Macri’s – Da’ stai jos, bre creștine, și bucură-te de cafea!

Mă uitam zilele acestea la o reclamă amplasată pe net, care oferea cursuri de barista, contra unei sume de multe sute de euro. Cum știam vag, ca mai toată lumea, ce este un barista, m-am mirat de costul consistent al cursului. Dar mi-am zis, ca orice trainer semiprofesionist, că de vrei diplomă, plătești.

E interesant cum anumite meserii, de regulă care nu presupun prea multă muncă, ci mai mult fațadă și ștaif, date de uniformă, nume și prezentare, au apărut în zona mediteraneeana, meridională prin extensie. Se pare că au locuitorii zonei o înclinare spre a găsi astfel de nișe, unde o muncă – de altfel destul de comună – este transformată în ceva dătător de prestigiu. Iar apoi vând ideea și altora, cu un simț negustoresc de invidiat.

Dacă vreți, situația mi-aduce aminte de Tom Sawyer, și corvoada lui cu vopsitul gardului. Care, transformată în „onoarea” și „responsabilitatea” de a putea vopsi un gard, i-a umplut buzunarele de jucării și l-a transformat într-un întreprinzător precoce, care comercializa acest privilegiu în rândul celorlalți copii.

Deci barista stă în spatele unei tejghele, și pregătește cafele. Hai c-am dat-o pe rime. La mama lui, în țara de origine,  poate servi și alte băuturi, calde sau reci.

Dar, ia stai puțin, măi…

Unde am mai întâlnit eu asta? Descrierea aceasta îmi părea ciudat de familiară. Și deodată am exclamat voios:

– Aferim, bre! Știu!

Într-o sâmbătă, din frumoasa toamnă a anului 1987, vorbeam cu colegele mele de birou, toate machidoance din M. Kogălniceanu, despre ce vom face duminică, singura zi liberă din săptămână. Și deodată le-am întrebat:

– Fetelor, unde naiba se poate bea o cafea bună în orașul Constanța?

Întâmplător în birou era și un șofer, Genghiz, tătar de origine, ca de altfel un sfert din locuitorii comunei. El mi-a răspuns înaintea fetelor, de parcă avea răspunsul pe limbă.

– Sefu’, îți place cafeaua la ibric?

– Mor după ea, Genghize. Poate n-ai să crezi, dar în Brașov, în cafeneaua de pe colț de la ARO, unde se servea cafea „la varice”, beam numai cafea la ibric.

– Atunci îți spun eu unde să mergi. Știi Piața Unirii, da? Pe lateral, spre Poștă, peste drum, este o cafenea micuță, lungă și îngustă, trebuie să fii atent ca să o observi, că n-are vreo firmă mare, sau viu colorată. Ci una mică, veche și decolorată. O ține un tătar bătrân de-al nostru, nea Techin*, du-te să bei o cafea acolo, și să-mi spui dacă ți-a plăcut.

– Așa am să fac, mulțumesc mult!

Și a doua zi, după ce autobuzul prăfuit m-a lăsat în marea urbe a Constanței, am mers să caut locația lăudată, ca să văd despre ce era vorba.

Am deschis în cele din urmă o ușă care scârțâia discret, și m-am oprit în prag. Venit din soarele puternic de afară, nu puteam distinge mai nimic din interiorul oarecum întunecat. În cele din urmă, în dreapta mea o siluetă s-a mișcat în treburile ei, și o voce puțin gâjâita mi-a spus încet:

– Intrați, domnule, este deschis.

Am intrat, și primul lucru care care m-a izbit a fost mirosul. Mirosul acela de cafea bună, opărita cât trebuie, care plutea în aer, având alături de el un alt miros, indescriptibil, care în imaginația mea a fost tot timpul catalogat drept „mirosul Orientului”. Localul avea doar câteva mese, micuțe, fiind nu foarte lung și destul de îngust. Pe pereți niște afișe vechi, care trimiteau la lumea orientului, puse probabil acolo cu zeci de ani în urmă, la inaugarare. În dreapta intrării era templul cafegiului, locul unde se prepara cafeaua la nisip, atât de lăudată. Ibricele mici, de alamă, arătau la fel de bătrâne ca și mânuitorul lor. Dar ca și în cazul său, patina trecerii timpului le stătea bine, nu arătau rău, erau curate și faptul că fuseseră atât de întrebuințate era dătător de speranțe, privind calitatea lichidului pe care-l găzduiau.

Lui nea Techin nu prea i-am acordat atât de multă importantă la această primă vizită. Și asta pentru că atenția îmi fusese complet acaparată de suportul tăvii cu nisip, în care erau așezate ibricele. Ei bine, aici nu eram la Brașov, și ibricele nu stăteau într-o tavă banală de tablă, plină cu nisip, așezată pe un reșou cu gaze. Nu! Aici tava era așezată într-un, cum să-i spun, într-un fel de palat de tablă, pictat cândva cu culori vii, de mult șterse. Palatul avea și două turnulețe la capăt, ca două minarete de moschee, dar nu atât de zvelte ca acestea. Nu știu dacă acoperișul avea rostul de a păstra căldura, și a o dirija asupra cafelei și de sus în jos, sau totul avea doar rol decorativ, dar efectul era extraordinar. Te uitai la ansamblu și pentru o clipă te credeai într-un bazar turcesc, sau într-un suk arab, mirosul cafelei întregind într-un mod nemaipomenit iluzia.

Mișcările cafegiului erau oarecum ritualice, aveau doar trasee curbe, precise, nici un bob de cafea nu cădea din lingurița umplută cu vârf, în drumul ei spre ibricelul de fix o cafea. Apoi ibricul era plimbat, când și când, prin nisip, cu mișcări circulare, în timp ce nea Techin mai mormăia câte ceva în barbă, doar de el auzit. Poate un descântec al cafelei, nu? Că prea ieșea bună aceasta. Spre final lingurița ridica de câteva ori din caimacul gos și cremos, și-i dădea drumul înapoi în ibric, probabil ca să se amestece mai bine cu apa fiartă.

În sfârșit, când totul era gata, lichidul fierbinte era transferat într-o ceașcă micuță, și adus la masă unde așteptai, pe un scăunel incomod, să se termine ritualul. Despre gustul acelei cafele nu o să insist, papilele gustative ziceau Bogdaproste, apoi, încet-încet, și creierul dădea semne de binedispunere. Savurai totul: gustul, mirosul, locul, ritualul, atmosfera, și lumea părea dintr-o dată mult mai bună.

Câteodată, presat de ora de începere a filmului, și din cauza transportului în comun, ajungeam la cafenea și încercam să beau cafeaua în picioare, pe fugă, ca să mă încadrez în program. Vocea cafegiului se auzea din penumbră, liniștitoare și puțin frustrată:

– Da’ stai jos, bre creștine, și bucură-te de cafea. Că doar nu se dărâmă lumea…

Și așa era, îți reveneai, te așezai jos pe scăunel, sorbeai o gură de cafea cremoasă, și-ți venea să spui:

– Aferim, bre, asta da viață!

 

*Nu mai știu exact care era numele batranelului, de aceea l-am botezat pe moment Techin, un nume onest si răspândit la tătari. Sunt sigur că cititorii de o anumită vârstă mi-l vor indica pe cel corect, și voi putea corecta textul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s