Macri’s – Cum s-o spune Kulata in englezeste?

Va povesteam in postarea anterioara despre cea mai gustoasa cafea bauta in viata mea, la nea Techir, intr-o cafenea mica, si deloc promovata, a Constantei antedecembriste. Spre echilibru, ma simt dator sa va povestesc si despre cea mai tare cafea bauta de mine vreodata. Mai ales ca si despre ea mi-amintesc cu nostalgie.

Era in 2007…

Parca asa incep mosii sa-si povesteasca amintirile din tinerete, nu? Cand eram copil, si stateam pe un scaunel schiop in curte la frizer, la Gheorghe Tiganu’, atunci cand auzeam formula asta de la mosii ce stateau la randul lor la coada, ma luminam brusc la fata, deschideam urechile cat palnia, si ma aplecam in fata spre povestitor, dornic sa nu scap nici un crampei din povestea ce urma. Ehei, sa fi avut un reportofon pe vremea aia…

Dar sa revenim la povestea despre al doilea barista ce s-a insinuat printre amintirile mele, suficient de puternic pentru a fi pomenit aici.

Era in 2007, anul intrarii in UE, si – ca tot romanul dornic de experimente noi – mi-am urcat nevasta si copilul in masinuta proprie, o Ibiza albastra, am luat buletinele, am verificat RCA-ul, si am taiat-o spre Grecia, sa vedem si noi tara din care venisera in Romania bunicii materni si paterni ai consoartei. Din pacate drumul spre Grecia trecea si prin Bulgaria, si astfel am descoperit aceasta tara frumoasa, cu politisti prietenosi, limitari de viteza la 10 km/ora in plina pustietate, si masini suspecte care te urmareau la aceeasi distanta cate 100 km.

Primul politist prietenos l-am gasit pe centura unui orasel, Yablanitsa cred ca se chema, pe unde – obisnuit cu centura Constantei – o ardeam cu vreo 70 km/ora. Dupa stalpul unui pod mi-a aparut brusc in fata un politist mic, pricajit, cu mana intinsa la 90 de grade, ca-n manualul de circulatie rutiera. Cu greu am oprit la vreo 15-20 metri dupa ce am trecut de el. M-am dat jos din masina, zambitor (intotdeauna le zambesc politistilor), am luat actele si l-am intampinat preventiv:

-Dobr den! Problem?

-Problem, zice el. Vi-te-za.

Apoi imi face semn sa ma apropii de masina, si-mi arata sa ma uit prin geamul deschis, la ecranul aparatului radar prins de bord. Cand m-am uitat m-a pufnit fara sa vreau rasul, radarul avea un ecran ca de calculator de mana, precum celebrele Texas Instruments pe care le foloseam noi in facultate prin 1985, cumparate cu 500-600 de lei, de la colegii arabi. Da, da, pe diode luminiscente rosii. Am ras eu, dar beleaua de aparat arata 72 km/h.

-Vi-te-za, a continuat sa silabiseasca bulgarul. Mi-arata cu mana imprejur arealul, apoi intinde palma si-mi deseneaza cu degetul in ea cifrele 5 si 0. Adica 50 km/ora.

-Ok, zic eu. Rezolvam?

-Re-zol-vam, ma exaspereaza  din nou cu silabisitul nimiricul. Du-te masina, adu acte.

Ete al naibii bulgar, o rupe deja bine pe romaneste, imi zic in mintea mea. Dar tot fraier este, nu vede ca am actele in mana? I le intind, dar el se uita ciudat la mine si repeta:

-Du-te masina. Adu acte.

Fie zic, asa o fi procedura pe aici. Ma duc la masina, cer consoartei 10 euro, ii pun in talon, si ma duc iar la masina bulgarului. Ii intind actele, el se aseaza la volan si se face ca mazgaleste ceva in agenda, extrage cei 10 euro, ii pune in buzunar, apoi cu o mimica fericita se da jos, se uita in permis, si incepe sa vorbeasca:

-Silviu (deja ne tutuiam, doar facusem business impreuna, nu?). A-ten-tie! 50 km (imi scrie cifra in palma) nicht radar! Si face un semn spre piept, de unde inteleg ca asta era raza lui de acoperire. Cu alte cuvinte, 50 km poti sa o frigi cat vrei, apoi casca iar ochii, romane.

-Silviu. A-ten-tie! Autobahn – 90 km pe ora. Si iar apeleaza la trucul cu scrisul in palma.

-Nein, trec eu si pe cealalalta varianta de limba pe care-l folosea. Autobahn, 130 km/h, si-i scriu de-al dracului si eu in palma, sa vad daca nu se gadila.

-Nein, insista el. 90! Res-tric-tia!

Bine frate, asta e, te pui cu bulgarul? Dau palma cu organul, ne zambim unul altuia cu gura pana la urechi, si-o tai la ale mele.

-Ce naiba faceai cu politistul ala, ma intreaba curioasa consoarta, ce dracu iti facea in palma?

-A, mai nimic, a zis ca de 10 euro imi ghiceste si-n palma, si-mi da si o dezlegare la radar pentru 50 km.

Una peste alta alta mai merg cateva ore prin vestita Bulgarie, pana la o lucrare de pod de autostrada, unde indicatoarele ma deriveaza pe niste drumuri nenorocite, de ma speriasem ca nu o sa mai vad lumea civilizata. Cand imi pierdusem orice speranta sa vad vreo masina prin pustietatea prin care pedalam, miracol! O masina de politie trasa pe dreapta, cu fata spre mine. Opresc in dreptul ei, deschid geamul din dreapta fata cu speranta, si ma uit la cei doi politisti bulgari ce fumau plictisiti. In sfarsit cel din dreapta, gras de pocnea, si cu ceafa groasa – marca inregistrata, da la manivela, coboara geamul, si se uita suferind la mine.

-Kulata?, intreb eu si fac un semn spre inainte, sa-mi confirme daca ma indrept spre punctul de frontiera respectiv.

Burgarul, nimic. Consoarta mirata, intreaba si ea, cu vocea ei deosebita, care scoala si mortii din morminte:

-Kulata? Si le arata si ea prin semne daca mergem unde trebuie.

Bulgarul se uita doua-trei secunde la noi, la drum, la cer, expira hotarat fumul de tigara, si incepe sa urle la noi ca un disperat:

-Speak in english! Speak in english!

N-are rost sa va mai spun continuarea, dar ma gandeam ca probabil sefii le-or fi spus sa vorbeasca cu turistii in engleza, si-i ascultau prin statie cand faceau asta. Oricum, cand si cand ma mai intreb, si astazi: Oare cum se spune Kulata in englezeste?

Deci ajung in Thassos, stau cateva zile, merg la Kalambaka vreo doua zile, Meteore, alea-alea, doua zile la Katerini Paralia, un fel de Mamaia a lor, si ultima zi ne oprim la Salonic, sa ne tragem sufletul. Hotarati ca a doua zi, la 7.00 sa fim in picioare si la 8.00 sa fim iesiti din Salonic.

Cum insa seara ne intalnim cu Afrodita, verisoara sotiei, si Nikos, sotul ei grec, stam la o terasa intr-un sat misto din Halkidiki, si beau fara sa ma gandesc prea mult un frappe mare, socotelile nu prea mi-au iesit. Am ajuns la 1.00 noaptea la hotel, situat central, chiar la un bulevard, ne-am bagat in pat, dar dormi Macrinene daca poti. Aveam un cap limpede, de parca tocmai iesisem de la un examen din facultate M-am foit toata noaptea, cand atipeam putin, se gasea sa treaca cate un scuter pe strada, si bazaitul motorului era asa de strident in linistea noptii, incat te zgaria pe creier.

Dimineata aveam alt cap, de ministru – cum spunea bunicul dimineata, cand se trezea dupa o betie. Ma durea capul de nesomn, ochii parca aveau nisip de Katerini in ei, ce mai, numai bun de condus nu eram. Nu ma iau  insa dupa sotie, care ma ruga sa mai stam o zi, sa ma odihnesc, si o tai la drum, dupa ce am baut un ness la micul dejun.

Totul bun si frumos, ratez iesirea spre autostrada, mai pierd vreo ora, si iata ca-s pe autobahn, cum zicea prietenul meu cu epoleti. Merg eu ascultand monologul consoartei, pana pe la ora 14.00, cand prind o bucata noua de autostrada, vreo 80-90 km, cu binecunoscuta de-acum „res-tric-tie” la 90 km/ora! Si ma ia un somn, nene, de-mi rupeam falcile de atat cascat. Autostrada aia mi-a pus capac. De-abia mai puteam sa tin ochii deschisi.

-Daca nu beau o cafea in 10-15 minute, tragem pe dreapta si ma culc, anunt familia despre program.

-Unde sa mei, bah, zice pustiul, ca astia n-au facilitati pe autostrada.

Si asa, incurajat de junior, ma tarasc mai departe prin arsita verii. Dar dupa nici 10 minute ruga mi-e ascultata de divinitate, si pe dreapta apar deodata 2 umbrele imense, tinand umbra unei cosmelii prafuite si murdare, de pe vremea lui Pazvante. Sau Pazvantoglu, cum i-ar spune bulgarii. Iar pe umbrele scria, cu cele mai frumoase litere pe care le-am vazut vreodata, PEPSI! In bulgareste, binenteles…

-Aha! Unde-i Pepsi e si cofeina, si poate si cafea, zic increzator in mintea mea. Trag pe dreapta, ma dau jos, imi indrept salele, si ma uit cu interes la o cruce mare de marmura , tip monument, cu inscriptie in chirilica.

-Ce, mah, zice juniorul, tu chiar poti sa intelegi ceva din ce zice acolo? De ce dai marunt din buze?

-Da, mah, mai inteleg cate ceva. Zice ca aici au murit, intr-un accident, niste fotbalisti ai unei echipe de fotbal celebre, din Bulgaria.

Cred ca soferul a adormit la volan, zic eu in sinea mea, omorat de nesomn. Nici el n-o fi gasit cafea, saracul…

Dar las la o parte gandurile negre, si incep sa studiez cu interes cosmelia, ceva intre staul, hambar si magazin satesc din Tara Oasului. La prima vedere, nu era dotat si cu usa, ceea ce m-a aruncat iar in disperare. M-am mai invartit pe langa ea, si la un moment zaresc urma unui celebru dispozitiv de zavorat, pe care tata il folosea la magazia in care tineam caprele. Ma apropii, string cele doua fiare intre maini, imping, si  – cu un scartait infiorator – usa se deschide. Incerc sa vad ceva in bezna dinauntru, dar nu reusesc. Hardughia nu era prevazuta si cu ferestre. Disperarea ma face sa intru, fac cativa pasi, si usa se inchide, trasa de un arc de fier legat cu sarma de marginea ei, exact ca la salasul caprelor sus-pomenite. Stau un minut pana sa ma obisnuiesc cu bezna, cand observ ca exista si un bec chior, de 12 v, alimentat de la o baterie de camion trantita pe ramasita unui fotoliu antic. Acesta dadea atata lumina, cat sa intrevad patru momai ghemuite in jurul unei mese de lemn negeluit, cu palarii pe cap, mancand ceva din niste pungi si sacose de panza, desfacute la gura, si asezate in fata lor. Parca erau 4 mexicani dintr-un film de-al lui Tarantino, ceva cu vestul salbatic.

-Dobr den, zic eu politicos, aplecand capul in directia lor. Doua capete s-au miscat putin, si niste ochi sticlosi s-au uitat speriati la mine, ca si cum as fi fost E.T., si as fi aterizat brusc cu nava in fata cosmeliei. Nici un raspuns, nici un alt semn.

-Cred ca pronunt eu aiurea, m-am gandit, si nu inteleg astia ca i-am salutat.

Continuai sa inspectez incaperea, cat imi permitea luminita chioara a becului auto. Alte doua scaune, aproape distruse, erau aruncate intr-un colt. O lada frigorifica ruginita servea drept loc de depozitare pentru diverse lucruri, greu de identificat, dar care te trimiteau cu gandul spre gramada de lucruri a unui homeless.

In tot timpul incercarii mele de orientare in timp si spatiu, din spatele unui cadru de usa lipsa, ce se gasea intr-o margine a peretului din spate, se auzeau niste zgomote puternice, niste bufnituri, ca atunci cand lovesti cu ciocanul ceva rezistent, dar fragil in acelasi timp. Sau la fel cum se auzea cand atat isi lua tata satarul, si se apuca sa transeze un ied sau o capra, pe o masa de lemn, pe care aseza un fund mare si gros de lemn.

Ce dracu se intampla aici, si cine pe cine macelareste acolo in spate, ma intrebam? Fac un semn din mana, intrebator, catre “mexicanii” cu palarii asezati la masa, de genul: E cineva pe aici?

Semnul are rezultat, asa ca unul dintre ei striga din toti rarunchii, ca sa acopere zgomotul macelului.

-Danilov, ………… (propozitie in bulgareste)!

Drept rezultat din spate se aude un raspuns scurt si categoric, care banuiesc ca era o confirmare. Nu trece un minut, zgomotele se opresc brusc, si din spatele peretului fals apare o namila de bulgar, in mana cu un ditamai satarul, murdar de sange. Ma priveste scurt, lasa satarul undeva in afara campului meu vizual, si intra in incapere stergandu-si mainile de sange pe un sort  candva alb, dar acum murdar de nedescris. Avea cam doi metri, arata cam ca Hulk Hogan, avea pe el un maieu de culoare incerta, iar muschii se conturau radacinosi, pe brate si umeri. Dar cea mai tare faza era ca, desi ras in cap, avea o mustata imensa, tip oala, cum rar mi-a fost dat sa vad. Doi ochi mici, situati deasupra unui nas turtit de cine stie ce pumn sau box, ma priveau cu nemultumire de sub sprancenele bogate.

-Kakvo?, ma intreba scurt si nedelicat.

-…Café, est? ma incumet eu sa improvizez in ceea ce credeam ca ar fi un rudiment de limba slava.

-E, imi raspunde el si mai scurt.

-Shto café?, mai risc odata.

-Expresso!

Si cu un gest scurt mi-arata, intr-o parte a mesei ce ne despartea, un lighenus de plastic in care zacea cam 1 kg de cafea macinata, iar alaturi un expressor de aluminiu, cum aveam in baruri in Brasov, prin anii ‘70. Mustele din Bulgaria se aratau nmari amatoare de cafea, dupa cum dadeau si ele tarcoale ansamblului.

O merge minunea asta?, ma intreb in sinea mea. Da, Doamne, ma incurajez singur.

-Adin café, lansez comanda in eter.

Mastodontul se mai sterge odata pe sort, si se apuca sistematic de treaba. Desurubeaza expressorul, scoate sita, indeasa in ea vreo 3-4 lingurite de cafea, de am crezul ca plesneste, pune apa, strange la loc, aprinde un resou cu gaze cu 2 ochiuri, si se pune pe asteptat. Din cand in cand ma mai privea cu mirare, intrebandu-se parca de unde dracu am aparut? Pana la urma curiozitatea invinge, se hotaraste, si ma intreaba ceva, care – dupa cum suna – parea a fi o intrebare despre originile mele ca neam.

-Rumunski, zic.

-Aha, rumunţili, se lumineaza haidamacul la fata.

Ne mai privim asa vreun minut, doua, ca reprezentanti a doua specii diferite ce au aterizat din intamplare simultan pe aceeasi planeta, pana cand horcaitul expressorului ne da de veste ca e aproape gata cafeaua. Cand linistea se instaureaza, bulgarul se uita in jur, ocheste o cescuta de portelan ce parea ramasa din razboiul de independent de la 1877, cand fusese probabil si spalata ultima data, si intinde mana spre ea. Disperat ma uit in jur, si zaresc sub un prosop murdar o punga de nailon lunguiata, plina de pahare de unica folosinta.

-Niet! Plastik, arunc hotarat, si-i arat paharele.

Huiduma ridica din umerii de hamal de port, pescuieste un pahar din punga, si mi-l umple jumatate cu lichidul mult visat.

-Dva leva!

Achit cele doua leva, si cu spatele la usa si ochii la casap, ma retrag spre iesire. Salut din cap si ies victorios in lumina orbitoare de afara.

-Ce naiba ai facut atata, ca vroiam sa-l trimit pe baiat dupa tine? Ai adormit acolo? Desi dupa ce zgomote se auzeau, am crezut ca e vreo bataie generala in cosmelia asta, si te-ai bagat si tu. Ai gasit cafea?

-Gasit, raspund monosilabic, si m-apuc sa inghit tacticos lichidul fierbinte, si amar precum fierea, ca n-am mai cerut si zahar, ca sa nu abuzez de rabdarea macelarului.

In 10 minute aveam pulsul setat la maxim, creierul incepuse sa proceseze din nou, iar talpa piciorului drept incepuse sa ma manance. Era ora doua cand am purces din nou la drum.

Celebra cafea, cu parfum de macelarie, m-a tinut in priza vreo 6-7 ore, pana am ajuns pe autostrada Bucuresti-Constanta, cand dupa o ora de condus pe campie, a inceput sa ma ia rau din nou somnul. M-am tot uitat pe dreapta drumului, poate-poate o apare vreo cosmelie cu umbrele de Pepsi din semiintuneric, dar n-am avut acelasi noroc. La Cernavoda, la reintrarea pe drumul vechi, am oprit la restaurantul stiut, am mancat o ciorba de burta, mi-am turnat o sticla de apa minerala rece in cap, si m-am tarat pana in fata blocului, la Constanta.

 

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Macri’s – Cum s-o spune Kulata in englezeste?&8221;

  1. Mai scrie frate Silviu !
    Imi place.
    Salutari !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s