Nu piere o pădure, când îi răsar vlăstare! – partea a II-a

Fiului meu și nepoților mei.

Dragii mei, știu că nu vă place să citiți istorie, dar mai jos e vorba de istoria neamului vostru. Și uneori a familiei voastre. Nu trebuie neapărat să citiți tomuri întregi, ca să aflați lucrurile esențiale despre viața înaintașilor. Ați mai auzit câte ceva când povesteau papu și maia/muma. V-am mai spus și eu – și poate și părinții – câte ceva.  Și multe lucruri răzbat și din muzica armânească, care știu că vă place. Oricum, 8-9 pagini nu sunt prea mult de citit. Vă va lua mult mai puțin să o faceți, decât mi-a luat mie să le scriu.  Sper ca ele să vă stârnească interesul să descoperiți mai multe despre strămoșii voștri armâni fărșeroți, căci despre ei este vorba în principal în text. Dacă nu acum, măcar mai târziu. Lectură plăcută!

Prima parte aici:

https://silviumacrineanu.wordpress.com/2017/12/13/nu-piere-o-padure-cand-ii-rasar-vlastare-partea-i/

…………………

 

Deși mulți îi privesc pe armâni exclusiv ca pe un neam de păstori, trebuie să știți că ei au dat Balcanilor și constructori și meșteșugari iscusiți. Drept exemplu, Iorgu Sămărelu, bunicul soției, un spirit iscoditor prin excelență, obișnuit să modeleze lemnul pentru samare, nu s-a lăsat până nu și-a construit o vioară. Studiase toate instrumentele lăutarilor din zonă, să vadă lemnul folosit, chipul în care fusese îmbinat, cât de uscat era, și a făcut-o! Din păcate seceta din 1946 a adus necazuri multe, și vioara a fost vândută pe doi saci de grâu, care mai permiteau familiei să supraviețuiască pentru un timp.

samar

Samar (muzeul Tositsa, din Metsovo)

Dar să închidem această lungă paranteză, și să ne întoarcem la fărșeroții din Paticina, precum și problemele lor de început de secol XX.

Sprijinită de Imperiul Britanic, și profitând de slăbiciunea imperiului turc „cu picioare de lut”, Grecia mușca din teritoriile stăpânite de otomani, azi o provincie, mâine alta. Până când a ajuns la granița Macedoniei, teritoriu întins, unde grecii erau minoritari prin excelență, trăind amestecați cu bulgari, albanezi și armâni. Pentru a putea emite pretenții asupra provinciei, grecii au decis că tot ce este ortodox în cuprinsul ei trebuie neapărat să se declare grec. Și au început presiunile asupra celor de altă etnie decât ei, să se declare greci. La început biserica greacă era portavocea „elenismului” nou promovat. Dar cum ea nu reușea pe măsura așteptărilor guvernanților proaspăt înființatului stat grec, au trecut la acțiune „antarții”. Oameni înarmați, conduși de multe ori de ofițeri greci „sub acoperire”, plătiți să semene teroarea în satele bulgărești și armânești din Macedonia, împotriva celor ce nu vor să se alinieze cerințelor Atenei.

În aceeași perioada, statul român, și el destul de proaspăt ivit pe scena istoriei Balcanilor din epoca modernă, începea să dea semne că ar vrea să fie apreciat ca o mică putere în zonă. Dacă pe la 1848, aflând despre existența armânilor, ministrul Bălcescu ar fi zis doar: „S-ar putea să ne folosească cândva acești români sud-dunăreni”, douăzeci de ani mai târziu viziunea politicienilor români se schimbase radical, trecând la acțiune practică: înființare de școli românești în Balcani, pentru armâni. Și dacă la început s-a predat în armânește, repede s-a trecut la cursuri și manuale în limba română! Ceea ce – departe de a cultiva specificul național armânesc – a dus la românizarea sa. Au urmat biserici cu slujba în românește, nerecunoscute de patriarhia grecească, mai mult chiar, combătute cu toate puterile de către aceasta.

Binențeles că mulți armâni, mai ales fârșeroți, s-au apropiat de statul român și cultura română, socotind cumva că au regăsit patria-mamă. Ceea ce pentru antarții greci a fost prilejul dezlănțuirii terorii asupra satelor lor. Paticina și Grămăticova au suferit cele mai multe atacuri din partea lor. Într-unul dintre acestea, rămas celebru, cel din 1906, antarţii au fost respinși în mod rușinos de către femeile, bătrânii și copiii mai măricei din Paticina, suferind pierderi grele. Ciocnirile dese cu antarții i-au determinat pe armatolii armâni să aplice în mod consecvent legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Ceea ce a dus la întâmplări din ce în ce mai sângeroase, de ambele părți, cum le putem vedea descrise cu acuratețe în Jurnalul căpitanului Cola Nicea. S-au aliat armânii și cu bulgarii de multe ori, având interesul comun de a rezista la grecizarea forțată. Stăpânitorii provinciei, otomanii, închideau ochii la crimele antarților, pentru că le convenea ideea creștinilor care să se omoare între ei, în loc să se ridice împotriva stăpânirii lor. Cetele lui Handuri, Hali Joga sau Cola Macri colaborau bine cu bulgarii, mai ales după reprimarea insurecţiei din Macedonia (1902-1903). După ce Gheorghe Mucitani a trecut la organizarea pe regiuni a mișcării armatolilor armâni, după 1906, rezultatele luptei lor au început să fie și mai vizibile.

 

armatoli

Ceata lui Handuri. De la stanga la dreapta: Mihail Handuri, Ioryi Gachi Dodu, Costu

Dabija, Nachi Cuzman, Hrista Preșa, Tachi Dincea, Unciu Damaș si Nicola Macri.*

Anii 1912-1913 au adus celebrele războaie balcanice, despre care manualele de istorie românești evită să vorbească prea mult. Cert este că România s-a trezit în postura de a arbitra disputele asupra împărțirii Macedoniei, râvnită de vecinii hrăpăreți, Grecia, Bulgaria și Serbia. Cum România nu avea graniță directă cu Macedonia, nu putea să alipească și ea ceva din teritoriile acesteia. Dar în numele apărării „minorității românești”, cum fusese declarată armânamea, România și-a declarat interesul în rezolvarea problemei. Cum teama de o Bulgarie Mare, satelit supus al Rusiei, dușmanul istoric al românilor din epoca modernă, era mare, politicienii români au avantajat Grecia la împărțire. România nu uitase că primise Dobrogea de la Marile Puteri, tocmai pentru a pune un obstacol în fața unui eventual marș glorios al rușilor către Țarigrad/Istambul. Așa că i-a dat cât mai puțin învinsului din al doilea război balcanic, ba – mai mult – i-a luat și Cadrilaterul, sudul Dobrogei, drept pedeapsă.

Mucitani si Cosca

Ceata lui Ioryi Mucitani si Alexandru Coșca*

Cum cadrilaterul era ocupat de turci și bulgari, în încercarea de a-i schimba cumva majoritatea etnică, cineva a avut ideea să colonizeze acolo, pe lângă români, și armâni. Mai ales că zona era un adevărat butoi de pulbere, comitagiii bulgari luptând cu arma în mâna împotriva coloniștilor „venetici”. Ceea ce-i făcea pe coloniștii români să renunțe repede, și să se întoarcă în țară. Poveștile despre curajul armânilor din Macedonia era legendar în România, așa că s-a considerat că ei ar face mai bine față comitagiilor, dacă ar fi atrași în Cadrilater, drept coloniști.

La început ideea colonizării n-a avut foarte mulți adepți în Macedonia. Mulți armâni se mulțumeau să-și dea copiii la școala românească , de multe ori în paralel cu cea grecească, apoi cei mai merituoși ajungeau la Școala Comercială din Salonic, patronată de statul român. Mulți continuau apoi studiile în România, de unde puțini se mai întorceau, lipsind astfel armânamea de elita care ar fi putut poate să-i schimbe viața. Situația s-a schimbat radical după războiul greco-turc din 1919-1922. Grecii, care începuseră să creadă că pot profita și mai mult, teritorial, de pe urma Turciei slăbite de primul război mondial, încurajați și de britanici – ca de obicei – au atacat Turcia. Dar speranța lor de a reface imperiul bizantin avea să se termine cu o înfrângere rușinoasă. Singura scuză a grecilor pentru declanșarea războiului, ar putea să fie faptul că mișcările turce naționaliste începuseră masacre asupra celor de altă religie, cel mai cunoscut fiind cel asupra armenilor.

În urma victoriei, poziția Turciei s-a radicalizat, astfel că s-a negociat schimbul de populație cu Grecia. Peste 1.300.000 de greci au părăsit teritoriul otoman, mai ales Asia Mică, iar 500.000 de turci au plecat în imperiul sultanului. Venirea „magirilor”(grecii repatriati) în Grecia, a aruncat-o pe aceasta într-o criză de suprapopulare. Ei reprezentau o populație agricolă în proporție de cca. 45%, și aveau nevoie de pământ. Soluția a fost colonizarea lor în Macedonia și Tracia, unde și așa grecii nu erau majoritari. Alocarea de pământuri pentru noile sate grecești a făcut ca pășunile armânilor să se împuțineze semnificativ. Grecii nu au vrut să mai recunoască, de multe ori, nici actele prin care ei cumpăraseră sau închiriaseră  pământuri de la beii turci, așa că încălcarea proprietăților lor a devenit practică curentă. Situația lor, de relativă independență, a început să aibă mult de suferit. Binențeles că școlile românești n-au mai rezistat mult nici ele, iar biserica greacă îi presa în continuare să se recunoască „elini”.

Din ce în ce mai mulți au început să asculte glasurile celor ce-i îndemnau la emigrare. În România erau sprijiniți aceștia de Societatea Macedo-Română, înființată de la 1879. Guvernul român, ambivalent la început, a continuat să aibă o poziție neclară. Mai multe delegații de armâni au venit la București, ca să înduplece guvernul să-i accepte drept coloniști în Cadrilater. Au obținut mai mult vorbe meșteșugite, decât aprobări. Într-una din întâlniri, cea cu ministrul agriculturii și domeniilor, celnicul Iancu Cepi din Livezi, nevorbitor de română, i-a strigat exasperat acestuia:

-Tu mâna ta șadi bana noastă. I nă l’ia tu Rumânie, i nă arucă tu mari! (În mâna ta stă viața noastră. Ori ia-ne în România, ori aruncă-ne în mare!).

Dar artizanul colonizării a fost fără îndoială fărșerotul Gheorghe Celea, ce reprezenta doritorii de emigrare din regiunea Vodena. Personaj oarecum controversat în zilele noastre, el era foarte respectat în epocă. Treptat a fost propulsat în postura de conducător al delegațiilor ce discutau cu politicienii români, atât cei de la putere cât și cei din opoziție, ceea ce dovedea clarviziune din partea solicitanților.

Într-una din călătoriile sale, Gheorghe Celea a fost însoțit și de Iorgu Preșa, care-și amintea că la debarcarea de pe vapor, la Constanța, s-a minunat văzând un măreț alai călare ce însoțea o trăsură luxoasă, în care regina României și fiul ei, Mihai, se deplasau prin oraș.

Iar când eforturile celor din Macedonia greacă au fost în sfârșit încununate de succes, primii coloniști sosiți în 1925 în România au fost… din Pleasa albaneză.

Așezarea în Cadrilater a fost anevoioasă, statul român nefiind pregătit să primească coloniști, al căror număr încerca dealtfel să-l limiteze.

colonisti cadrilater

Coloniști armâni în Cadrilater

Ȋnsă o dată pornit exodul, din ce în ce mai mulți oameni veneau în România, cu vapoarele, trenurile, sau pe jos și în căruțe, cum o făceau cei din sudul Bulgariei, sătui și ei de viața printre bulgari. Grecii n-au răscumpărat bunurile imobiliare ale emigranților, Societatea Maritimă Română nu le-a dat gratuitate la transport, cum li se promisese, pământul nu ajungea de multe ori ca să primească cele 10 hectare promise, guvernanții români mai mult le puneau piedici, comitagiii bulgari îi atacau și încercau să-i determine să plece. Dar cu spiritul hotărât și întreprinzător care-i caracterizează, au început să–și dureze case, să cumpere altele de la turci, să lucreze pământul, să cumpere ceva oi. Pe harta județelor Durostor și Caliacra au apărut sate noi, iar multe sate părăsite de turci au fost ocupate de armâni. E remarcabil cum niște oameni obișnuiți mai ales cu creșterea oilor, au reușit să se transforme în agricultori destoinici.

Fărșeroții din Paticina, Cândrova sau Papadia au luat hotărârea să părăsească cu totul satele lor, în anul 1938, când războiul bătea la ușă. Au rămas în urmă casele din piatră, apărate cu prețul sângelui, și bisericuțele modeste, unde slujba în limba română s-a auzit pentru ultima oară la botezul tuturor copiilor ce nu trecuseră încă prin această ceremonie. Papul vostru, Cociu Preșa, s-a mirat tare într-o zi, când părinții l-au chemat de la joacă, l-au spălat pe față și l-au dus în biserică, unde preotul l-a botezat. Avea patru ani.

Turnul bisericii din Paticina

Paticina – Turla bisericii

După emai bine de șaptezeci de ani, cu mila lui Dumnezeu, a pășit din nou pe ușa bisericuței rămasă în picioare, parcă printr-un miracol. Din casele vechii Paticine nu mai rămăseseră decât mormane de pietre. Între două rămășițe de pereți ai casei Preșanilor, creștea un corcoduș.Turnul bisericii, durat din piatră fasonată, cu clopotul la locul său, se ivește însă și azi deasupra copacilor unei păduri dese, semnalizând celor ce-și caută originile că au ajuns unde trebuie.

Cociu Presa iesind din biserica din Paticina- unde a revenit dupa 70 ani

Cociu Preșa ieșind, după mai mult de 70 de ani, din biserica din Paticina, unde fusese botezat in 1938

De pe un tăpșan cu iarbă, de mai sus de sat, lacul Ostrov (azi Vegoritida) se arată în toată splendoarea sa, încununând frumusețea câmpiilor Vodenei. Muntele Kaimaccealan pare să-l vegheze, ca un bătrân sfătos. Privindu-l nu poți decât să-i înțelegi pe cei care – lăsând în urmă Murihova – au fost fermecați de frumusețea acestor meleaguri, pe care și le-au dorit să le fie sălaș.

Munti langa lacul Ostrovu'

Vedere din Paticina, asupra Lacului Ostrov

Începutul războiului avea să schimbe în mod dramatic viața armânilor, fie ei trăitori în Albania, Iugoslavia, Grecia sau România. Granițe închise, familii separate, emigrație oprită, recrutare la oaste, lupte crâncene. Și apoi vajnicii naționaliști armâni, atașați sufletește de noua lor patrie, au trăit drama destrămării României Mari. Până acolo încât, în urma Tratatului de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria, prima restituie teritoriul „anexat” în 1913, acceptând schimbul de populație între părți. Deodată coloniștii află că trebuie să-și ia din nou avuția și să plece pe alte meleaguri. Timpul acordat de bulgari este scurt, casele nu pot fi vândute, turmele nu pot fi transportate, recoltele rămân pe câmp, neculese. În nebunia plecării din satul Carasular, într-o căruță a familiei lui Leonida Caracostea se năștea Maria, maia/muma voastră. Erau fârșeroți din Papadia, sat ale cărui ruine se văd astăzi chiar pe granița dintre Grecia și FYROM, doar biserica mai fiind în picioare.

Relocări succesive se succed cu rapiditate, cei norocoși primind câte o casă părăsită de bulgari, sau – mai târziu – de etnicii germani repatriați în al treilea reich. Două-trei familii, cu copii mulți, înghesuite în două cămăruțe, având permanenta grijă a mâncării. Rudele sosesc într-una dinspre cadrilater, și sunt acceptate fără opreliște să împartă puținul avut, pentru că sângele apă nu se face. Solidaritatea dintre armâni nu se dezminte la necaz.

Încet – încet lucrurile par a se așeza cât de cât, când începe prigoană politică. Legionarismul prinsese rădăcini adânci printre armâni, al căror naționalism – dovedit în luptele cu antarții și comitagiii – nu le permitea să privească de pe margine prăbușirea României Mari. Cadrilaterul avea multe „cuiburi” de legionari, și „frății de cruce” ale elevilor și studenților legionari. Participarea lor la Rebeliunea legionară, înfrântă de armata dictatorului Antonescu, avea să atragă asupra lor răzbunarea acestuia. Și încep iar deportări, arestări, condamnări și privări de libertate. Etnia pare urmărită de un blestem, de a se afla întotdeauna acolo unde nu ar trebui să fie, în locurile unde vor avea loc evenimente nefaste.

Războiul odată terminat, liniștea nu apucă să se mai instaureze. Comuniștii veniți la putere încep să-și lichideze adversarii politici, și printre aceștia legionarii se află la loc de cinste. Tinerii legionari, dar și armânii mai înstăriți, cu toții socotiți „dușmani ai poporului”, iau drumul pușcăriilor comuniste, față de care cele antonesciene păreau pensioane de fete. Mor pe capete la Aiud, Gherla, Pitești, Rm. Sărat, Sighet, sau în lagărele de muncă forțată de la Canalul Dunăre – M. Neagră sau Balta Brăilei. Unii supravietuiesc încercărilor de exterminare, pentru că se ajută necondiționat unii pe alții, în orice împrejurare, legați de frăția de sânge și neam. Dar multe familii de armâni își plâng morții în tăcere, familii de armâni conștiente că sunt urmărite, supravegheate la fiece pas, provocate de turnători. Drama lor este drama României întregi, a cărei intelectualitate și elită politică se vrea decimată, pentru a fi supusă și condusă mai ușor.

Cei care nu au făcut politică se apucă din nou de muncă, de vechile îndeletniciri, ca și de cele nou învățate în Cadrilater, dar de data asta la CAP sau IAS. Încet-încet se vor chivernisi iar, cu mari eforturi, dar simțind tot timpul că erau priviți de noua stăpânire ca fiind altfel, ca fiind diferiți și potențial periculoși. Cei ca papu Hristu Preșa, mai ageri la minte, au învățat meserii noi, cum ar fi cea de contabil, fiindcă nu le era greu a socoti urmașilor unor oameni ce gestionasera sute de ani creșterea a mii de oi, traversând granițele dintre state și imperii ca și cum n-ar fi existat, plătind taxe, negociindu-le, dublându-le cu peșchesuri, capitalizând averea în metale prețioase sau animale.

Papu Hristu a părăsit Grecia odată cu familia sa din Paticina, supărat foarte tare, pentru că în anul respectiv trebuia să înceapă Școala Comercială din Salonic, organizată de statul român, a cărui absolvire i-ar fi asigurat alt statut în viață. Dar norocul a făcut ca un contabil bătrân să-l ia în ucenicie în anii de după război, asigurându-l că – dacă se va strădui – va ajunge contabil. Prin răsucirile istoriei respectivul contabil a ajuns director administrativ la Poarta Albă, la de trista amintire colonie penitenciară, unde erau încarcerați cei ce munceau la canal. Acolo l-a luat și pe tânărul Hristu să-l ajute, și acolo a văzut acesta ce înseamnă comunismul, în manifestarea sa cea mai plenară – represiunea. Cel mai mult îl impresiona viața deținuților închiși în celulele de la izolator, niște chițimii mărunte din beton unde nu puteai să stai nici în picioare nici întins, aruncate într-o margine de tabără. Iarna gardienii aruncau apă pe podele, care îngheța aproape instantaneu, ca să fie siguri că deținuții pedepsiți cu izolarea, și care primeau mâncare simbolic, doar o dată la 2 zile, vor lua sigur drumul cimitirului. Unul dintre deținuții închiși acolo refuza să moară, în ciuda tratamentului samavolnic la care era supus, nefiind scos toată iarna de la izolare. Impresionat, papu Hristu a început să-i ducă pe furiș, seară de seară, câte ceva de mâncare la adăpostul întunericului. După vreo 3 luni, când șeful său s-a prins ce face el noapte de noapte, papu Hristu a mâncat o chelfăneală zdravănă de la acesta, urmată de interdicția de mai părăsi cabana după lăsarea nopții.

-Măi, deșteptule, tu știi cine-i ăla pe care-l hrănești tu, seară de seară? Este prințul Ghica, boier mare, și pe care comuniștii îl vor mort neapărat. Dacă te prind gardienii, te bagă și pe ține acolo lângă el! Să nu-mi mai ieși din vorbă, auzi?

Căderea comunismului, în 1989, a așezat viața armânilor – ca și a noastră, a tuturor – pe noi coordonate. Încet-încet, cei care stăteau retrași în umbră, datorită opresiunii, au început să-și povestească dramele. Unii le-au și scris, alții le-au cântat, alții le-au pus în stihuri. Au început să apară ziare, reviste, emisiuni radio și tv, limba armâneasca s-a auzit din ce în ce mai des în eter. Intrarea în UE a deschis și granițele către Grecia și alte țări, așa că tot mai mulți și-au căutat rudele, satele vechi din care plecaseră, ei sau părinții lor, au vizitat locurile pomenite de bătrâni în poveștile lor: Săruna, Nausa, Veria, Vodena, Moscopole, Bitolia, Crușova, Mănăstirea Sfântului Dionis, și câte și mai câte.

Căutarea identitară a neamului acesta, altoit acum pe tulpină românească, continuă neîncetat. Graiul armânesc, limbă sau dialect? Armânamea – minoritate sau ramură a poporului român? Întrebări care nasc discuții și controverse, unele chiar foarte aprinse, ducând până la rupturi de relații între vechi  cunoscuți. Va rezista cultura armânească românizării în desfășurare? Vor duce căsătoriile mixte la pierderea identității păstrate cu atâta energie până în secolul XX? Nu putem ști acum, putem doar presupune.

Sper însă că voi, nepoții unor oameni de toată isprava, să nu dați uitării acest traseu identitar: Frașari, Colonia, Murihova, Paticina, Papadia, Selia de Sus, Carasular, Palazu Mic, Constanța. Pentru că speranța a rămas, nu întâmplător, pe fundul cutiei Pandorei…

 

 

P.S. Mulțumesc pe această cale tuturor celor ce au scris despre armâni, permițându-mi să aflu despre ei atâtea lucruri. Sunt extrem de mulți, nu-i voi aminti aici, de teama nedreptățirii vreunuia dintre ei. Cum acest articol nu este scris cu scop comercial, sper să nu se supere că nu au fost indicați la bibliografie. Îmi cer scuze și pentru eventualele inadvertențe sau greșeli din text, am scris așa cum mi-am amintit, după parcurgerea a mai multe surse și după povestirile multor bătrâni. Dacă-mi vor fi semnalate, voi face eforturi să le corectez.

 

*Sursa foto: The Aromanians and IMRO, Nikola MINOV, Ss. Cyril and Methodius University, Faculty of Philosophy, Skopje, Macedonia

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.