Macri’s – Cum am cunoscut primul „barista”, in 1987, fara sa stiu!

Ma uitam zilele acestea la o reclama amplasata pe net, care oferea cursuri de barista, contra unei sume de multe sute de euro. Cum stiam vag, ca mai toata lumea, ce este un barista, m-am mirat de costul consistent al cursului. Dar mi-am zis, ca orice trainer semiprofesionist, ca de vrei diploma, platesti.

E interesant cum anumite meserii, de regula care nu presupun prea multa munca, ci mai mult fatada si staif, date de uniforma, nume si prezentare, au aparut in zona mediteraneeana, meridionala prin extensie. Se pare ca au locuitorii zonei o inclinare spre a gasi astfel de nise, unde o munca – de altfel destul de comuna – este transformata in ceva datator de prestigiu. Iar apoi vand ideea si altora, cu un simt negustoresc de invidiat.

Daca vreti, situatia mi-aduce aminte de Tom Sawyer, si corvoada lui cu vopsitul gardului. Care, transformata in „onoarea” si „responsabilitatea” de a putea vopsi un gard, i-a umplut buzunarele de jucarii si l-a transformat intr-un intreprinzator precoce, care comercializa acest privilegiu in randul celorlalti copii.

Deci barista sta in spatele unei tejghele, si pregateste cafele. Hai c-am dat-o pe rime. La mama lui, in tara de origine,  poate servi si alte bauturi, calde sau reci.

Dar, ia stai putin, mai…

Unde am mai intalnit eu asta? Descrierea aceasta imi parea ciudat de familiara. Si deodata am exclamat voios:

-Aferim, bre! Stiu!

Iar gandurile mi s-au intors catre anul de gratie 1987, cand proaspatul inginer Macrineanu Silviu, poposea pe meleagurile dobrogene, ca sa-si execute obligatia fata de statul roman, respectiv doi ani de stagiatura in transporturi.

Locuiam la hotelul Taromului, din padure de la M. Kogalniceanu, si veneam duminica la Constanta, la un film, la o cafea, la exersatul aruncatului cu privirea. Cum epoca de trista amintire, la care ma refer aici, excela prin lipsa de de toate, eram disperat sa beau o cafea ca lumea, adica naturala, macar duminica. Lucru nu usor de facut, mai ales ca mirosul de „nechezol” te intampina in multe localuri, unele dintre ele chiar cu pretentii.

Intr-o sambata vorbeam cu colegele mele de birou, toate machidoance din M. Kogalniceanu, despre ce vom face duminica, singura zi libera din saptamana. Si deodata le-am intrebat:

-Fetelor, unde naiba se poate bea o cafea buna in orasul Constanta?

Intamplator in birou era si un sofer, Genghiz, tatar de origine, ca de altfel un sfert din locuitorii comunei. El mi-a raspuns inaintea fetelor, parca avea raspunsul pe limba.

-Sefu’, iti place cafeaua la ibric?

-Mor dupa ea, Genghize. Poate n-ai sa crezi, dar in Brasov, in cafeneaua de pe colt de la ARO, unde se servea cafea „la varice”,  beam numai cafea la ibric.

-Atunci iti spun eu unde sa mergi. Stii Piata Unirii, da? Pe lateral, spre Posta, peste drum, este o cafenea micuta, lunga si ingusta, trebuie sa fii atent ca sa o observi, n-are vreo firma mare, sau viu colorata. Ci una mica, veche si decolorata. O tine un tatar batran de-al nostru, nea Techin*, du-te sa bei o cafea acolo, si sa-mi spui daca ti-a placut.

-Asa am sa fac, multumesc mult!

Si a doua zi, dupa ce autobuzul prafuit m-a lasat in marea urbe a Constantei, am mers sa caut locatia laudata, ca sa vad despre ce era vorba.

Cafeneaua era chiar greu de observat, nu stiu cui apartinea, cooperatiei poate, cert este ca proprietarul (citeste statul) nu investise bani in a o face remarcata. Lucru obisnuit in comunism, nu? Avea o firma jerpelita, decolorata la maximum, care nu transmitea nimic. Cred ca scria pur si simplu Cafea. Vitrina cunoscuse si vremuri mai bune, lemnul in care era prins geamul arata trecerea anilor, vopseaua se scorojise din loc in loc, iar geamul era matuit si el. Aproape ca-mi venea sa ma intorc si sa plec.

Am deschis in cele din urma o usa care scartaia discret, si m-am oprit in prag.  Venit din soarele puternic de afara, nu puteam distinge nimic din interiorul oarecum intunecat. In cele din urma, in dreapta mea o silueta s-a miscat in treburile ei, si o voce putin gajaita mi-a spus incet:

-Intrati, domnule, este deschis.

Am intrat si primul lucru care care m-a izbit a fost mirosul. Mirosul acela de cafea buna, oparita cat trebuie, care plutea in aer, avand alaturi de el un alt miros, indescriptibil, care in imaginatia mea a fost tot timpul catalogat drept „mirosul Orientului”. Localul avea doar cateva mese, micute, fiind nu foarte lung si destul de ingust. Pe pereti niste afise vechi, care trimiteau la lumea orientului, puse probabil acolo cu zeci de ani in urme, la inaugarare. In dreapta intrarii era templul cafegiului, locul unde se prepara cafeaua la nisip, atat de laudata. Ibricele mici, de alama, aratau la fel de batrane ca si manuitorul lor. Dar ca si in cazul sau, patina trecerii timpului le statea bine, nu aratau rau, erau curate si faptul ca fusesera atat de intrebuintate era datator de sperante privind calitatea lichidului pe care-l gazduiau.

Lui nea Techin nu prea i-am acordat atat de multa importanta la aceasta prima vizita. Si asta pentru ca atentia imi fusese complet acaparata de suportul tavii cu nisip, in care erau asezate ibricele. Ei bine, aici nu eram la Brasov, si ibricele nu stateau intr-o tava banala de tabla, plina cu nisip, asezata pe un resou cu gaze. Nu! Aici tava era asezata intr-un, cum sa-i spun, intr-un palat de tabla, pictat candva cu culori vii, de mult sterse. Palatul avea si doua turnulete la capat, ca doua minarete de moschee, dar nu atat de zvelte ca acestea. Nu stiu daca acoperisul avea rostul de a pastra caldura, si a o dirija asupra cafelei si de sus in jos, sau totul avea doar rol decorativ, dar efectul era extraordinar. Te uitai la ansamblu si pentru o clipa te credeai intr-un bazar turcesc, sau intr-un suk arab, mirosul cafelei intregind intr-un mod nemaipomenit iluzia.

Miscarile cafegiului erau oarecum ritualice, aveau doar trasee curbe, precise, nici un bob de cafea nu cadea din lingurita umpluta cu varf, in drumul ei spre ibricelul de fix o cafea. Apoi ibricul era plimbat, cand si cand, prin nisip, cu miscari circulare, in timp ce nea Techin mai mormaia cate ceva in barba, doar de el auzit. Poate un descantec al cafelei, nu? Ca prea iesea buna aceasta. Spre final lingurita ridica de cateva ori din caimacul gos si cremos, si-i dadea drumul inapoi in ibric, probabil ca sa se amestece mai bine cu apa fiarta.

In sfarsit, cand totul era gata, lichidul fierbinte era transferat intr-o ceasca micuta, si adus la masa unde asteptai, pe un scaunel incomod, sa se termine ritualul. Despre gustul acelei cafele nu o sa insist, papilele gustative ziceau Bogdaproste, apoi, incet-incet, si creierul dadea semne de binedispunere. Savurai totul: gustul, mirosul, locul, ritualul, atmosfera, si lumea parea dintr-o data mult mai buna.

Cateodata, presat de ora de incepere a filmului, si din cauza transportului in comun, ajungeam la cafenea si incercam sa beau cafeaua in picioare, pe fuga, sa ma incadrez in program. Vocea cafegiului se auzea din penumbra, linistitoare si putin frustrata:

-Da’ stai jos, bre crestine, si bucura-te de cafea. Ca doar nu se darama lumea…

Si asa era, iti reveneai, te asezai jos pe scaunel, sorbeai o gura de cafea cremoasa, si-ti venea sa spui:

-Aferim, bre, asta da viata!

 

 

*Nu mai stiu exact care era numele batranelului, de aceea l-am botezat pe moment, cu un nume onest de tatar. Sunt sigur ca cititorii de o anumita varsta mi-l vor indica pe cel corect, si voi putea corecta textul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s