Macri’s – Amintiri din studentie, episodul V – Despre Toro, cel cu suflet chinuit de menestrel

caricatura-silviu_macrineanu1

 

Figurile colegilor mei de scoala, fie ca este vorba de generala, liceu sau facultate, se pastreaza in general clare in mintea mea, in ciuda trecerii timpului. Este drept ca acelea  ale simplilor “colegi”, cu care am impartasit mai mult intamplari colective si mai putin unele personale, s-au mai estompat in timp. Dar cele ale prietenilor, oameni fata de care m-am atasat in mod definitiv si iremediabil, chiar daca nu ne vedem cu anii (uneori cu zecile de ani), s-au intiparit cu pregnanta  in memoria mea afectiva.

Il pomenisem intr-un post anterior pe Toro, colegul meu de facultate si de camera de camin. O figura aparte in lumea noastra a automobilistilor in devenire, uneori cinici, alteori mai grosolani in manifestari, deh – ne pregateam sa terminam o facultate care ne trimetea in productie sa lucram cu a treia categorie umana din clasificarea clasica: oameni buni, oameni rai si soferi. Probabil asa se explica bogatia vocabularului licentios cu care ne-am pricopsit in facultate, injuraturile savuroase si inedite, pe care urma sa le aplicam soferilor din autobaze peste cativa ani.

Exceptie de la aceasta tipologie facea in mod clar Toro, bland ca o fata, bun ca painea lui Dumnezeu, neinjurand niciodata, ba mai si rosind cateodata la expresiile mai  tari ale colegilor de camera. Daca mai adaugam si vorbirea blanda, cu un inimitabil accent de la Moldova, si urmele unui puf de mustacioara mijit deasupra buzelor, sper ca v-am creat imaginea unui adolescent pe care te-ai fi asteptat sa-l intalnesti mai degraba pe holurile unui seminar teologic, decat pe cele ale unei facultati de “injineri”. Daca Zeba, colegul nostru din Falticeni, injura doar cand il scoteai pur si simplu din minti cu vreo magarie, dar tot mai scotea cate un “Sa ti   f..ta cainii, mai!”, sau un “Crucea, Dumnezaul, Barda si Gealaul lui, dar..”, pe Toro nu l-am auzit niciodata sa injure neaos, romaneste.

In armata pe caii de lemn, pe care am facut-o in postura de “infanterie imbarcata pe TAB” la Pitesti, Toro s-a descurcat destul de bine. Fiind inaltut, facea parte din plutonul I, impreuna cu mine, George, Mircea, Bila, Nickson, Mase, Sile, ce mai – baieti unul si unul. Tinea la glume, chiar dadea replici spumoase cateodata, facandu-te sa te gandesti fara sa vrei ca el si Zeba se trageau de pe meleagurile ce-l dadusera pe Grigore Vasiliu-Birlic. Se descurca si cu exercitiile cazone, ma rog aici niciunul dintre noi nu excelam, dovada ca Mase si-a rupt mana odata sarind un obstacol, iar daca ne alerga putin locotenentul  incepeam toti sa gafaim, de ne plangeai de mila. Culmea este ca atunci cand jucam fotbal sau baschet, conditia noastra fizica se imbunatatea ca prin minune, alergam de ne ieseau ochii, chiar daca uneori jucam cu bocancii in picioare!

Apropo de infanteria imbarcata pe TAB, cand ne-au dat uniformele la sosire in armata, impreuna cu insemnele armei “auto” – respectiv cauciucul si uneltele de mecanic, a fost bucurie mare pe noi. Totul a tinut pana la primul mars spre padurea din Bascov, cand intreband noi unde sunt TAB-urile ca sa ne imbarcam, am aflat ca le avem…in picioare! Asa ca cei 11 km dus si 11  km intors pana la Bascov, pe jos, cu ranita in spate, armament, tinte, etc., au inceput sa faca parte din cotidian. Singura data cand ne-au imbarcat intr-un camion, la o alarma, ca sa scoatem drapelul de lupta al unitatii, am reusit sa-l “deterioram” pe acesta, asa ca poate aveau si APV-istii dreptate.

Dar sa revenim la Toro si la studentia din Brasov, oras superb, drag inimii mele dar si colegilor mei de generatie. Toro s-a dovedit a fi soarece de biblioteca, unde petrecea prea mult timp, refuzand micile placeri ale vietii de student in primul an: discoteca din Rectorat, cheful in camin, “proiectia video”, vizitarea fetelor de la Liceul Sanitar sau un fotbal indracit in curte la clubul Dinamo. Toate astea n-ar fi fost o problema, nu era singurul student studios dintre noi, dar pe masura ce se apropia prima sesiune a inceput sa dea semne exagerate de neliniste. Ne tot intrerupea de la activitatile noastre de studiu zilnic al etichetelor de Valea Prahovei si Piatra Craiului, ne apostrofa cand plecam aproape zilnic la 2 ore de fotbal:

-Sunteti inconstienti, mai sunt 3 saptamani pana la sesiune, nu invatati nimic, ce o sa faceti?

Si se culca tot mai tarziu, citind pana cand il fortam noi sa se culce stingandu-i lumina. O frica patologica incepuse sa-l bantuie, impreuna cu senzatia cunoscuta ca – pe masura ce citesti tot mai mult, parca nu mai stii nimic din materia respectiva. Binenteles ca, la cei 19 ani ai nostri de atunci, aceste lucruri nu ni s-au parut asa de alarmante, mai glumeam cu el, il mai incurajam, incercam sa-i mai impunem prezenta la o activitate relaxanta, fara prea mari reusite insa.

Asa se face ca intr-o zi intra la noi in camera alarmat Popica, coleg dintr-o camera alaturata, si ne spuse intr-un suflet:

-Macrinus, Bila, mergeti repede la spalator, s-a intamplat ceva cu Toro, nu stiu ce a patit ! Sta imbracat cu geaca cu tot sub dusul de apa rece, e plin de nisip, nu raspunde la intrebari, parca e de pe alta planeta , frate!

Am dat buzna la dusuri impreuna cu Bila, l-am gasit pe Toro imbracat, cu hanoracul imblanit plin de nisip, stind sub un jet de apa rece ca gheata, asa cum era apa in camin in luna ianuarie. Un Toro livid, cu fata golita de sange, cu un tremur al buzelor de parca ar fi vrut sa spuna ceva dar nu poate, cu o privire de om haituit, care-si intrezareste sfarsitul. Ne-am speriat rau de tot, l-am dezbracat de hanorac, l-am tras cu greu de sub dus si ne-am pus sa-l dezbracam acolo pe loc de hainele ude si inghetate. Apoi  l-am dus mai mult pe sus in camera, l-am dezbracat la pielea goala, l-am imbracat cu haine uscate si am incercat sa-l bagam in pat, sub mai multe paturi, ca sa-l incalzim. Ne era frica de o pneumonie, sa umbli iarna prin Brasov cu hainele ude e crima curata. Dar eforturile noastre erau zadarnice: doar ce-l asezam in pat si-l inveleam, ca se si ridica in fund, uitandu-se in gol, cu toti muschii incordati, de parca statea sa o ia la fuga. Asta ne-a speriat si mai tare asa ca am sunat la salvare, au venit destul de repede, au intrebat ce s-a intamplat, le-am povestit amanuntit si au plecat cu Toro spre spitalul de boli nervoase, care in Brasov – cruda ironie, fiinta pe str. M. Eminescu, destul de aproape de complexul de pe Memorandului, unde eram noi cazati.

Reconstituid traseul lui Toro din acea zi, am ajuns la concluzia ca nisipul provenea dintr-un canal ce trecea pe sub Colina, ajungand pana pe la Ceasul Rau, o carciuma dintr-o intersectie celebra pentru multele accidente mortale. In acel canal, cu apa de 0,80-1,00 metri, sarise Toro incercand sa se sinucida prin inecare. Nereusind, iesise cumva din canal si venise cu hainele ude, cu capul descoperit si ud si el, prin gerul de afara, cale de cel putin un kilometru. I-am gasit caciula in respectivul canal, ceea ce venea in sprijinul teoriei noastre.

Medicii n-au permis vizite la spital in primele 2 saptamani, asa ca nu aveam nici o veste despre evolutia lui Toro. Dupa 2 saptamani, eu cu Bila si cu David Demeter (singurul maghiar din camin care statea in camera cu 5 romani, dar asta-i alta poveste), ne-am infiintat la usa metalica a Spitalului de Boli Nervoase, cu niste compot la noi pentru Toro (era singurul lucru ce-l gaseai in alimentara). Un bazait de electromagnet ne-a semnalizat deschiderea usii, am intrat intr-un hol maricel, in care portarul statea intr-o ghereta cu geamuri aparate de plasa metalica si cu usa metalica sanatoasa. Geamurile aveau bare de otel, scarile in spirala erau prevazute cu protectie de plasa pe toata inaltimea celor 2-3 etaje, infirmierii semanau cu cei din “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, atmosfera amintea de inchisorile brasovene ale Mariei Tereza, dintre care una devenise in anii studentiei noastre  Caminul studentesc nr. 6!

La cine vreti voi sa mergeti?, ne-a intrebat portarul, al carui fizic amintea de un  luptator aroman Cogea Mitu, celebru intre cele doua razboaie mondiale.

-La un coleg de facultate,………….,  a spus Bila cu glas tremurat.

-Aha, ala firavul, urcati la etajul 2, cam 206. Dar nu puteti merge decat doi, unul trebuie sa ramana aici, asa-i regulamentul !

-Bine, raman eu, a zis acelasi Bila, pe care atmosfera locului il inmuiase deja.

Asa ca eu si cu David ne-am luat inima in dinti si am urcat scara, in cautarea camerei cu pricina. L-am gasit pe colegul nostru Toro dezlegand rebusuri, mai slab parca decat era inainte, dar cu o privire destul de limpede si relativ vioaie. S-a bucurat mult ca ne-a vazut, am stat putin de vorba, dupa care la intrebarea mea daca primeste de mancare sufficient, mi-a raspuns cu un zambet pisicher:

Da, ceai de “sunatoare” la discretie!

Doamne ajuta mi-am zis, un om caruia i-a revenit simtul umorului este recuperabil, sigur este pe drumul cel bun. In timp ce vorbeam noi in soapta in trei, s-a intors in rezerva de 4 paturi un alt bolnav. Avea cam 60 de ani, o figura blajina, chelie in fata, dublata de prezenta unui par valvoi pe lateralele capului, cam in genul  in care sunt portretizati savantii nebuni in filmele pentru copii. A observat interesul meu pentru el , m-a privit scrutator, dupa care m-am trezit cu el in fata:

Buna ziua, eu sunt scriitorul Grigore Vasilescu – Fetesti, incantat de cunostinta ! Tocmai am inceput un nou roman si vreau sa va rog sa va uitati putin pe el ! Poftiti la mine la birou, va rog!

M-am uitat dezorientat spre Toro, acesta mi-a adresat o usoara ridicare din umeri, asa ca m-a ridicat stingher si m-am asezat pe patul scriitorului. Acesta a luat un teanc de vreo suta de foi A4, mi le-a pus in brate si s-a pus pe  asteptare, fixandu-ma cu niste ochi injectati si tulburi.

Se numeste “Cand va rasari din nou Luna”, mi-a spus el.

Am dat din cap cu un aer aprobator si mi-am aruncat privirea pe manuscris. Cand – stupoare, paginile erau toate albe de la prima la ultima! M-am uitat disperat spre colegi, dar acestia reluasera deja conversatia, fara sa ma mai bage in seama. Am inceput sa rasfoiesc paginile albe, facandu-ma ca citesc ici si colo, intorcandu-ma cateotadata, ca si cum mi-as fi amintit ceva, ce mai parca eram Nicolae Manolescu in actiune. Dupa vreo 10 minute i-am restituit topul de hartie insului nemiscat de langa mine.

Ei, cum vi se pare, m-a intrebat el cu ochii cetosi fixati pe mine?

-Ce sa spun, actiunea imi place, are ritm, dar….

-Dar,….?

Dar personajul principal mi se pare prea serios.

-Bine , dar e un personaj  tragic !

Da, dar chiar si la personajele tragice oamenii vor sa vada ca ele nu-si pierd simtul umorului, in situatii grele.

-Cred ca ai dreptate, spuse el, dupa un moment de reflexie. Tinere, Dumnezeu mi te-a scos in cale azi, mi-ai dat o parere din afara foarte pretioasa. Toti colegii de aici mi-au spus ca este perfect. O sa mai lucrez la eroul principal, sa-l mai umanizez.

Asa sa faceti, mai vorbim cand vin data viitoare. Mult succes, i-am transmis usurat.

Am mai vorbit putin cu Toro, i-am spus ca-l asteptam cu nerabdare in echipa si am plecat. Cand am ajuns in hol, ia-l pe Bila de unde nu-i! Ne-am uitat in jur, nimic! L-am intrebat pe portar daca stie unde  e baiatul blond cu ochi albastri, pe care l-am lasat sa ne astepte in hol.

Ah, ala ? A vorbit putin cu un pacient, apoi mi-a facut semn sa-i deschid usa si a fugit ca din pusca!

Am plecat nedumeriti si peste 10 minute eram la camin, unde Bila statea in camera si sugea dintr-o bere, de parca era ultima din viata lui.

Bine mai moldovene, chiar asa nesimtit poti sa fii ?  In loc sa ne astepti, eventual sa fi urcat si tu la urma doua minute la Toro, ai plecat ca Dula de la spital?

-Bai, nu spuneti asa, ca nu stiti ce mi s-a intamplat cat ati lipsit ! Era s-o patesc rau cu un nebun de acolo.

Da ce-ai patit, ma, ce ti-a facut?

Stai sa vezi ! Cum stateam eu in hol asteptandu-va, ma jucam cu 3 monede de un leu pe care le rostogoleam in mana, ca sa-mi treaca timpul. Si ma gandeam ca erau ultimii bani pe care-i mai am, iar pana la venirea bursei mai e vreo saptamana. In hol la nebuni era un telefon pe perete, chiar m-am mirat de existenta lui, dar mi-am zis ca sunt si unii mai sanatosi probabil, care pot vorbi la el. Deodata apare in hol un nebun in pijama, cam ca Manea de mare, cu parul valvoi, cu ochii rosii ca moroii, care avea o fisa de un leu in mana. Se duce la aparat, baga leul, formeaza un numar si … asteapta. Nimic! Apasa clapeta, dar telefonul nu-i mai da banul inapoi. Ii trage un pumn aparatului, dar degeaba. Bani inapoi, ioc. S-a enervat tare, s-a uitat nervos in jur, vazandu-ma pe mine cum ma joc cu fisele. A venit val-vartej pana la mine, s-a proptit in fata mea, a intins o mana cat o lopata si a zis cu un glas de Sfarma Piatra:

-Da-mi un leu !

Ia , tata !, i-am raspuns, dandu-i leul cat puteam de repede.

Figura s-a repetat de trei ori, aparatul inghitindu-i fisa de fiecare data, iar el devenind din ce in ce mai nervos. Dupa ce mi-a luat si ultima fisa si a pierdut-o si pe aceea in aparat, n-am mai asteptat sa vina iar, i-am facut semn paznicului sa deschida usa si m-am pus pe o fuga de nu m-am oprit decat aici la camin, unde am luat berea asta ca sa-mi revin putin.

Toro a revenit printre noi dupa 5 saptamani, recuperat destul de bine, profesorii au fost de treaba si au acceptat sa-i amane examenele, lucrurile pareau sa reintre in normal. Dormea des la un unchi de-al lui din Brasov, care i-a dat o cheie de la apartament si l-a rugat sa stea la el permanent. Dar oscila intre agitatia din camin si linistea apartamentului respectiv, neputandu-se hotara pentru niciuna dintre variante.

Totul pana intr-o zi de mai, cand unchiul sau l-a gasit in cada – cu venele taiate cu lama, si apa rece curgandu-i peste taieturi. Apa aceea rece de Brasov a fost sansa lui, pentru ca el a presupus ca daca tine mainile sub jet o sa i se scurga sangele mai repede, trecand astfel mai usor in nefiinta. Dar apa rece a provocat contractia venelor, incetinind curgerea sangelui, astfel ca medicii l-au putut salva. Dupa o noua spitalizare, la sfatul decanului nostru, s-a intors acasa in Moldova, urmand sa reia anul I in toamna. A avut o aparitie meteorica in toamna, cand noi incepeam anul II, apoi cred ca a clacat din nou, disparand apoi pentru totdeauna. Tare as vrea sa stiu ce s-a intamplat cu el dupa aceea, daca si-a regasit linistea sau nu, pe meleagurile natale.

Va urma……………

Anunțuri

Un gând despre &8222;Macri’s – Amintiri din studentie, episodul V – Despre Toro, cel cu suflet chinuit de menestrel&8221;

  1. unul din episoadele consistente; apropo de armata, intre 15 sep 1986 si 15 ian 1988 m-am instruit la Carei, la graniceri, unde am avut ghinionul de a avea drept comandant de batalion un tampit pe nume Statie Sevastian (imi cer scuze ca-i scriu numele cu majuscule); acest nemernic, proaspat absolvent de academie militara si doar locotenent major in grad a desantat la Carei pus pe fapte mari si a inceput la batalionul de instructie un f…recus general, de la ultimul recrut si pana la seful de stat-major…in tot batalionul nu se auzea decat vocea teroristului nr. 1, ajuns in functia de comandant, plin de zel revolutionar (vorbea cu 200 decibeli natural, fara portavoce…si repeta obsesiv ai inteles?ai inteles?ai inteles? de-i bagase-n boale pe toti APV-istii (prescurtare de la armata pe viata, adica subofiteri, maistri si ofiteri); despre soldati, ce pot sa mai zic, oricum erau toti calare pe noi…Cert este ca, in 2 zile de la sosirea noului comandant toate lucrurile o luasera razna la Batalionul de instructie de la Carei, cativa ofiteri deja se gandeau serios sa plece unde-or vedea cu ochii (in urmatoarele doua-trei luni vreo 4 au plecat deja…), comandantii de companie deja aveau cearcane serioase la ochi (noptile ocupate cu planul de lectii si cu cele 2 alarme de exercitiu), comandantii de pluton se deplasau doar in pas alergator, noi, soldatii neinstruiti i-aveam in carca pe toti, de la fruntasi si caporali pana la prostoiul-comandant…chiar si cainii pensionari de pe marginea platoului-care, de regula, latrau numai la civili- erau agitati…viata la Carei, in armata, in toamna anului 1986 era mai dura decat in lagarele de concentrare si asa avea sa fie pana la liberare, in 1988…am avut ghinionul de a fi plutonier-furier-incheietor de companie la Compania 1 (in 1986 s-a votat reducerea cheltuielilor militare cu 5% iar prima consecinta a fost ca, in locul plutonierului-major Covaci, APV -ist cu state vechi si uns cu toate alifiile…am fost numit eu…ai grija, daca lipseste-un capat de ata scriem la ai tai acasa sa vanda vaca…ce bocete am tras…aveam 18 ani si-un pic…).
    Acest Statie a generat drame umane la propriu, in perioada urmatoare doi subofiteri s-au impuscat in cap cand erau ofiteri de serviciu si aveau acces la armament cu munitie de razboi…Dumnezeu sa-i ierte!…altii s-au mutat pe la alte unitati militare sau au plecat pe frontiera unde viata era mai grea dar fara…terorist…am avut si eu parte de niste episoade de pe urma carora m-am trezit tuns zero, cu arest, degradat sau cu parintii chemati la unitate…cert e ca am plecat ultimul in concediul de drept, in august 1987…la plecare trebuia sa primesc foi de drum de la un maior simpatic ce lucra la compartimentul financiar si era in subordinea batalionului vecin; maiorul era o fire vesela, un baiat solar, simpatic si vesnic cu zambetul pe buze…”trilu-lilu crocodilu, hopa-tropa Penelopa!” si fluiera scurt si cu um zambet radios se uita la tine si te-ntreba: care-i treaba, flacau? I-am spus ca mi-a venit randul sa plec si eu, in sfarsit, in concediul de drept, raportand ceremonios asa cum se practica la noi, la instructie, la care maiorul, cu un gest scurt mi-a retezat elanul meu cazon (nu tinea deloc la treburile astea!) si-mi zice:
    -Va cam freaca ridichea olteanul (Statie, comandantul nostru de batalion era oltean)…
    -… (am tacut, nestiind ce sa spun…)
    -Tu taci, dar eu pot sa vorbesc…l-am observat cu atentie, e un …dobitoc…te rog, tu taci, nu comenta…tu esti tanar, mai ai cateva luni de armata si apoi pleci in viata civila…noi, APV-istii ramanem aici si vorbim intre noi si nu ne plac anumite lucruri…iar olteanul asta e cladit dintr-un material rau…nu cred ca va ajunge prea departe…oricum, iti spun un secret…eu ma culc cu nevasta-sa…nu cred ca ai sa spui la nimeni!…chiar te rog…cand mai rage la tine sa nu-l bagi in seama, sa te gandesti la ce ti-am spus eu…
    I-am multumit frumos si-i multumesc si acum maiorului al carui nume l-am uitat (uita-l-ar necazurile!) si, datorita lui, ultimile luni de armata au fost tot grele dar mai suportabile…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s