Macri’s – Amintiri din copilaria mea, episodul 10 – Cum noua politica economica a comunistilor romani mi-a facut copilaria mai dulce

caricatura-silviu_macrineanu1

Hotarat lucru fiecare copilarie are mirosurile ei specifice, cu arome intretaiate si amestecate, ale caror simple adieri daca-ti ajung astazi pe la nas, te teleporteaza imediat in lumea magica a amintirilor din perioada respectiva.

Pentru mine mirosul predominant al copilariei  este cel al cozonacilor copti de mama in fiecare primavara, in Sambata Mare, pentru a putea sarbatori Pastele asa cum se cuvine oricarui crestin gospodar, adica cu pasca, vin negru, cozonac si oua rosii. Cozonaci ca aceia nu mi-a mai fost dat sa mananc niciodata, poate undeva in Bucovina sa mai fi gustat ceva atat de bun, femeile mai in varsta din zona respectiva parand a mai cunoaste inca secretul. In sambata amintita mama se scula pe la 4.30, avand toate ingredientele pregatite de cu seara, astfel ca dupa ce framanta coca de cozonac, aceasta sa aiba timp sa creasca in tihna, intr-un lighean invelit cu o patura, ca sa pastreze caldura. Mama avea secretele ei: oparea drojdia cu lapte fierbinte, framanta foarte mult si foarte bine coca, de multe ori fiind nevoie si de interventia tatei pentru a o multumi, invelea bine ligheanul imens plin cu coca, astfel ca era prima de pe ulita care era gata de copt. Lucrul acesta era important pentru mama, pentru  ca noi neavand cuptor de copt paine, apelam la cel al vecinei noastre, ţaţa Lenuţa Diţu. Dar la acest cuptor apelau si alte vecine, pentru ca era singurul de pe ulita, asa ca se facea o lista de asteptare ad-hoc pe la ora sapte dimineata, cand vecina Lenuţa aprindea focul  ca sa-l incinga. Asa ca mama era tot timpul in pole-position la aceasta intrunire a sindicatului gospodinelor, taindu-le avantul de fiecare data cand stabileau lista:  “Al meu e gata, a crescut frumos, nu mai pot sa-l tin prea mult, vreti sa se-nmoaie?”. La ora cand trebuiau bagati in cuptor eu eram in picioare, asa ca participam la impinsul tavilor in cuptorul imens care primea vreo 15-20 de tavi, si unde trebuia sa te apleci foarte mult pentru a face manevra pe usita ingusta, cu ajutorul unei lopatele de lemn speciala. Apoi dadeam tarcoale cuptorului, ca un motan dand tarcoale oalei cu smantana, intreband din 10 in 10 minute: ”Nu e gata? Cand este gata? Mai are mult?”. Cand in sfarsit erau gata si-i duceam acasa, asezati pe o targa din scanduri, era momentul anului pentru noi copiii. Mama rupea unul si ni-l dadea sa-l mancam fierbinte, sa ne facem pofta, spre disperarea vecinelor si invidia celorlalti copii de pe ulita, obligati de parinti sa suporte rigorile postului .

Al doilea miros ce-mi vine in minte este cel al inegalabililor covrigi de Buzau, mai precis de  Ramnicu Sarat – orasul in al carui Spital Orasenesc, intr-un salon de la etajul 3, am vazut lumina zilei pentru prima  data. Mai precis am vazut lumina becului, pentru ca m-am nascut la ora 21.00, intr-o frumoasa duminica de Paste, a anului 1963. Ei bine covrigi se fac in toata Romania, dar ca cei de Buzau in nici un caz. Erau mici si subtiri, costau 15 bani unul , asa ca daca aveai 3 lei te pricopseai cu 20 de covrigi bagati pe sarmulita subtire argintie, devenita celebra ca “sarma de covrigi” in toata tara, desi multi nu stiau de ce i se spune asa. Covrigii de Buzau sunt simpli, fara arome, fara mac sau susan, fara sare in exces, dar cu un gust greu de descris. Daca-i mananci calzi sunt in acelasi timp moi si crocanti, cu aroma vetrei pe care s-au copt in tihna, rumeni si numai potriviti sa-i inghiti, din trei muscaturi unul. Brutariile din Ramicu Sarat si Buzau vindeau  non-stop, la un gemulet mic ce dadea in strada, asa ca-mi aduc aminte ca cei mai buni covrigi i-am mancat pe la 14 ani, intr-o noapte pe la ora 3.00, cand ma intorceam de la Brasov cu masina varului Pintilie, zis Parpala, sotul verisoarei mele – Maria. Duminica cand mergeam cu tata la targ era bucurie mare pentru mine, fiindca stiam ca voi manca placinte rotunde si iaurt, iar la intoarcere voi cara un sirag de 100 de covrigi, pe care-l voi atarna in camara, aprovizionandu-ma de acolo cand imi va dori inima. Ferice de  copilaria asta in care orice pricina marunta era prilej de mare bucurie!

Cel de-al treilea miros, mai inebunitor decat cele sus amintite, era mirosul strugurilor de tamaioasa data in parg, care ar fi trebuit sa mai stea zece zile pe putin pe butuc – ca sa fie coapta bine, dar pe care nerabdarea noastra  de copii o socotea tocmai buna de mancat. In lanul cu vie din fata casei mele, care se intindea cale de 800 de hectare spre Plaineşti , formand podgoria numita Bulibaşa, erau patru, maximum cinci butuci de tamaiaoasa si vreo doi de perla, un alt soi aromat dar mai timpuriu (in jur de 20 august se putea manca). Inchipuiti-va ca stiam locatia acestor butuci, rataciti in lanul de Feteasca regala, chiar si in vis. Si nu exagerez cand spun asta, pentru ca de multe ori dadeam atacul asupra lor noaptea, fara lanterna, fara zgomot – de frica paznicului de la CAP, pur si simplu bazandu-ne pe memorie si pe pipaite. Eram o echipa specializata: eu –  care inalt fiind vedeam mai bine peste butuci la lumina lunii, Nelu Ditu, care fiind mai mic decat noi tinea de sase la sosea, Mitu lui Pazvante si Georgel Paleleu oamenii responsabili cu pipaitul. Faceam asta odata pe an, dar nu s-a intamplat niciodata sa plecam cu sacosele goale de la atac, in ciuda imensatii  lanului de vie  in care trebuia sa ne descurcam.

Un alt miros care-mi incanta si acum cateodata simturile, din pacate destul de rar, este cel de iarba verde, cruda, tavalita de noi copiii cu trantele noastre, pe care ne intindeam osteniti sa prindem puteri. Avea iarba asta un miros special, amestecat cu cel al florilor de coada soricelului, papadie sau toporasi, sau mai rar cu cel de dragaica, o floare galbena care zdrobita intre degete mirosea exact ca portocala. Dragaica cu aroma ei a stat la baza unui suc romanesc extraordinar, numit Brifcor, aparut prin 1985 sau 1986, pe care locuitorii Brasovului il beau cu deosebita placere. Era mult mai aromat si mai natural decat chimicalele vandute sub titulatura de “orange juice” de catre gigantii mondiali ai industriei sucurilor racoritoare. Si asta v-o spune un om care a lucrat trei ani pentru Pepsi Cola, inclusiv intr-o fabrica producatoare a acestui concern. Nu este de mirare ca un alt gigant, Coca Cola, patrunzand in Romania si asociindu-se cu fabrica de sucuri din Brasov  dupa  ”revolutie” , a pus drept clauza in contract ca sucurile romanesti nu vor mai fi produse pe toata durata asocierii!

O puternica nostalgie imi starneste si un alt miros din copilarie, cel al gutuilor puse pentru iarna pe un raft in camara, pe care o umpleau cu parfumul lor discret, dar atatator de pofte pentru noi copiii. Din pacate noi nu aveam gutui in curte, asa ca mama a plantat cativa, de rodul carora m-am bucurat prin anii liceului. Dar pana atunci mama nu concepea ideea ca noi sa nu avem gutui in camara, asa ca facea tot felul de artificii ca sa se aprovizioneze. Cel mai la indemana era sa ne trimita la unchiul Titu, fratele datei, sa culegem cateva sacose din gutuii sai din fata casei, ale caror fructe cadeau pe jos si ajungeau sa fie mancate de porci si pasari. Unchiul Titu facea parte din categoria cea mai raspandita in Obrejita, aceea a gospodarilor care faceau 800-1000 litri de vin pe an, iar de Sambata Mortilor imprumutau un litru ca sa puna in canile de impartit cu pomana, butoaiele lor fiind goale de mult, cam de pe la Anul Nou. Asa ca mama avea grija ca sa-l cinsteasca de fiecare data cand venea pe la noi, astfel ca gutuile se plateau inzecit. Cand nici la unchiul Titu nu se faceau gutui, singura speranta era mocanii care veneau toamna cu carutele de la munte, ca sa schimbe mere, pere, gutui sau sare bolovani, pe porumb si vin rosu.

Si ultimul miros ce-mi vine in minte este cel al acadelelor facute de Bombonaru’, primul si singurul intreprinzator cunoscut de mine in copilarie, pe vremea comunismului. Acest Bombonaru’  era “mandatar”, adica primise de la Cooperatie o carciuma cu mandat, s-o conduca si s-o aprovizioneze cum vrea el, dar sa imparta profitul cu statul. Cu timpul carciumii cu patru mese inauntru si doua afara  i s-a adaugat si un magazinas alimentar, intr-o camaruta de sapte – opt metri patrati. Cert este ca la Bombonaru’  la carciuma era plin tot timpul, oamenii beau afara in picioare de multe ori, pentru ca avea vara bere rece (un vis neimplinit de multe ori, in comunism), avea mastica, lichior de menta, vermut si alte bauturi cautate pe vremea aceea. Iar in magazinas gaseai masline, peste proaspat cateodata, afumat altadata, paine calda, telemea de Dobrogea, halva greceasca si alte minunatii.

Mandatarii erau de fapt un compromis facut de comunistii romani  proprietatii private, in anii ‘ 70, cand proasta gestiune a magazinelor de stat facea ca acestea sa fie mai mult goale de clienti si pline de marfa proasta. Nu era asta o inventie romaneasca, Lenin insusi dupa victoria bolsevicilor in revolutia din 1917, speriat de foamea pe care o generasera in Rusia masurile de colectivizare si nationalizare, a lansat NEP (noua politica economica), permitandu-le din nou taranilor sa-si vanda produsele in piete, dar sub controlul mercurialului. Binenteles ca Bombonaru’, care lucra la procent din vanzari, se zbatea sa aduca tot ce se cauta si lipsea de pe piata, avand grija sa unga rotitele sistemului corupt din comertul socialist, pentru a obtine ce dorea. Speriati de succesul afacerilor mandatarilor, care le amintea oamenilor ca odata puteau cumpara orice de la magazinele particulare, dar si de banii foarte multi pe care acestia ii castigau, comunistii au anulat aceasta portita dupa patru-cinci ani. Cel mai cunoscut mandatar, care avea un magazin cu vin varsat in Bucuresti, celebrul Stefanescu, a fost imortalizat intr-un film celebru in epoca, care se numea “Secretul lui Bachus”. Averea sa era asa de mare, iar cercul de influenta atat de intins, incat comunistii nelinistiti de amploarea retelei l-au condamnat la moarte, in urma unui proces desfasurat conform obiceiului vremurilor.

Bombonaru’ nu s-a limitat la carciumioara si magazinas, s-a apucat si sa fabrice inghetata si acadele din zahar (ciubuce), iar duminica pleca din Sihlea lui natala si aparea la noi in Obrejita, cu o carucioara trasa de un cal amarat, in care avea doua cazane de inox pline cu inghetata, racite cu gheata de jur imprejur, si un cos cu “ciubuce” din zahar multicolor, in forma de baston. De pe la 10 dimineata strada principala din sat misuna de copii, cu ochii beliti spre capu’  satului dinspre Sihlea, asteptand sa apara caruta cunoscuta. Cand in sfarsit aparea, nebunia era totala.Toti alergam acasa sa cerem un leu, cat costa inghetata sau ciubucul , impuindu-le capul parintilor cu cererile noastre. Dar cum leul dorit nu se gasea intotdeauna in buzunarele parintilor, scaparea era in trocul acceptat de mandatar – dulciuri contra oua proaspete.

Si astfel toata lumea era multumita!

Va urma…..

Anunțuri

Un gând despre &8222;Macri’s – Amintiri din copilaria mea, episodul 10 – Cum noua politica economica a comunistilor romani mi-a facut copilaria mai dulce&8221;

  1. vali marian

    substantial si cu mult farmec…bravo, Silviu…felicitari!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s