut eu, dar”! Mult timp am încercat să înțeleg logica înjurăturilor tatei, și mai ales a formulei finale, fără să reușesc, așa că – în cele din urmă – m-am dat bătut.

Oricum simțeam o admirație înăbușită față de modul în care înjura tata, atât de elaborat, mai ales că alți obrejani aveau o imaginație mult mai săracă. Nea Costică Dițu, de exemplu, se rezuma, fie iarnă, fie vară, la o înjurătură care pe noi ne distra la culme:

-’Tui mama de la Țuțurliga!

Acel cuvânt, Țuțurliga, căpăta un aer exotic în urechile noastre de copii, și ne trimitea cu gândul la vreun sat de poveste, situat peste mări și țări, unde cine știe ce personaje fantastice trăiau.

Mama nu era atât de supărată că tata înjura de cele sfinte, nici ea nu era credincioasă, dar o deranja faptul că înjura în fața noastră, și mai ales că o ținea langa cu înjurăturile, până își descărca oful.

-Nepotul lui Pazvante, ce pretenție poți să ai de la el?, răbufnea câteodată mama, nervoasă la culme. Ce ați învățat în neamul vostru, în afară de înjurat una-două? Într-o zi ridicați mai multe biserici decât Ștefan cel Mare!

Nenica Pazvante, unchiul tatei, fusese îngropat de viu de pământul azvârlit de suflul unei bombe, la Cotul Donului, în marele război. Când a fost dezgropat de către camarazi, după un sfert de oră, albise complet, și-și pierduse darul vorbirii. Lăsat la vatră, stătuse câteva luni pe banca de la poartă, absent, fără să răspundă la binețele celor ce treceau prin faţa sa, fără să dea măcar din cap, sau să dea cel mai mic semn de interes. Și, când lumea se obișnuise cu ideea că Ion Alexe, zis Pazvante, muţise pe vecie, într-o zi s-a urcat pe bancă, și-a dres vocea – aruncând în același timp chiștocul de Naționale din mână – și a început să înjure. Tare și apăsat, ore întregi, înjurături greu de reprodus, darmite de conceput. Și din acel moment a înjurat cu cel mai mic prilej, câteodată și fără nici un motiv, până la bătrânețe, devenind etalonul satului Obrejița în materie de înjurături, măscări și blasfemii.

Revenind la oglinda tatei, mi-aduc aminte că atunci când eram în liceu, într-o vară fratele meu  mijlociu, care lucra la CFR, a scos din geanta cu care venise în concediu, o oglindă mare și frumoasă, cu ramă metalică, înaltă de vreo 40 de centimetri. Rama avea pe spate niște orificii, prin care a fost trecută cu îndemânare o sârmă de oțel, iar oglinda a fost atârnată, la loc de cinste, de cuiul sus pomenit. Viața acestei oglinzi avea să fie neașteptat de lungă, ea supravieţuindu-i stăpânului, fără să-și piardă prea mult din claritatea reflectării.

Câteodată tata se plictisea să se bărbierească în picioare, și o așeza pe masa de afară, sprijinită de un vas, bărbierindu-se așezat pe banca de lemn, cu picioare de fier, meșteșugită de el. Bancă specială,  care și ea a avut o viață extrem de lungă, vopsită periodic, cu scânduri înlocuite grijuliu când crăpau, cu șuruburi schimbate la câțiva ani, când dădeau semne de ruginire. A trebuit ca ambii părinți să moară, pentru ca ea – abandonată și neîngrijită într-o curte pustie – să se deprecieze iremediabil.

Când tata se pregătea să se bărbierească, priveam întotdeauna cu interes ritualul, chiar dacă uneori din alergare, în timp ce mă jucam. Își așeza oglinda pe masă, sprijinită de un obiect oarecare, suficient de greu ca să nu-i permită să alunece. Își aducea prosopul curat, și-l atârna pe sârma de uscat rufe, în apropierea mesei. Își umplea ibricul cu apă, și-l punea la încălzit pe aragaz. Apoi aducea „cutia de bărbierit”, obiect de asemeni tabu pentru noi – cei mici – și pe bună dreptate, pentru că înăuntru erau lame de bărbierit, care tăiau cu ușurință. Cutia era din lemn, cam de două palme lungime și una lățime, cu balamale din piele groasă, care le înlocuiseră pe cele metalice, originale, de mult distruse. Era vopsită periodic, cel mai des cu alb sau gri, pentru că acestea erau culorile vopselurilor ce nu ne lipseau din casă. Avea un sistem ingenios de închidere, care funcționa ireproșabil. Înăuntru erau obiecte fascinante pentru mine, mai ales în primii ani ai vieții: aparatul de bărbierit, paămătuful, săpunul de bărbierit, un castronaș de aluminiu și un set de lame de ras. Lamele erau câte 5 într-o cutiuță, de carton sau plastic, și aveau nume exotice, precum Astra, Croma, Platinum sau Polsilver.

Aparatul tatei avea o plăcuță de fixare a lamei, prevăzută și cu dinți pentru întinderea pielei în fața lamei. Nu știu de ce, dar tata ajunsese la concluzia că dinții respectivi mai mult încurcă, astfel că-i îndepărtase prin polizare. Și de câte ori cumpăra un aparat nou, prima grijă era îndepărtarea dinților respectivi.

Prin 1980, când fratele meu mijlociu a ajuns într-o vizită în Polonia, tata a primit de la acesta un aparat Gillette, foarte ingenios, care se desfăcea prin răsucire, iar lama se fixa cu o ramă specială. Tată l-a privit admirativ, i-a studiat mecanismul, s-a bărbierit o dată cu el, apoi l-a pus în cutie. Când am plecat în armată, un an mai târziu, am primit acel aparat cadou, tata nu-l agrea, era prea sofisticat pentru gusturile sale. Și l-am folosit până prin anul 2000, cred, când a cedat de tot, și n-am mai avut cum să-l repar. A fost un moment trist al vieții mele, când am fost nevoit să trec de la bărbieritul cu lame, la aparatele de plastic, cu rezervă sau – și mai rău – de unică folosință. Într-un fel mă despărțeam definitiv de adolescență și de amintirile ei.

Lângă cuiul de atârnat oglinda se mai găseau înfipte câteva cuie, de care atârnau diverse obiecte, ca să fie și ele la îndemână. Dacă era toamna, cel mai probabil de al doilea cui atârnă o pâlnie de metal, emailată, gri cu puncte mai albicioase în structura. Ea ajută la transvazarea vinului, din găleți în damigeni de sticlă, de 50 de litri, celebre în epocă. Mai servea și la umplerea nu mai puțin celebrelor bidoane de plastic cu mâner, de 3 sau 5 litri, care pentru mulți obrejani constituiau rația zilnică de băutură.

bidon

În anul întâi de facultate, făceam filozofie cu un profesor deosebit, Bâcu cred că se chema, care era un tip cu totul special. Pentru el orice activitate începea după ora 10. Când ”se ridica mira”, cum spuneau băutorii în limbajul lor specific, cu aluzie la ora începerii programului tv la TVR, până atunci ecranul fiind ocupat de o miră de control a culorilor și geometriei ecranului. Bâcu era un tip super deștept, care se canonea să predea filozofie fără să aducă vorba de tovarășu’ Ceaușescu la fiecare 5 minute, și se pare că – în urma unei drame personale – ajunsese dependent de alcool. Așa că punea examenele de filozofie de la 9.00 dimineața, deși toți ceilalți profesori le puneau de la 8.00. Binențeles că el nu apărea până pe la 10.30, după ce consuma ceva în deschidere, lucru greu de sesizat pe o față greu încercată de valurile vieții, zbârcită și plină de riduri adânci. Însă asistentul său, un anume Onuț, ne băga în sală, ne dădea să tragem biletele, ne punea în bănci și ne dădea liber să ne scriem subiectele pe ciorne, în așteptarea profului care avea să ne asculte.

Onuț era un tip tânăr, ușor corpolent, cu barbă (floare rară printre profesorii noștri) și era sociolog! Cum comuniștii interzisesera predarea psihologiei și sociologiei în școli, se aciuiase la Catedra de Socialism Științific. El ne ținea seminarul de filozofie, și era al naibii de interesant să faci această activitate cu el. Conform tradiției sale personale, la prima oră de seminar Onuț ne punea să ne prezentăm și să spunem liceul absolvit. Când a ajuns la mine, m-am ridicat din ultima bancă și am spus:

-Silviu Măcrineanu, Liceul de matematică-fizică Al. I. Cuza, Focșani.

-Aha, Vrancea. Ai copilărit și trăit acolo?

-Da, domnule profesor, la zona de confluență Buzău-Vrancea.

-De mult vroiam să vorbesc cu cineva din zonă. Ia fii atent aici. Am analizat niște studii privind speranța medie de viață în România, și – de departe – ea este cea mai mare din țară la voi, în Vrancea. Ce faceți voi acolo deosebit? Mâncați lactate și verdețuri multe? Care crezi că ar putea fi cauza?

Ideea că vrâncenii ar mânca lactate multe, mai multe decât oamenii din alte părți m-a blocat pur și simplu. Într-atât încât Onuț, bănuind că n-am prins întrebarea, se pregătea să o repete.

-Nu, domn’ profesor, nu prea le-avem noi cu lactatele, nu mai mult decât alții.

-Bine, dar o explicație trebuie să fie. Ce aveți voi particular în zonă?

-Păi, dacă este să o spunem pe cea dreaptă, la noi se bea vin!

-Bine, bine, vin se bea peste tot, nu cred că asta ar putea fi explicația.

-Nu domn’ profesor, în alte părți se consumă vin. La noi se bea vin.

-Stai puțin! Cum vine asta? Dezvoltă puțin. Cât vin bea un om în zona voastră?

-Păi cam 3 litri de vin roșu, de butuc, pe zi, ar putea să fie o medie care li s-ar putea părea subevaluată consătenilor mei.

-3 litri pe zi? Și chiar mai mult? Cum pot să bea atât de mult vin? Sau le mai înflorești și tu puțin?

-Nu, domn’ profesor, n-aș avea motiv. Haideți să vă explic. Un bărbat se scoală dimineața, mănâncă o masă consistentă, care la unii include și ciorbă și felul doi, la care bea deja două-trei pahare de vin. Apoi se urcă pe bicicletă, sau în căruță, sau în tractor, și pleacă la muncă. Muncile la vie sunt dificile în general, câteodată oamenii mai merg și la scos buturugi din pădure, deci muncesc din greu. Când pleacă de acasă își iau la iei un bidon de 3 litri de vin. Pe care îl consumă până seara, când se întorc acasă.

-Păi și seara se mai țin pe picioare, când revin acasă?

-Se țin, și încă foarte bine, pentru că îl beau treptat, pe durata întregii zile, în timp ce muncesc. Plus la masa de prânz, după care se trage și un somn mic. Seara ajung acasă, mănâncă din nou bine, și mai beau câteva pahare, pentru o odihnă sigură, am încheiat eu profesoral prezentarea.

-Mmmm, m-ai cam lăsat mască, sincer să fiu. Și ce vin beau?

-Vin roșu, de butuc, natural. La noi se cheamă tireaz. Cei dinspre câmpie au un soi mai slăbuț, numit 1001.

-Bine, bine, dar femeile, ele de ce trăiesc la fel de mult? Doar n-o să-mi spui că beau și ele?

-Beau, domn profesor, că altfel n-ar fi armonie în casă, nu?

Râsetele colegilor mei au pus punct discuției despre speranța medie de viață din Vrancea.

 

Și cum bidoanele de vin făceau parte din viața noastră de fiecare zi, când studentul Silviu Măcrineanu se întorcea la facultate din vacanța de iarnă, pe lângă ruscsacul turn cu ramă metalică ancorat în spate, mâinile îi erau ocupate – invariabil – cu două bidoane de vin. Unul de 10 litri, unul de 20 litri. În tren eram cu ochii pe ele, ca pe butelie. De multe ori mă potriveam în același tren cu un gălățean de la Silvicultură, care mă mai ajuta să am grijă de ele, eu având grijă să-l cinstesc cu câteva guri de vin, băute direct din bidonul mai ușor. Culmea este că proaspăt debutant pe FB, acum mulți ani, mă pomenesc abordat într-o zi de un nume necunoscut:

bidoane

-Auzi, în studenție nu urcai tu în trenul Galați-Brașov, din stația Buzău, și nu te ajutam eu să manevrezi câte două bidoane de vin?

Ce mică-i lumea, și cum marile spirite fac ce fac și se întâlnesc! Sau se reîntâlnesc!

Ajuns în gara Brașov scăpam imediat de grija bidoanelor, colegii mei de cameră preluându-le de la peron. Și cărându-le până la taxiul – invariabil o Dacia camionetă – care ne aștepta în fața gării. Eu urcam lângă șofer, iar ei stăteau pe băncuțele din lemn montate pe lateralele camionetei, ținându-se de bidoane. Câteodată ningea abundent, și când ajungeam în fața căminului, aveai surpriza să vezi trei-patru oameni de zăpadă sărind din mașină, și cărând două bidoane de plastic, pântecoase.

Revenind la Bâcu, examenul cu el a fost floare la ureche pentru mine. Îmi picase un subiect cu politica Partidului față de dezvoltarea ciberneticii în România. Am început cu gargara, tezele din aprilie ale tovarășului, alea-alea, când Bâcu, plictisit, m-a oprit cu un gest de lehamite.

-Stop, e clar că ai citit… alea, tezele. Dar spune-mi mie ceva? Știi care a fost nota originală a României socialiste în dezvoltarea ciberneticii?

-Am zâmbit ușor, mulțumit că știam, și i-am spus:

-Da, domnule profesor. În timp ce restul statelor socialiste au socotit cibernetica o…, o… unealtă a capitalismului, România a investit sume importante în dezvoltarea sa.

Bâcu a clipit mirat, se pare că nu se aștepta să știu asta (aveam doar 19 ani), și a continuat:

-Numele de Norbert Wiener îți spune ceva?

-Da, este socotit unul dintre părinții ciberneticii, pentru lucrările sale inovatoare.

-Unul dintre…? Au fost mai mulți?

-În mod normal un român, Ștefan Odobleja, ar trebui socotit și el printre întemeietori, chiar dacă lucrarea sa teoretică, publicată cu ani de zile inantea celor ale lui N. Wiener, nu a fost cunoscută suficient cunoscută în occident.

-Bravo, tinere. Dacă-mi spui și cum se numea lucrarea, ai un 10 de la mine.

-Se numea, puțin ciudat pentru noi, cei de astăzi, Psihologia consonantistă.

-Dă-mi carnetul, te rog!

Și uite așa, în 5 minute, am scăpat de examenul de Filozofie.

După care, seara, am sărbătorit cu prietenii. La un vin, cum altfel?

 

 

Reclame

Un gând despre &8222;Să bem vin, ca să trăim!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.