Amintiri din copilaria mea, episodul 1 – De ce nu m-au impresionat Morometii la prima lectura

caricatura-silviu_macrineanu1

Aveam cam 10-11 ani, cand a trebuit sa pun mana pe Morometii lui Preda, s-o citesc si sa-l caracterizez pe Niculae Moromete, pentru ora de Limba Romana. Paradoxal, dar opera celui care avea sa devina scriitorul meu preferat,  dupa ce am terminat facultatea, nu m-a impresionat  deloc la varsta aceea. Si cum m-ar fi putut impresiona, cand descria intamplarile din Silistea-Gumesti, cu oameni putin ciudati si cam suciti, batuti in cap de soarele campiei prafoase dinspre  Vlasca?

Pai se putea compara Silistea-Gumesti cu satul unde traiam eu, cu Obrejita cea potrivit asezata intre deal si campie, inconjurata de mii de hectare de vie trase pe sarma sau araci, cu livezi si paduri, cu garla serpuind pe langa sat, si cu calea ferata trecand prin capu’ satului? Avea Silistea morometiana “zoana” verde ce flanca acea cale ferata, unde stateam pe iarba, la umbra, privind trenurile care treceau in goana, spre Rm. Sarat, Focsani, sau spre destinatii mai exotice, cu nume ciudate ca Pascani, sau Mizil? Sau avea o padure intunecata, ca cea numita in sat Calugareasca, unde mergeam dupa urzici primavara si pandeam la Lacul Caprioarelor, pana venea o ciuta speriata sa se adape, urmarind-o fascinati, de parca era o fiinta de pe alte taramuri, aterizata printre noi?

Si ce oameni din satul lui Moromete se puteau compara cu satenii nostrii, toti oameni speciali pentru mine, carora le urmaream ore intregi gesturile, zicerile si obiceiurile, minunandu-ma cate puteau sa scoata din capetele lor cu par ciufulit, zmotocit si mai tare de masina de tuns manuala a lui Gheorghe Tiganu’, frizerul satului, mostenind – la a doua generatie – o meserie pe care nimeni din sat nu dorea sa o faca? Masina asta de tuns a fost cosmarul meu vreme de multi ani, pentru ca dintii erau tociti si, oricat o mesterea nea Gheorghe, tot “ciupea”, smulgandu-mi si lacrimi nenumarate impreuna cu smocurile de par negru si aspru, cu care m-a fericit Dumnezeu.

Avea oare satul lui Niculae oameni ca nea Traian, care era “brigadier” la CAP, functie care mi-a bantuit copilaria prin rezonanta ei, incat, intr-o buna  zi, mi-am luat inima in dinti si l-am intrebat pe tata: Ce trebuie sa faci, ca sa ajungi brigadier la CAP?  Tata s-a uitat la mine ciudat, cu mirare si neintelegere, s-a gandit putin la originea intrebarii mele, si mi-a raspuns cu ceva obida in glas: “Sa-i pupi in cur pe toti sefii de la CAP, asta trebuie sa faci!”. Eu aveam vreo 6-7 ani atunci, asta inseamna ca nu trecusera decat cam toti atatia ani de cand tata intrase in partid si – la doua saptamani dupa ce intrase – fusese chemat la Regionala, unde i se spusese ca acum, comunist fiind, e musai sa bage pamantul in colectiva. Ceea ce s-a si intamplat, dar dupa 6-7 ani tata tot nu digerase bine intamplarea.

La noi in Vrancea colectivizarea s-a terminat tarziu, pe cand m-am nascut eu –  in ’63 – inca se luptau cu ultimii tarani, sa le ia pamanturile. Si se mai luptau si cu “partizanii”, care, retrasi in Muntii Vrancei, ajutati de sateni si inarmati cu arme pastrate din razboi, purtau lupte sporadice cu trupele securitatii, disperate ca nu-i puteau termina. Erau fosti ofiteri din armata regala, precum si cativa tarani incapatanati, care intelesesera repede ce este comunismul, preferand sa moara decat sa accepte aceasta noua forma de impilare.

Putina lume stie ca rezistenta armata impotriva comunismului s-a terminat in Romania prin 1963 -1965, fiind cea mai indelungata din toata Europa cucerita de rusi. De aceea ma enervez intotdeauna cand aud  despre romani aprecieri de genul: “popor vegetal, care nu a fost in stare de o revolta, ca ungurii, cehii sau polonezii”; „mamaliga romaneasca care nu explodeaza” etc.

Avem noi, ca natie, pacatele noastre, am inghitit 45 ani comunismul adus pe tancurile rusesti (desi cu noduri), dar oameni ca Elisabeta Rizea, ca cei din Sumanele Negre, si din alte organizatii de partizani, au  spalat multe dintre ele. Iar ce a mai ramas au spalat martirii de la Pitesti, Gherla, Aiud, Rm. Sarat si de la Canal, deportatii din Baragan, victimele Tribunalelor Poporului, si ale plutoanelor de executie.

Dar sa revin la nea Traian, pe care il vedeam vara in fiecare zi, pe la doua dupa amiaza,  trecand spre casa pentru ca sa pranzeasca, calare pe bicicleta, purtand intotdeauna camasa calcata si palarie usoara, gri sau bej. S-ar putea ca se fapt aceasta palarie sa fie la originea fascinatiei mele in ceea ce-l priveste. Barbatii din Obrejita purtau si ei palarii, basci sau sepci, dar acestea semanau cu cele ale silistenilor, erau pleostite, decolorate de prea multa purtare, unele mostenite din tata in fiu presupun, dupa cum aratau. Faptul ca nea Traian manca acasa de pranz si statea un ceas sa-si faca siesta, il diferentia clar de muncitorii pe care-i pastorea, care mancau asezati pe jos in camp, fiecare din traista proprie.

Spuneam ca obrejanii purtau basci, asa faceau multi dintre romani, chiar devenise o parte din uniforma lor de lucru, din salopeta pe care o purtau muncitorii. As fi curios sa stiu cum a patruns basca, aceasta palarie a locuitorilor din tara ce-i poarta numele, odata cu rusii in Romania. Personal, banuiesc ca a venit odata cu rusii, pentru ca in imaginile pastrate din perioada interbelica observ ca muncitorii purtau sepci sau palarii, nu am vazut basci pe capetele lor. E posibil ca “voluntarii” rusi, plecati sa lupte in razboiul civil spaniol (cu arme, tancuri, avioane si ce mai aveau ei prin curte), fascinati de aceasta varianta de acoperamant a capului, ieftina si usor de fabricat, sa o fi adus in Rusia natala, care s-o fi exportat-o apoi ca port-drapel al luptei revolutionare. Am purtat si eu basca, chiar am o poza din clasa a I-a, in uniforma si cu basca, privind incruntat spre obiectiv, ca un revolutionar in devenire ce eram! Imi aduc aminte de aceasta poza de fiecare data cand il vad pe Manolo, liderul galeriei nationalei de fotbal a Spaniei, cu imensa basca neagra pe cap, batand toba la vreun European sau Mondial de fotbal.

Va urma…..

Anunțuri

Un gând despre &8222;Amintiri din copilaria mea, episodul 1 – De ce nu m-au impresionat Morometii la prima lectura&8221;

  1. vali marian

    imi place atmosfera pe care o reinvii; prin ochi de copii altfel se vede acea perioada din istoria noastra…felicitari…abia astept urmatorul episod…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s