Amintiri din copilaria mea – episodul 7 – Unde vedem cum in vara lui 1955 Gheorghe Ditu a murit pentru a doua oara

caricatura-silviu_macrineanu1

 

Referitor la prizonierii de razboi din Rusia majoritatea oamenilor nu stie la ce atrocitati au fost supusi la randul lor, in perioada detentiei. Marturia unuia dintre ei, care a lucrat 25 de ani sub pamant, intr-o mina subterana din indepartata Siberie, fara sa vada vreodata lumina soarelui  decat ca o luminita in tavan, lucrand, mancand si dormind doar in subteran, este ceva terifiant pentru noi. Cum au reusit sa-si pastreze sanatatea mintala cei mai multi dintre ei, in acele conditii groaznice, este destul de greu de inteles. Dumnezeu, gandul la familia de acasa, cate un prieten de calvar, acestea erau lucrurile de care se agatau ca inecatul de un pai, pentru a nu inebuni si a nu-si lua viata. Unii cedau si se aruncau in hau, cautandu-si moartea, altii mureau macinati de boli si inanitie, cu toate asta foarte multi au rezistat in mod uimitor.

Daca toti acesti prizonieri de razboi ar fi fost criminali de razboi, am mai putea poate intelege decizia rusilor de a-i incarcera in conditii groaznice. Dar majoritatea au fost incadrati asa in mod arbitrar, pentru ca Maica Rusie sa beneficieze de forta de munca gratuita, cu care sa reconstruiasca tara distrusa de razboi. Pedeapsa pentru criminalii de razboi era inchisoarea pe viata, asa ca rusii stiau ca vor putea folosi cel putin 20-25 ani vlaga unor oameni tineri in santierele-lagar care au impanzit Rusia. Apoi cand nu mai aveau ce face cu ei mai dadeau cate un decret de gratiere si mai trimeteau in secret loturi dintre ei in tarile de origine.

In copilarie ma uitam mirat la tata Lenuta, vecina gard in gard cu noi, cum umbla tot timpul in negru, mergea cu religiozitate la fiecare slujba la biserica si facea pomeni si parastase, unde o chema si pe mama sa o ajute.

-De ce umbla tata Lenuta doar in negru mama?  Si de ce duce asa des la biserica? Acolo e serviciul ei?, intrebam eu cu naivitatea varstei.

-Nu ma ghiavole, nu are serviciul acolo, ce este preot sau dascal, sa lucreze la biserica? Se duce ca sa-l pomeneasca pe barbatu-sau, nea Gheorghe Ditu, care a plecat pe front in ’42, a lasat-o cu 2 copii si nu s-a mai intors niciodata. Si-a lasat oasele prin pustia Rusiei, pustiu sa le dea Dumnezeu in suflet porcilor de rusi!

Asa am descoperit unul dintre primele paradoxuri referitoare la al doilea razboi mondial: cand vorbeau de ocupatia germana, respectiv de trupele trimise de Hitler sa ne instruiasca armata si sa ne “apere” petrolul, pe care il dadeam la schimb Germaniei pe te miri ce, oamenii spuneau intotdeauna, pe un ton usor admirativ : “nemtii”. Cand venea insa vorba de trupele sovietice, care ne “eliberasera “ de ocupatia germana si ramasesera inca vreo 20 de ani in ospetie la noi, pentru ca se simteau bine, oamenii spuneau intotdeauna: “porcii de rusi”.

Mama m-a lamurit oarecum in privinta asta, explicandu-mi ca atunci cand s-a instalat prima garnizoana germana in sat, ea avea cam 15 ani. Si toate femeile si fetiscanele umblau fara grija prin satul plin de nemti, fara frica ca s-ar lega vreunul de ele. Faceau schimb cu nemtii carora le dadeau oua, branza, malai si faina, primind in schimb ciocolata, zahar candel sau alte dulciuri.In Germania era deja foamete iar soldatii trimiteau pachete cu hrana acasa, ca sa-si ajute familiile sa supravietuiasca.

Cand nemtii s-au retras si s-a auzit ca se apropie rusii tot satul a intrat in fierbere: vitele s-au dus in paduri, pazite de oameni de incredere; graul si porumbul s-a ingropat in gropi special, arse cu foc mare ca sa se intareasca lutul peretilor; femeile tinere si fetele nemaritate au fost ascunse in podurile casele, in beciuri sau trimise la rude, in satele de munte, unde rusii nu ajungeau. Atmosfera semana cu aceea din vremea navalirilor  tatarilor si pe buna dreptate, pentru ca atat fizicul cat si comportamentul primelor valuri de rusi erau aidoma celor din evul mediu. Pentru ca soseau in aceste prime valuri de sacrificiu tatari, kirkizi, kalmuci, turkmeni, cazaci, mongoli si tot felul de natii, smulse din stepa lor, imbracate in uniforma kaki, drogate cu vodka inainte de atac si manate de la spate cu naganul de comisarii politici fara mila. Orice impotrivire se sanctiona cu impuscarea lor pe loc, comisarii avand deplina libertate in aceasta privinta.

Referitor la tata Lenuta Ditu, mama mi-a povestit ca a facut toate pomenile crestine pentru barbatul ei, cand razboiul s-a terminat si el nu s-a mai intors acasa. A scris pe la toate comisariatele militare, pe la toti colegii de unitate ai sotului pe care i-a aflat, dar de peste tot i-a venit acelasi raspuns: soldatul Gheorghe Ditu a fost dat disparut dupa o crunta batalie la Cotu’ Donului. Nu i s-a mai gasit cadravul, dar cine statea sa caute cadavre de camarazi dupa o lupta in care mureau mii dintre ai tai, alaturi de alte mii de nemti, unguri sau italieni. Nu s-a mai casatorit niciodata, pana la cei peste nouazeci de ani pe care i-a trait, consacrandu-se cresterii celor doi baieti, Gica si Costica, pana i-a vazut la casele lor.

Dar tot universul ei trist si totusi asezat s-a prabusit intr-o zi din vara lui 1953, cand un om cu bicicleta a venit intr-o fuga la poarta si i-a strigat:”Lenuto, fugi repede la sediu la CAP, ai un telefon din Rusia, suna iar peste o juma’ de ora!”

-Telefon din Rusia? Dar eu nu cunosc pe nimeni in Rusia, Doamne iarta-ma! Cine sa ma sune pe mine din Rusia?, a spus tata Lenuta si deodata vocea i s-a gatuit iar  inima a pornit sa-i bata nebuneste. A plecat nauca pe ulita spre satul vechi, mai mult alergand, fara sa mai tina cont de oameni, de binete sau intrebari. A ajuns intr-un suflet la CAP, paznicul a salutat-o si i-a spus sa astepte ca o sa sune iar ciolovecii, asa au promis.Cand aproape era gata sa renunte, dupa vreo doua ore telefonul a sunat  strident. Paznicul a raspuns, a confirmat: “Da , e aici langa mine, acum v-o dau!”, intinzandu-i receptorul negru, de ebonita.

-Lenuto, tu esti Lenuto?

Atat  a mai apucat sa auda vecina noastra si cand a recunoscut vocea i s-a pus un val negru pe ochi, inima i-a luat-o razna si a cazut lesinata la pamant. S-a trezit peste vreo ora, cu trei femei langa ea, care o stropeau cu apa, ii treceau otet pe la nas si ii masau bratele si picioarele. A privit spre telefon, a intrebat ce s-a intamplat si s-a uitat cu o privire disperata spre paznicul batran.

-El era Lenuto, am vorbit putin cu el, i-am zis de tine , de baieti, de alte neamuri. A zis ca nu mai are cum sa sune. Si mi-a spus sa-ti zic asa: „Sa nu ma mai astepti! Marita-te si fa-ti alt rost, ca eu de aici nu ma mai intorc!”.

Din ziua aceea vecina Lenuta a trait ca in transa, tot sperand  la alt telefon, nemaifacand pomeni si incercind sa afle ce se intampla cu prizonierii din Rusia. Fara success insa, cei de la Regionala de Partid, la care a ajuns in disperarea ei, au sfatuit-o prieteneste sa incerce sa-si uite barbatul, i-au spus ca in Rusia  situatia e  tulbure dupa moartea lui Stalin, nimeni neavand curajul sa-i intrebe pe rusi daca n-au ceva prizonieri de razboi nedeclarati Comisiei Aliate Tripartite.

In 1955 la poarta Lenutei a poposit un om strain, imbracat intr-o uniforma veche decolorata, cu urme adanci brazdate pe chip, ce depuneau marturie ca viata lui nu s-a desfasurat deloc intr-o zodie fasta. A dat buna ziua, a cerut o cana de apa, s-a asezat pe canapeaua de lemn de la poarta si a inceput sa vorbeasca domol, de parca puterile ii erau pe sfarsite:

-Eu sunt Ion Petcu, din Slobozia Ciorasti de loc. Am fost in acelasi pluton cu Gica al tau, asa ii spuneam noi Gica, ca era mai scurt. La Cotu’  Donului aproape ne-au incercuit rusnacii, am luptat ca nebunii, pana am terminat gloantele si dadeam cu arma ca cu bata, disperati sa ne pastram viata. Am omorat multi, foarte multi rusnaci acolo, dar ne-au coplesit. Cei cativa care am scapat din pluton am fost luati prizonieri. Ne-au dus legati ca pe criminali, in bou-vagon, fara mancare sau apa, mai multe zile. Pe unde opream de ne numarau si aruncau cadavrele, ne loveau crunt, cu ura, cu paturile de la arma. Daca nu ne miscam suficient de repede asmuteau cainii pe noi, de ne hartaneau rau de tot. Cand am ajuns la Vorkuta ni s-a parut ca l-am vazut pe Dumnezeu in carne si oase, afland ca s-a terminat cu drumul si o sa stam in colonia de munca silnica. Dar Golgota noastra acolo era, in colonia aia. Isus a urcat-o o data, pana la rastignire, noi o urcam in fiecare zi de mai multe ori. Munceam de dimineata pana seara, munci grele ca de ocnasi si ne dadeau un castron cu hrisca de mei si o felie de paine pe zi. Muream pe capete, dar nu le pasa. Eu si Gica al tau am avut zile, desi slabi ca doi ogari ne-a ferit dumnezeu de pneumonie, dizenterie sau alte boli ca astea. Ne-am avut ca fratii, ne ajutam unul pe altul ca sa rezistam. Dupa cativa ani s-a mai inmuiat putin regimul, mai puteam sa iesim din lagar pana intr-un sat sa cumparam cate ceva. Gica al tau, o sa fie greu sa afli, pana la urma a cunoscut o rusoaica, care lucra in lagar la bucatarie. Barbati erau putini in Rusia , dupa ce murisera milioane in razboi. Rusoaica ne-a tinut in viata, ne dadea mancare pe ascuns, dupa ce se intuneca, ne-am mai pus putin pe picioare. Pana la urma Gica s-a insurat cu ea, rusii mai inchideau ochii la casatorii cu detinutii in ultimul timp, din cauza lipsei de barbati tineri din tara. Dupa moartea lui Stalin a inceput sa ne mai dea drumul la cei cu pedepse pana in 10 ani. Asa ca atunci cand m-au trimis acasa Gica mi-a zis sa trec sa te caut si sa-ti spun sa nu-l mai astepti. Ca el nu mai vine, lui i-au dat  20 de ani, ca l-au prins cand incerca sa evadeze in ’46, ar mai fi vreo zece, sta sa-i faca si ramane cu femeia aia. Sa nu-l judeci prea aspru, ca nu i-a fost usor sa ia hotararea asta.

Si barbatul s-a dus schiopatand usor prin praf spre sosea, astfel incat dupa cinci minute nu se mai vedea, de te intrebai daca a fost aievea sau nu.

Din ziua aceea vecina Lenuta si-a reluat drumurile la biserica si a inceput sa faca iar pomeni pentru barbatul mort in razboi, care barbat  mort definitiv a ramas in sufletul ei pana intr-o zi din anul de gratie 2009, cand a intrat si ea pentru ultima data in biserica.

Va urma….

Anunțuri

Un gând despre &8222;Amintiri din copilaria mea – episodul 7 – Unde vedem cum in vara lui 1955 Gheorghe Ditu a murit pentru a doua oara&8221;

  1. vali marian

    L-am citit cu mare nerabdare…emotionant…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s