Macri’s – TĂIȚEI

Acum vreo săptămână am făcut tăiței. Tăiței de casă. Cu ou. Ne-a trebuit, mie și consoartei, ceva curaj să ne apucăm de făcut tăiței hand-made, la cincizeci și… de ani. Un motiv ar fi că supele nu prea se înghesuie în meniul nostru de familie, unde borșurile nu și-au văzut amenințată supremația vreme de aproape 30 ani. Dar venea puștiul la Neversea, la doar două zile după ce luase licența, și doream să-i servim ceva inedit.

Tăițeii au ieșit bunișori. Aluatul o idee prea moale, cuțitul de tăiat o idee prea gros, dar gustul… Gustul a meritat tot efortul. Juniorul a mâncat trei zile zile supă de tăiței și a fost încântat de fiecare dată.

-Să mai faceți, a fost verdictul său final. Și să-mi trimiteți și mie la București.

-Se pare că aveți ceva în genă cu tăițeii până la urmă, concluzionă consoarta.

Așa este, tăițeii se pare că se împletesc cu destinul Măcrinenilor, de-a lungul anilor. Și o să vă povestesc imediat de ce.

Bunicul Măcrineanu este primul din familia noastră care s-a îndrăgostit de tăiței, în circumstanțe neobișnuite, și a transmis dragostea mai departe urmașilor.

Băiat simplu, crescut printre podgoriile Vrancei, Paraschiv Măcrineanu a fost alocat în armată la arma auto, care începea să se dezvolte și în armata română. Acolo a învățat șoferia și mecanica, îmboldit de răcnetele caporalilor și de loviturile peste degete cu tija de la culbutori, date de maiștrii militari. Cum era un tip dezghețat, nu se dădea la o parte de la muncă și respecta și regulile, s-a trezit într-o bună zi șofer de general. În această postură s-a regăsit și în război, la volanul autoturismului militar ce-l ajuta să se deplaseze pe generalul Dragalina. La comandament, în inspecții la unități, în inspecții pe front, la ședințe la București, oriunde era necesar.

Și tot la  volanul autoturismului cu steguleț al generalului a ajuns bunicul să vadă Budapesta, unde a și stat încartiruit vreo câteva săptămâni, în casa unui negustor ungur puțin mai scăpătat. Era o postură nouă pentru bunicul, să stea nemișcat atâta timp într-un singur oraș, și acela plin de oameni care vorbeau altă limbă, din care nu înțelegea o iotă. Însă în acest oraș străin i-a fost dat bunicului să descopere o mâncare cu totul nouă pentru el, băiatul de țăran plecat din Obrejița să se lupte cu rușii, cu nemții și cu cine s-o mai nimeri.

dragalina

Într-o seară unguroaica la care stăteau, a primit de la intendență 2 găini pentru a le găti celor din anturajul generalului, cu indicația să facă și o supă, că se săturaseră de uscături militarii, în deplasările lor. Femeia i-a făcut semn bunicului să iasă în curte și să le taie gâtul găinilor. Acesta s-a conformat, și după ce s-a scurs sângele i le-a adus la bucătărie. Femeia le-a opărit bine și s-a pus pe jumulit. Când au fost gata le-a porționat și o parte din bucăți le-a pus la fiert.

Apoi bunicul a privit-o, peste măsură de uimit, cum frământa un aluat cu ouă, cum întindea foi subțiri pe fundul de lemn, le presăra generos cu făină, apoi le răsucea ca pe o rulada, lăsându-le puțin să stea, în timp ce adăuga legumele peste carnea care fierbea. Odată terminată adăugarea legumelor, unguroaica a luat din dulap un un cuțit foarte bine ascuțit, la care bunicul se uită cam chiorâș.  Și a început să taie – cu migală – ruladele de aluat în fâșii subțiri, subțiri de tot.

Bunicul o privea în continuare surprins, pentru că nu înțelegea la ce mâncare ar putea sluji fâșiile acelea subțiri de cocă, ca niște paie. Spre surprinderea sa femeia a scuturat de făină fâșiile, apoi le-a aruncat în oala cu supă. După câteva minute a oprit focul, a dres supa cu puțină verdeață, și s-a spălat pe mâini. Când unguroaica i-a întins castronul cu supă, care mirosea  peste măsură de apetisant, bunicul a tresărit, a ieșit de sub vraja demonstrației de îndemânare gastronomică și i-a spus răstit: ” Întâi mănâncă tu!”. Făcându-i și semne sugestive și imperative spre această acțiune. Putea să te vrăjească unguroaica cu felul ei de a găti lucruri nemaivăzute, dar 800 de ani de istorie comună, și mai ales cea recentă, nu se puteau depăși  așa ușor! Unguroaica s-a înroșit puternic în obraz, a comentat ceva scurt în limba ei, dar a luat câteva linguri din castronul cu supă, suflând ușor pentru răcirea licorii. Odată trecut testul antiotravă, bunicul a mâncat cu mare poftă ceea ce avea să devină mâncarea să preferată pentru tot restul vieții. În următoarele zile a stat pe capul unguroaicei să-l învețe să facă tăiței, ca să o învețe și el pe nevasta lui din România să-i gătească așa ceva, de intrase negustorul la bănuieli asupra intențiilor bunicului în ceea ce-i privește nevasta.

Întors în țară bunicul i-a împărtășit bunicii Axenia  descoperirea, a pus-o să facă tăiței așa cum îi explica el în amănunt, dar eșecul a fost total: bunica nu avea nici un fel de înclinare spre mâncăruri elaborate, ceea ce ieșise din mâinile ei semăna mai degrabă cu ce fac copii la grădiniță când se joacă cu plastilină. Bunicul Paraschiv nu a disperat însă: a plecat la Râmnicu Sărat într-o duminică, de unde și-a cumpărat un cuțit adevărat – care nu ruginea dacă-l udai puțin – ca cele vândute de țigani, și l-a frecat cu răbdare pe o piatră de ascuțit, până când tăia ca briciul lui Gheorghe Frizeru, în zilele când acesta avea chef să-l ducă la tocilar. A făcut aluatul cu ouă așa cum văzuse la unguroaică și s-a chinuit până l-a potrivit cum trebuie la consistență. Apoi s-a pus să întindă foi cu făcălețul, de s-a crucit tanti Vasilica a lu’ Țăndărică, vecina din fundul curții, când l-a văzut:

-Fă, Axinie, parcă spuneai că bărbatu-tău ăsta a fost șofer de general în război, nu bucătar. Nu cumva le-ai mai înflorit și tu puțin?

Însă bunicul era încăpățânat și nu s-a oprit până când nu a avut tăițeii atât de doriți, care să arate ca cei din Ungaria. Apoi a luat un cosor, a otânjit un cocoș mai tânăr – care nu avea nici o șansa de afirmare în fața titularului necontestat al postului – mai mare cu vreo doi ani și câteva kilograme în plus, i l-a pus în brațe bunicăi și i-a spus să fiarbă pulpele și măruntaiele. A  potrivit apoi o supă, care i s-a părut atât de minunată – ca orice lucru făcut de mana proprie – încât și-a spus că până și o nenorocire ca războiul poate fi bună la ceva.

Obsesia tăițeilor a dăinuit în familia noastră și la următoarea generație, tata moștenind această pasiune gastronomică a bunicului și ducând-o mai departe. Îmi amintesc duminicile copilăriei, când mama se uită puțin tristă prin obor, alegea o găina mai bolnăvicioasă sau un cocoș fără viitor, îl punea pe tata să se ocupe de scurtarea gâtului și apoi ne întreba:

-Ce să vă fac, o ciorbă acrită cu aguridă sau o supă de tăiței?

Când îl vedeam pe tata cum saliva deja la gândul supei cu tăiței, noi copiii cedam de multe ori și alegeam supa, deși nu ne omoram cu nici una dintre cele două mâncăruri. Dar merita să-l vedem cum lua “cuțitul de tăiței” de sus, din grindă, îi încerca tăișul cu buricul degetului, îl mai trăgea puțin pe piatră, deși tăia deja ceva de speriat  (era cuțitul de care noi cei mici nu aveam voie sub nici o formă să ne apropiem), așteptând ca mama să întindă foile. Când totul era gata începea tăierea tăițeilor, lucru executat cu atâta migală încât l-ar fi dat gata și pe un bucătar japonez, oricât de priceput și meticulos în arta tăițeilor superfini. Iar noi stăteam pe lângă el, chinuindu-ne să înțelegem cum știa cuțitul să se oprească lângă degetul mare al tatei, folosit ca opritor, să taie cu atâta finețe și tata să termine întotdeauna zâmbitor, fără cea mai mică zgaibă la degete?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s