Macri’s – Copilarie printre “ insi” si “pretinsi”!

Teatrul_Focsani

foto: www.artline.ro

Amintirile din copilarie si tinerete au un aer aparte, mai ales dupa o anumita varsta, asa ca nu pot sa-mi impiedic mintea sa zboare adeseori catre acei ani. Iar anii de liceu au parfumul lor aparte, pentru ca sunt anii cand vii in contact cu multi oameni, cand parasesti pentru jumatate de zi satul natal, pentru a te amesteca in multimea orasenilor, pentru ca sunt anii cand traiesti cele mai frumoase clipe de dragoste, iar dragostea la varsta respectiva este plina de puritate, aspectul carnal alaturandu-i-se ceva mai tarziu.

Focsaniul acelor ani traia din plin o drama pe care comunismul o generase si o perpetua: desi avea un superb teatru, o bijuterie arhitectonica, orasul nu avea si trupa de teatru. Teatrul din Focsani era ctitoria unui liberal cu avere, si cu dorinta de a lasa ceva semenilor sai, intru luminarea mintii, este vorba de maiorul Gheorghe Pastia. Cu singura pretentie ca pe frontispiciu sa ramana scris pentru intotdeauna: Teatrul „Maior Gheorghe Pastia”. Si nici nu avea cum sa nu fie o realizare arhitectonica deosebita acest teatru, devreme ce din juriul care a selectat proiectul in urma unui concurs, faceau parte chiar Ion Mincu si Constantin Nottara.

Ca sa mai acopere cumva desertul cultural focsanean, intrerupt cand si cand de reprezentatii ale unor trupe din Bucuresti, niste oameni inimosi lansasera o provocare liceenilor indragostiti de cultura, si creasera STEF – Stagiunea Teatrala a Elevilor din Focsani. O ministagiune cu piese de teatru jucate de  elevii liceelor din Focsani, indrumati de dascali inimosi, precum dl profesor Dima de la Unirea, sau dl profesor Craciun de la Cuza.

Asa ca in fiecare an, o emulatie culturala bantuia prin salile liceelor focsanene, cu alegeri de piese, cu distributie de roluri, cu repetitii dupa ore, cu incropirea de costume, cu tot ce se petrece de obicei la punerea in scena a unei piese. Si cu trairi pasionale, caci nu e usor lucru sa iesi pe scena in urbe, in fata dascalilor, familiilor si cunoscutilor, ca un actor sadea.

Cum noi cuzistii eram la un liceu de mate-fizica, aparent am fi fost neimplicati in toata aceasta miscare teatrala ad-hoc. Dar nu era de loc asa! Iar cand aveai dascali precum profesorul Craciun, intrarea in competitie se facea la mai inalt nivel. Si transpiram  pentru a ne aduce prinosul trairilor noastre muzei teatrului, la fel ca cei de la Unirea sau Pedagogic.

Cum Dumnezeu nu mi-a dat nici har oratoric, nici voce buna pentru teatru, nici prezenta scenica, transpiram in pregatirea STEF la echipa de suport, care facea totul astfel incat celor de pe scena sa le iasa totul bine: mai reproduceai un zgomot in culise, mai suflai o replica, mai plimbai o tava cu pahare cu apa, de-ale culiselor …

Era interesant si acest lucru pentru ca, pentru a mari atractivitatea spectacolelor jucate de elevii  imberbi, dar pasionati la extrem, Inspectoratul Scolar Judetean, care patrona ministagiunea, facea eforturi sa aduca si actori consacrati, sau alti oameni de cultura, care sa recite, sa monologheze, sa joace ceva, in sfarsit sa pigmenteze pauzele dintre spectacole.

Si era cred prin anul 1980, cand inaintea spectacolului nostru, al cuzistilor, trebuia sa recite o poezie omul de cultura Romulus Vulpescu. Nu stiam foarte multe despre el, il mai auzeam la radio, dar dl Craciun ii facuse un elogiu consistent, descriindu-l ca pe un important traducator, poet si prozator.

Asa ca stand in culise, alaturi de dl Craciun, de Inspectorul pentru limba romana de la Inspectoratul Judetean, de alti profesori si de nelipsitii politruci locali, asteptam cu nerabdare sa debarce dl Vulpescu, sa vedem si noi de aproape o celebritate. Dar ora inceperii spectacolului se apropia cu repeziciune, iar poetul intarzia sa apara, punand in pericol respectarea progarmului. S-au dat telefoane la hotel, s-au pus intrebari si s-a continuat asteptarea. Profesorii de romana susoteau intre ei cu inspectorul, noi auzind cand si cand cate o remarca scapata mai tare:

-Mai bine sa nu mai vina, daca e asa …

-Riscam naibii sa ne facem de ras …

-Cine sa vorbeasca cu el?

Nelamuriti, tot priveam spre usa din spate, pe unde trebuia sa apara vedeta. Si la un moment dat aceasta aparu, dar intr-o cu totul alta postura decat cea asteptata. Mai bine zis, aparu sprijinit de doi tipi solizi, dintre care unul era soferul masinii cu numar mic ce-l adusese de la hotel, si intr-atat de beat incat nu cred ca stia unde se afla si ce cauta acolo. Era imbracat cu un costum de blugi, visul oricarui tanar ca noi in anii ’80, avea parul valvoi, barba ingalbenita de nicotina asa cum li se intampla fumatorilor inraiti, ochii inchisi, si mormaia ceva nedeslusit in barba. Cu greu a fost asezat pe un scaun, unde a si inceput imediat sa sforaie usurel.

In culise spaima cuprinsese toata suflarea inregimentata in organizarea evenimentului. In cateva minute prezentatorul ar fi trebuit sa faca introducerea, poetul ar fi trebuit sa recite o poezie, iar apoi piesa noastra, a elevilor de la Cuza, ar fi trebuit sa inceapa. Dupa consultari soptite, s-a ajuns la concluzia ca nu trebuie ca Romulus Vulpescu sa mai iasa pe scena, si ar trebui dus inapoi la hotel. Toate bune, dar cine sa-i comunice asta? Pentru ca omul beat este si suparacios. Si cand mai este si secretarul Uniunii Scriitorilor din Romania, supararea lui ar putea avea mana lunga. Asa ca pana la urma beleaua a picat pe inspectorul de limba romana, ca principal organizator al evenimentului.

Speriat, acesta s-a apropiat de poet, l-a zgaltait putin de maneca jachetei de blue-jeans, soptindu-i:

-Domnule. Domnule Vulpescu …

Deranjat, poetul a intredeschis un ochi tulbure, a rasucit putin capul, incercand sa realizeze unde se afla, si l-a intrebat, mormaind:

-Ce vrei, ma?

-Stiti, vad ca nu va simtiti bine, si ne-am gandit, noi organizatorii, sa nu va mai deranjam cu recitarea, si sa dam drumul direct la piesa. Ce spuneti? Masina e trasa aici, in spate.

Vulpescu a reusit, cu un efort considerabil, sa intredeschida si celalalt ochi, si si-a focalizat privirea asupra inspectorului:

-Auzi, ma? Dar tu … cine pizda matii esti?

Speriat ca inevitabilul parea a se produce, si ca reusea sa-l supere pe  secretarul Uniunii Scriitorilor, ceea ce ar fi putut avea un efect dezastruos asupra carierei sale, inspectorul a gasit disperat un raspuns, pe care l-a crezut dezarmant:

-Cine sa fiu? Sunt si eu „un ins“

Raspunsul scriitorului nu s-a lasat asteptat nici o secunda, de parca il avea pe limba:

-Auzi, ba? Tu nu esti un ins, esti „un pretins“!  Hai, dispari, sa ma scoli cand imi vine randul.

Si s-a pus iar pe motait.

Dupa cateva minute a fost anuntat si prezentat, inspectorul l-a trezit si i-a soptit ca intr-un minut trebuie sa mearga in scena, si toti asteptam curiosi sa vedem ce se va intampla.

Vulpescu s-a ridicat cu greu in picioare, a scuturat din cap si si-a trecut degetele prin par, a baut un pahar cu apa pregatit alaturi de scaun, si cu pasi sovaielnici a intrat in scena. S-a agatat literalmente de microfon, tinandu-l ferm cu ambele maini, a clipit deranjat de luminile rampei, si a inceput sa recite.

Nu am auzit, si nici nu cred ca o sa mai aud vreodata, Moartea Caprioarei recitata la un asa nivel de traire ca la acel om. Am auzit-o recitata de mari actori, la televizor, fiecare aducandu-i nota sa personala, vibratia sa, adaugand cate ceva nou. Dar recitarea lui Vulpescu l-ar fi uimit chiar si pe Labis! Vocea lui, usor dogita, parea a veni din gatul uscat de sete al naratorului, foamea era invocata printr-un usor marait de salbaticiune de prada, flamanda si gata de vanatoare, atmosfera creata parca avea ceva din infernul sufocant invocat de poet, apasandu-te pe crestet. La sfarsitul poeziei parca eram toti transpirati si socati, gata sa ne privim mainile, sa vedem daca nu sunt patate de sangele ciutei.

Cu pasi la fel de sovaielnici poetul s-a intors in culise, s-a prabusit pe scaun si a adormit instantaneu. Cei doi insi l-au luat pe sus pana la masina, ducandu-l la hotel.

Sala a ovationat cateva minute in sir, oamenii simtind – oarecum instinctiv – ca au fost partasi la un act special de cultura, inimitabil, si aproape imposibil de descris.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s