Cum l-am zugrăvit pe Tovarășul, în iarna lui ’72

 

Privită prin sticla geamului dublu de la clasă, zăpada din curtea școlii arăta cam ca făina ce acoperea pardoseala morii lui Loe, de la Slimnic, la sfârșitul zilei de lucru. Când praful de făină scăpat pe lângă saci, la umplerea acestora, sau prin crăpăturile jgheaburilor din lemn prin care era îndrumat către parter, amestecat cu praful de afară, adus de ciubotele clienților, părea un fel de cenușă fină, ușor spulberată de vânt.

Moara-P1000040

Băiatul o privea plictisit, spunându-și în minte că ar fi preferat să fie acasă, în patul său din camera de la mijloc, parcurgând cu aviditate o carte de aventuri. Sau de călătorie. Sau de istorie. Sau științifico-fantastică. Orice, numai să aibă două coperți și cel puțin 200 de pagini, și să te ajute să evadezi într-o altă lume, unde să nu stai în clasă așteptând ca învățătoarea să termine bârfa din cancelarie, pentru a binevoi să te mai învețe ceva nou.

Învățătoarea sa, doamna Aurica, la care băiatul ținea cu un sentiment nedefinit, ușor confuz, așa cum ține orice învățăcel la cel care-l ajută pentru prima dată să scrie și să citească, fusese și învățătoarea fratelui său mai mare. De care probabil fusese mulțumită, de vreme ce într-o zi din vara lui 1969 apăruse la poartă, strigând-o hotărâtă pe mama băiatului.

-Bună ziua, doamna Măcrineanu.

-Bună ziua, doamna Negoescu. Nu intrați, să bem o cafea?

-Nu, mulțumesc, am mult de alergat azi, și abia am început.

În vremea aceasta băiatul, care intuia de ce apăruse învățătoarea la poartă, se apropiase încet-încet, pe nevăzute, până ajunsese în spatele mamei, agățându-se cu o mână de șorțul acesteia, și privind-o pe învățătoare pe sub brațul mamei.

-Doamna Măcrineanu, au început înscrierile pentru noul an școlar. Umblăm prin sat să vorbim cu părinții. După cum știți, de anul ăsta ni se permite să înscriem și copii cu 6 ani împliniți. Ce ziceți, îl înscrieți pe cel mic?

-Nu știu ce să zic, doamna Negoescu. Dacă ar fi după el…

-Dă-mă, dă-mă, te rog!, șoptea băiatul pe la spatele mamei, înghiontind-o cu cotul.

-Auziți-l ce-mi șoptește aici, să-l dau. Îi plac mult poveștile, și cei mari n-au răbdare să-i citească, așa că a început să se țină de ei, să-i arate literele, să le învețe.

-Așa? Mai rar astfel de copii.

-Păi ce să mai lungim vorba, dna Negoescu. Să-l înscrieți și gata.

-Foarte bine. Atunci să-l scriu în caiet. Care este numele din certificat și pe ce dată este născut?

Când școala începuse, băiatul aproape știa alfabetul. Pe la jumătatea primului an școlar, citea deja, puțin poticnit, prima carte din viața sa. O carte de povești, a lui Giambattista Basile. Plină de cuvinte arhaice, unele cam licențioase, care-i dădeau destulă bătaie de cap. Inginerul care venise să repare televizorul, nea Tomiță Erhan, îl privise amuzat stând întins în pat, pe burtă, cu cartea în față.

-Omul, „citește”, glumi el, văzând o carte groasă de trei degete și fără poze în fața copilului.

-Chiar citește, domnu’ inginer, n-a mai avut răbdare să meargă în ritmul clasei, a dat năvală la citit, răspunse mama băiatului, cu o nuanţă de mândrie în glas.

În sfârșit ușa clasei se deschise, și doamna Aurica intră, cu mișcările ei lente, de femeie corpolentă. O însoțea dra Cruceanu, altă învățătoare la fel de corpolentă, cam de aceeași vârstă. Dar care băiatului nu-i plăcea, pentru că avea tot timpul o expresie severă pe față, de parcă i se înecau tot timpul corăbiile.

-Ora aceasta avem Desenul, nu? Pentru că noi avem o ședință la cancelarie, ora aceasta veți avea drept temă să desenați ceva. Orice doriți voi, la alegere. La sfârșitul orei îmi veți prezenta desenele, pentru care veți primi note. Are toată lumea blocul de desen și culorile pe bancă? Bine, dați-i drumul. Dacă aud gălăgie, sau prind pe careva pe hol, palmele lui or să aibă de-a face cu rigla de desen!

Și cele două învățătoare plecară să continue „ședința” la cancelarie.

Ce naiba să desenez eu?, se întrebă neliniștit băiatul. Așa, tam-nesam, hai să desenăm. Fără model, fără vreo indicație. Mie îmi vine ușor să desenez, când îmi spui ce anume, mă pot concentra mai ușor.

Trecuseră vreo 5 minute și – încet-încet – copii se apucaseră să mâzgălească pe hârtie. Băiatul plimbă privirea nehotărât prin încăpere, uitându-se ba la una, ba la alta, poate-i va veni vreo idee.

Să desenez un coleg? Prea greu, mai ales că ar trebui să stea nemișcat, iar ăștia se agită tot timpul. O floare de pe fereastră? Soba de teracotă? Poate ar merge, are niște modele geometrice interesante. Sau casa lui Gurbet, de peste drum? Ar fi mers, dacă fereastra ar fi fost mai mare, așa nu se vede decât o bucată, se plânse băiatul, în sinea lui.

Și tot rotindu-și ochii prin clasă, băiatul avu o tresărire de interes. Deasupra catedrei, la mai bine de doi metri înălțime, agățat într-un cui, trona portetul Tovarășului. Adică al Conducătorului iubit, al doilea tată al tuturor copiilor români, după cum spuneau cărțile. Un Tovarăș cu fața întinsă, rumenă, având o cravată interesantă, cu niște motive geometrice aparte, ce băiatului îi aminteau de blacheurile pe care le prindea pe bocanci nea Mihalache Măcrineanu.

ceasca

Adică un bătrânel simpatic, întotdeauna vesel, ce târa după el în permanență o geantă de piele scorojită, în care avea cele de trebuință pentru repararea încălțămintei. Era îmbrăcat în haine largi, de culoare nedefinită și pășea cu pași exagerat de mari, pentru statura lui, mai degrabă măruntă. Pe cap avea o pălărie deformată, ce sigur cunoscuse vremuri mai bune, și pe care și-o ridica atunci când întâlnea prin sat vreo notabilitate. De câte ori se întâlneau pe ulițe, mosșulică îl ciufulea de păr, și-l întreba vesel nevoie-mare:

-Ce faci, nepoate? Treaba-i bună? Salutări părinților!

-De ce îmi spune nea Mihalache nepoate? Suntem rude cu el?, o întrebă băiatul într-o zi pe mama sa.

-Taică-tău zice că nu, sau poate foarte pe departe. E din altă familie de Măcrineni, veniți aici tot de la Măcrina, pe timpuri. Dar tu să-i spui „săru’ mâna” și să fii respectuos cu el, că e om bătrân.

La urma urmei nimeni altcineva n-o să-l deseneze, se gândi băiatul, ceea ce e de bine. Așa că se uită atent două-trei minute la portret, pentru a fixa punctele importante în minte. Apoi se apucă de treabă. Începu să traseze ușor pe hârtie conturul capului, schiță părul, croi urechile, apoi – din vreo trei încercări – reuși să-i dea schiței o bărbie onorabilă. Cămașa și haina, precum și cravata cu modelul ei excentric, le schiță fluierând. Se concentră mult asupra ochilor, pentru că ochii spun multe despre o persoană, așa îi spusese mama într-o zi. Ochii Tovarășului aveau o notă jucăușă în tablou, parcă zâmbeau puțin, și atunci băiatul realiză că în nici o poză nu-l văzuse pe Tovarăș altfel decât cu acel zâmbet abia sugerat. Părea un om mulțumit de ceea ce a făcut în viață, așa cum erau bătrânii obrejani când stăteau pe scăunel la frizer, și-și depănau amintirile.

Oare el nu se încruntă niciodată, nu se enervează și el?

Sprâncenele, cu ajutorul răbdării și a gumei cenușii, reușiră să completeze aspectul ochilor, în nota dorită de băiat și arătată de tablou. Băiatul trebuise să se cam forțeze pentru a vedea mai bine trăsăturile Tovarășului, stătea în ultima bancă, fiind cel mai înalt din clasă, ceea ce – în mod evident – avea și avantaje și dezavantaje.

Mai erau vreo 15 minute, și băiatului îi mai rămăsese de schițat doar nasul. Nasul îi ridica întotdeauna probleme, și era unul dintre motivele pentru care nu-i plăcea să deseneze chipuri de oameni. Și atunci când desena scene de bătălie, ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă, protagoniștilor le punea pe cap căști cu apărătoare de nas, și astfel evita desenarea nasurilor.

Oare cum i-ar stă Tovarășului cu o cască metalică pe cap, cu apărătoare de nas, și o sabie în mână, ca un voievod?

Peste doar vreo doi ani, tovarășul avea să fie ales Președintele țării, și băiatul avea să-l vadă la televizor, cu un sceptru în mână, taman ca voievozii din vechime, ceea ce avea să-l facă să-și pună iar întrebarea cu sabia și casca.

De data aceasta băiatul se întrecu pe sine, și-l înzestră pe Tovarăș cu un nas aidoma celui din realitate și din tablou. Se deșteptase în ultima clipă, și-și adusese aminte că fiecare dintre cărțile de școală avea pe prima pagină poza acestuia. Așa că putuse să se orienteze mult mai bine, având cartea deschisă pe pupitru.

Când mai erau doar vreo cinci minute până la pauză, băiatul avea schița gata, și se apucă să întărească liniile cu un creion potrivit. Apoi coloră haina, cravata, și-i dădu o notă de bleu cămășii, deși în tablou era albă. Dar băiatului nu-i plăceau cămășile albe, mai ales după ce descoperise că nici mamei nu-i plăceau, lucru explicabil de altfel, pentru că ea avea soț și trei băieți, și trebuia să le spele și să le calce.

Când doamna Aurica intră în clasă și se deplasă prin sală să strângă lucrările, băiatul era atât de concentrat să-i dea o culoare potrivită feței personajului, că nu o simți cum se oprise, uimită, lângă banca lui. Nu realiză nici că ea ieșise puțin, și se întorsese însoțită de dra Cruceanu, așteptând amândouă ca el să termine, făcându-le semn celorlați copii să iasă în recreație, în liniște. Băiatul luă o hârtiuță, o făcu ghemotoc, și cu ajutorul lui frecă fața Tovarășului, ca să se împrăștie uniform culoarea și să nu se vadă liniile creioanelor colorate. Apoi ridică blocul în fața ochilor, își admiră pentru o secundă opera, oftând apoi zgomotos:

-Gata!

Abia atunci observă asistența tăcută de lângă bancă, tresări, și lăsă capul în jos, rușinat. Doamna Aurica desprinse cu grijă foaia din bloc, se uită la el cu o expresie pe care băiatul nu o mai văzuse la ea până atunci, și plecă fără să spună o vorbă.

scoala 001

În pauza următoare, ieșind la joacă în curte, băiatul văzu cu surprindere un grup de copii, avându-l în mijloc pe dl Olăreanu, opriți în fața avizierului de pe hol, unde erau afișate lucrări mai deosebite ale elevilor. Când ajunse în dreptul lor, profesorul se întoarse, îl ciufuli puțin și-i spuse:

-Bravo, prâsleo! Ai mână…

În mijlocul avizierului trona desenul Tovarășului, având dedesubt o etichetă cu numele său și clasa. Tovarășul, puțin mai fălcos decât în realitate, ceea ce-i dădea un aer mai bonom, părea să-i mulțumească din ochi pentru lucrare. Și a rămas acolo întreg anul acel desen, stârnind mirarea, și poate și alte sentimente, tuturor profesorilor veniți în schimb de experiență de la alte școli, și chiar a unui inspector școlar venit în control. Dar mai ales pe a părinților convocați în câte o seară la ședințe, care așteptau pe hol să apară dirigintele și să intre într-o clasă.

-Ptiu, dar parcă e fotografiat, zicea câte o femeie. A’ cui copil este băiatul ăsta, care l-a desenat?

-Băiatul lui nea Costică, a lu’ Cireașă, îi răspundea alta, care știa să citească mai bine.

-Halal de mama lui, să-i trăiască! Baiatul ăsta ar putea să picteze și icoanele, in biserică, că tot nu se inghesuie părintele ăla bătrân s-o renoveze!

Reclame

11 gânduri despre &8222;Cum l-am zugrăvit pe Tovarășul, în iarna lui ’72&8221;

  1. He he, poza cu tovarasul de mai sus este ulterioara desfasurarii evenimentelor din acest episod ( chiar tu amintesti la un moment dat ca peste doi ani tovarasul avea sa fie ales presedinte; si atunci ne ancoram in timp si actiunea se petrece in 1972 )… daca tin bine minte, pe peretele din fata clasei statea un portret inramat al tovarasului Ceausescu 3/4 ( schimbat ulterior cu cel postat de tine mai sus din motiv ca tov – ul era ,,intr-o ureche ” !!! ). Felicitari pentru articol !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.