Pseudokynematografikos – sau despre cum a fi “faimos” deranjeaza mai mult decat a fi “armân”!

caricatura-silviu_macrineanu1

Atunci cand scriu articole vadit partizane, tin sa-mi declar inca de la inceput partizanatul, pentru ca cititorilor sa nu le induc false pareri. Asa ca acum, cand am de gand sa scriu despre filmul lui Toma Enache, o sa va spun sus si tare de la inceput: imi plac povestile!  Mi-au placut si-mi plac de cand ma stiu. La cinci ani, exasperat ca cei doi frati mai mari nu mai gaseau timp sa-mi citeasca povesti, am invatat literele si am inceput sa buchisesc singur in carti, asa ca la 6 ani citeam onorabil. Si azi, cand merg in vizita la cineva, si vreo carte de povesti a copiilor respectivului sta aruncata pe vreo canapea, nu preget sa o iau si sa o deschid putin, incercand sa vad cam gen de povesti se mai poarta in secolul XXI.

Spun toate acestea ca sa intelegeti ca asteptam cu nerabdare de luni de zile montajul si lansarea filmului cu titlu curios: Nu sunt faimos, dar sunt aroman. Nu stiam despre film decat ceea ce ziarele scrisesera, acel sablon copiat de la unul la altul: “Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Nu hiu faimos ama hiu arman) este o dramă romantică ce descrie călătoria lui Toni Caramuşat, un regizor faimos, pornit în căutarea adevărului absolut despre originea neamului său. Mitul spune că acest adevăr e purtat de Armânamea, ultima descendentă din neamul său. Toni se întâlneşte cu fete din întreaga lume, cu speranţa că soarta îi va scoate în cale adevărul şi femeia la care visează. Le va găsi?

Suna promitator ca poveste, mai ales ca se vorbea despre cautarea adevarului absolut, despre origini, despre mituri. Cautarea pomenita in text ma ducea cu gandul la povestile altor cautari celebre din istorie: Ghilgames cautandu-l pe Enkidu, Isis cautandu-l pe Osiris, Parsifal cautand Graalul, Don Quijote cautand-o pe Dulcineea, argonautii cautand lina de aur si, de ce nu, Fat Frumos cautand-o pe Ileana Cosanzeana. Si de-abia asteptam sa vad daca Toni Caramusat (fina ironia lui Toma in alegerea numelui) va reusi sa afle Armanamea.

Filmul m-a prins de la primele cadre, imaginea este de o calitate speciala, iar muzica lui Stelu Enache sună extraordinar ca muzica de film. Asa se face ca timp de aproape doua ore am stat nemiscat in scaunul incomod de la Tomis Mall, mai mic parca si decat cel de la Tico. Prins de emotie pe alocuri, hohotind cateodata, zambind melancolic la unele cadre, si – de ce sa nu recunosc – cu nodul in gat la altele.

La final am iesit impresionat, atat de atmosfera si de ideea filmului, cat si de faptul ca in sala erau multi tineri de 18-25 ani, care reactionau participativ adeseori in timpul filmului, la scenele vorbite in graiul maiei si al papului.

Intalnirea cu artistii dupa premiera, la Arlequin-ul aceluiasi trubadur Stelui Enache, innobilata si de posibilitatea de a-l cunoaste in realitate pe Dini Trandu, venit special din Connecticut pentru film, au completat pentru mine o seara speciala.

Convins ca toata armanamea a receptionat cu aceeasi bucurie acest eveniment cultural, mai ales ca interactionam cu multi armani pe retelele de socializare si stiam cu cata nerabdare era asteptat filmul inca din primavara, aveam sa am crunte deziluzii inca de a doua zi.

Diversele evenimente, unele cu tenta mai mult sau mai putin bahica, la care am participat in perioada scursa de la premiera, m-au pus in contact si cu armani mai degraba putin incantati de film, multi dintre ei nepasatori fata de eveniment sau, si mai si, de-a dreptul virulenti in a-i gasi acestuia numai cusururi si slabiciuni. Faptul ca acesti armani in general nu fac parte dintre armanii care studiaza si fac eforturi de a-si afla originile, asa cum sunt ele ascunse in negura veacurilor, si nu rezoneaza la eforturile – din fericire din ce in ce mai dese in ultimul timp – ale unor grupuri si organizatii de tineri care incearca sa descopere si sa conserve cultura arhaica a stramosilor lor, s-ar putea sa nu fie un fapt relevator. Sunt sigur ca printre cei care au umplut salile cinematografelor erau in egala masura armani care nu stiau la randul lor prea multe despre originea si evolutia acestui neam pe scena istoriei, si totusi s-au aratat incantati de film.

De unde atunci aceasta pornire spre negare si distrugere, la oameni de varsta mijlocie, de la care te-ai astepta la o gandire mai asezata si mai capabila sa aprecieze evenimentele irepetabile? Pentru ca filmul lui Toma Enache este fara indoiala un eveniment unic: primul film vorbit doar in armana, distribuit pe tot arealul unde armanii sunt prezenti in numar semnificativ. Orice alt viitor film, si sper sa fie cat mai multe, oricat de valoros ar fi – nu va fi decat al doilea, sau al treilea film vorbit in armana.

Spuneam ca nu incetez sa fiu uimit cum acesti oameni, aflati in fata unui eveniment extraordinar pentru etnia lor, nu statusera in sala doua ore decat ca sa inregistreze defectele scenariului, greselile de pronuntie, cuvintele armanesti pe care nimeni nu le mai foloseste azi, cuvintele romanesti adaugate inadecvat, situatiile “neconforme cu realitatea istorica din Romania”(de parca filmul era un documentar), sau “neconforme cu morala armana” („cand am avut curve, noi, armanii?”, ma intreba vexat un interlocutor).

Cea mai grava forma de intoleranta, recte judecata de valoare cu aer de sentinta inchizitoriala, m-a intampinat chiar a doua zi dupa film:

-Ti-a placut filmul?, ma intreaba cu nerabdare greu stapanita, un arman.

-Da, raspund eu cu convingere.

-Aaah, m-ai dezamagit!, replica el, cu un ton de parca mi-ar fi spus: „Olai, tivichele, cum iti placu ahtare glarime?“.

Ramas mut, incerc sa aflu ce pacate capitale a avut pelicula de a starnit asa reactie printre interlocutori. Si, de la mai multi dintre cei prezenti la diversele evenimente, adun o lista cu probleme foarte grave, care ar trebui sa descurajeze pe orice arman “mintimen” sa mearga la cinema:

-de ce apare masina lui Nicu Baturi in cadru in film?

-de ce dialogurile sunt asa artificiale?

-de ce unii vorbesc farshirotesteste in film, iar altii cipaneste?(se pare ca dihotomia asta se stinge mai greu decat credeam eu);

-ce cuvant este asta, “aver”? Nu-l folosesc nici cipanii, nici farshirotii! (aici, data fiind slaba mea cunostere a limbii, am fugit repede la dictionarul lui Cunia sa verific: “aver (a-vérŭ) sn fãrã pl – lucru cunuscut di lumi cã nu easti minciunos; alihea, alithea {ro: adevăr} {fr: vérité} {en: truth}§ di-aver (di-a-vérŭ) adv – ver, alihea, dealihea, dealihealui,dealithea, alihira, alihiuri, alithina, drãhea, alavar {ro: înadevăr} {fr: vraiment} {en: truly});

-de ce Toni se cearta cu taica-sau, reprosandu-i ca nu si-a afirmat cu tarie etnia in timp, chiar ascunzand-o cateodata? Cand am avut noi armanii probleme datorita etniei, aici in Romania? (aici n-am deschis gura, ar fi fost de scris o carte pe tema asta, am pus necunoasterea pe seama varstei interlocutorului);

-de ce era taica-sau atat de nervos ca Toni face teatru, de l-a gonit de acasa? Cand si-au gonit armanii vreodata copiii de-acasa?

-asta este film de 360.000 euro buget? N-a costat nici 100.000 euro!

-pe cea cu curva armana din Grecia – imposibilitate genetica, am amintit-o mai sus;

-de banii astia mai bine facea un documentar!

-la un moment dat nu mai stiam cum curge actiunea, cand este vis si cand realitate, prea intortocheat film!

-s.a.m.d.

Dar capac mi-a pus o discutie avuta alaltaieri cu un arman care vindea cartofi in piata (da, armanii nu vand numai branza si iaurt, au trecut si la alte produse):

-Ai fost la filmul lui Toma Enache?, intreb eu

-Nu.

-De ce?

-Am auzit ca e o prostie!

Alei, Toma Alimos

Haiduc din Tara-de-Jos,

Nalt la stat,

Mare la sfat

Si viteaz cum n-a mai stat.

Cam asta mi-a rasunat in minte dupa ultima convorbire relatata mai sus, cu gandul la haiducul celebru, tiz al lui Toma, degraba varsatoriu de sange, si autor al cunoscutei expresii:  Inchina-m-as si n-am cui!

Intr-adevar este greu cateodata sa gasesti cui sa te inchini, si sa ai speranta ca cei carora le este destinata inchinarea simt ceva scormonindu-le pieptul, odata cu aceasta. Toma a ales sa se inchine armanamei, si vreo zece ani s-a tot framantat cum sa-i aduca acesteia prinosul simtirii sale, omagiul sau, cum sa rupa o bucatica din sufletul sau armanesc si sa o puna intr-o pelicula de celuloid. A facut un film la care a scris scenariul, a ales sa joace rolul principal pentru a fi sigur ca mesajul transmis este cel dorit de el, si a atras alaturi de el oameni care sa-l ajute, oameni care sa joace in film, cu amatorism cateodata, cu text invatat din armaneste, pentru ca ei apartineau altei etnii, altadata, dar oameni doritori sa participe la geneza unui eveniment unic. A umblat pe la diversii armani cu pretentii publice de mecena, ca sa stranga leu cu leu – sau euro cu euro, daca suna mai putin demodat, banii necesari intruchiparii aievea a visului sau. Poate s-a si umilit cateodata pentru asta, pentru ca stim ca oamenii cu bani mai degraba dau un milion de euro pe un fotbalist de doi bani, decat sa dea aceeasi suma pentru un film spre gloria neamului lor. Dar eu cred ca atunci cand faci ceva pentru binele neamului tau, ideea de umilire nu are loc!

Toma Enache ne-a transmis prin filmul sau o multitudine de idei si simboluri, mai usor sau mai greu descifrabile. Mi-a placut enorm faza din deschidere cu afroamericanul care canta: Tumbe! Tumbe!, si care spunea auditoriului de la Kodak Theatre: “Nu stiti cine sunt aromanii? Stati linistiti, nici ei nu stiu!”. Un reprezentant al unui neam dezradacinat, dus pe alte meleaguri si cu identitatea de limba si cultura pierduta, vorbeste despre un alt neam, care este in pericol sa pateasca acelasi lucru. Brrr, m-a trecut fara sa vreau un fior la faza asta din film.

Mi-a placut si faptul ca, in plina ofensiva a neoarmanismului si protocronismului de sorginte armana, filmul – fara a ocoli subiectul, n-a facut un fir calauzitor din ideile respective. Accentele se simt, fie in ideea unui al treisprezecelea adevar, care va face ca toate “sa iasa tru padi”, si adevarul despre armani, ascuns de catre dusmani, sa devina cunoscut, fie in scena cu soarele macedonenilor antici, “soarili a nost”, cum spune Toma la un moment dat. Dar in rest totul s-a concentrat asupra actului artistic, si a ideii de cautare identitara, lucru intru totul de apreciat.

Faptul ca dialogurile suna uneori naiv, dau un parfum de naturalete aparte filmului, dupa parerea mea. N-as fi vrut sa vad in film armani vorbind ca la Holywood, sau ca pe cheiul Dambovitei, nu in primul film vorbit in armaneste.

Mi-aduc aminte ca in 1950 a aparut pe ecranele din Romania, primul lungmetraj de fictiune de dupa razboi, celebrul “Rasuna Valea!”, al lui Paul CALINESCU. Cu brigadieri care vorbeau ca la sedintele de partid, cu propaganda rosie multa, cu stangacii de tot felul, cu actori tineri de care nu auzise nimeni, multi dintre ei fara studii cinematografice de vreun fel. Cand am vazut filmul respectiv pe la 15-16 ani m-am amuzat copios. Dar actul de curaj al lui Paul Calinescu nu a ramas nepretuit, astazi el este socotit unul dintre intemeietorii scolii de regie romanesti, este pomenit in toate studiile despre cinematografia romaneasca postbelica, si pe buna dreptate. Iar unii dintre tinerii naivi din distributie au ajuns actori mari ai cinematografiei romanesti.

De aceea parca visez la momentul in care, peste 40-50 ani, intr-o aula de universitate cinematografica balcanica, un profesor de varsta a doua se va adresa studentilor sai astfel:

-Astazi vom vorbi despre Toma Enache, intemeietorul scolii de regie de film si teatru, in limba armaneasca.

De ce am tras concluzia ca Toma Enache a devenit deranjant pentru unii armani pentru ca este “faimos”, si nu pentru ca incearca sa faca in ultimul timp cultura in limba armana? Pai nici unul dintre contestatarii filmului n-a facut nicio referire la Dodecalog si la cele douasprezece adevaruri despre armani, care sunt lait-motivul filmului. Mai mult chiar, pareau sa nu fi auzit in viata lor despre dodecalog, despre Matilda Caragiu si despre discutiile polemice din jurul ideilor ei. Si atunci cum sa intelegi un film despre armani, daca nu intelegi substanta, nu impartasesti esenta de la care s-a plecat? Simplu fapt de a fi arman, si a vorbi mai mult sau mai putin in casa si societate limba armana, nu cred ca este de ajuns. Mai trebuie si putin suflet deschis si pus pe masa, spre impartasirea cu altii. Dovada ca au fost si destui “mucani” care au rezonat foarte frumos la alegoria cinematografica a lui Toma, unii dintre ei punand pe hartie articole emotionante despre film*.

Toma a incercat un proiect ambitios: un film vorbit in armaneste, care sa fie inteles si simtit de catre mai toti armanii aflati sub autoritatea diverselor “vasalii” din Balcani, si nu numai. Si acest efort se vede in amanunte legate de grai, numele personajelor, situatii, locatii, etc. Amanuntele sunt importante, si Toma stie asta, acordandu-le importanta cuvenita, chiar daca armanii din diverse tari vor rezona diferit la unele dintre ele. Sunt mai ales curios cum vor reactiona armanii din Grecia, carora stapanirea le spune ca vlahika este o limba de casa, de familie, si deci nu poate fi scrisa si nu se poate face cultura in ea?

In concluzie, pentru ca scriu la o ora tarzie, as spune doar ca – la capatul unui deceniu de framantari intense, Toma Enache a gasit Armanamea.

Oare armanamea l-a gasit pe Toma?

Silviu Macrineanu

P.S.  Pe Cinemagia filmul lui Toma este cotat cu nota 7,5, iar pe IMDb cu 8,2!  A bon entendeur, salut!

*http://aluziva.ro/nu-sunt-machidoanca-dar-sunt-impresionata/

Anunțuri

9 gânduri despre &8222;Pseudokynematografikos – sau despre cum a fi “faimos” deranjeaza mai mult decat a fi “armân”!&8221;

  1. […] (Pseudokynematografikos – sau despre cum a fi “faimos” deranjeaza mai mult decat a fi “armân… – articol postat de Silviu Macrineanu pe blogul propriu) […]

  2. Chiar cautam recenzia unui mucan, sa o compar cu a mea 🙂 Din pacate insa tu esti un mucan aromanizat, care stie mai multe despre aromani chiar decat multi dintre noi, asa ca parerea ta nu este chiar obiectiva 🙂

  3. Am citit recenzia ta și mi-a plăcut foarte mult. Și da, în momentul în care faci ceva bun se vor găsi de absolut fiecare dată cârcotași și băgători de bețe-n roate pentru că dacă nu se pot ridica la un nivel, singura variantă de a-și asigura egalitatea nemeritată este să-l coboare pe celălalt. Așa va fi mereu. Mult succes și îți mulțumesc pentru link!

    • Nu-mi multumi, nu ai de ce, mi-a placut mult articolul tau. Era scris cu sufletul. Nici eu nu sunt machidon, sotia mea este, dar traiesc si rezonez cu ei de peste 20 ani. Sa sari la gatul cuiva care s-a straduit sa faca ceva pentru neamul tau, cu chin mare, asta chiar ca m-a suparat.
      Toate cele bune, o sa urmaresc blogul tau.

    • Nu-mi multumi, nu ai de ce, mi-a placut mult articolul tau. Era scris cu sufletul. Nici eu nu sunt machidon, sotia mea este, dar traiesc si rezonez cu ei de peste 20 ani. Sa sari la gatul cuiva care s-a straduit sa faca ceva pentru neamul tau, cu chin mare, asta chiar ca m-a suparat.
      Toate cele bune, o sa urmaresc blogul tau.

  4. salut, filmul s-a lansat in 25 orase, nu stiu daca este si Suceava printre ele. Armanii (aromanii), acesti veri ai nostri de limba, ne seamana si in privinta caracterului: cum face unul dintre ei ceva pentru neamul sau, se gasesc imediat unii care sa-l improaste cu noroi.

  5. Buna dimineata, Silviu, sa ai o zi frumoasa. Am citit cu atentie cronica ta de film si prima intrebare care-mi vine-n minte e unde se poate vedea filmul sau de unde se poate cumpara?In rest, te rog frumos sa stai linistit, daca nu ar fi controversat nu…ar exista!!!Iar tu te-ai dovedit a fi mai aruman decat arumanii (stiu ca sotia ta e arumana, sper ca am scris corect…)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s