Macri’s – Amintiri din copilaria mea, ep. 4 – Unde se vede ca romanii s-au avut ca fratii dintotdeauna!

Unul din motivele pentru care ma perpeleam adesea in copilarie era obiceiul obrejanilor de a-si da porecle si de a le folosi fara parcimonie, in orice referire la o anumita persoana sau familie. Familia mea se pricopsise bineinteles si ea cu o porecla, a carei origine n-am reusit s-o dezleg nici pana azi, astfel ca orice referire la membrii ei era insotita de explicatia: ”a lu’ Cireasa”. Daca vorbeau despre  tata si spuneau “Costica Macrineanu a facut” sau “Costica Macrineanu a dres”, sigur era de fata si unul care nu-l cunostea dupa nume si intreba: ”Care Costica, bre?”. Si raspunsul venea sec : ”Costica a lu’  Cireasa, ma!”, iar nelamuritul dadea din cap aprobator si emitea un “Aha” cantat, de parca deodata s-ar fi deschis portile cerului si toata iluminarea divina s-ar fi pogorat asupra capului lui, de  altfel mai usurel la cantar.

Porecla asta m-a necajit multi ani, dar nu pentru ca ar fi fost ceva de ocara, fata de porecle precum: A lu’ Pazvante, A lu’ Satelitu, A lu’ Chicior de porc, A lu’ Frichinitu, A lu’ Cioc, A lu’ Tiriplici, A lu’ Ciot, a noastra nici nu merita prea multa atentie. Ma necajea faptul ca nu reuseam sa aflu de unde ni se trage si pasiunea mea timpurie pentru istorie se manifesta deja in incercarea aceasta, de a afla secrete de mult uitate. Ii zapacisem pe toti cu intrebari despre porecla, pana cand tata a gasit o posibila explicatie: intre cele doua razboaie mondiale un unchi al sau s-a ocupat cativa ani cu achizitionare de fructe de la sateni, pentru un negustor mare din Bucuresti. El contracta fructele de la sateni anticipat, stabilea perioada cand vor fi culese, iar negustorul aparea la momentul respectiv cu banii si le transporta in pietele Bucurestiului. Cred ca acest stramos a fost singurul cu spirit comercial din familie pentru mai multe generatii , chiar daca participa doar ca intermediar in afacerea respectiva.

Asa se face ca m-am mai linistit cu porecla de familie, dar am descoperit ca nu stiam prea multe despre inaintasii mei, care purtasera numele de Macrineanu sau Guiu. Si am inceput sa-mi indrept cercetarile in directia lor. Tata a cedat primul si am constatat ca ceea ce stia el mergea pana pe la 1880, an cu o iarna deosebit de grea, iarna in care in familia Macrineanu se petrecuse o intamplare mai rar intalnita. Erau in Obrejita doi frati Macrineanu,  Tudose si Victor, primul dintre ei fiind stra-strabunicul meu. Deoarece noi proveneam din Macrina, un sat al comunei Puiesti din judetul Buzau, la sosirea in Obrejita ni s-a spus Macrineni, dupa satul de origine, obicei des intalnit in onomastica romaneasca: Ploesteanu, Brasoveanu, Sihleanu, Buzoianu, etc.

Cum trecusera ani buni de cand se asezasera  in Obrejita, fiind casatoriti si cu copii, erau socotiti – cum se spune la tara – “de-ai satului”. Din satul acesta care-i adoptase fara rezerve plecasera sa-si versele sangele peste Dunare, la ordinul printului Carol I, avand norocul sa se intoarca teferi si cu speranta ca se vor indura boierii si le vor da si lor ceva pamant, in schimbul participarii lor la razboi. Speranta a ramas desarta, asa ca in 1880 iarna i-a pus la grea incercare, era foamete mare dupa o vara si o toamna secetoasa, viile nu dadusera mult rod,  asa ca pentru un sat de podgoreni viata era greu de indurat. Au fost mai multi ani grei in Regatul Romaniei dupa Razboiul de Independenta, de parca ne bestemase cineva ca ne-am desprins de Imperiul Otoman, a carui suzeranitate o acceptasem atata amar de timp, de voie, de nevoie. Poate nu intamplator tocmai in aceasta perioada mai grea din punct de vedere economic, mai precis in 1883, lua nastere Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania, pe baza ideilor lui Gherea, ca prim partid de stanga constituit pe aceste meleaguri.

Asadar intr-o noapte geroasa de ianuarie, cand crivatul spulbera zapada ingramadita in troiene uriase pe campurile de langa sat, Tudose Macrineanu s-a trezit brusc din somn datorita unei bubuituri infundate. A stat putin in fund pe patul cu saltea de paie de grau, a ascultat cu atentie, dar nu a mai auzit nimic; cainii nu latrau, asa ca a dat sa se culce la loc. O noua bufnitura l-a facut sa sara din pat, sa aprinda lampa cu gaz si sa-si scoale muierea. Aceasta s-a trezit speriata, a aflat de la Tudose despre ce e vorba, a ascultat si ea atenta, iar la urmatoarea bufnitura a exclamat: ”Umbla cineva la staulul boilor!”. Tudose s-a luminat deodata asupra sursei zgomotelor, i-a dat dreptate si a scos iute flinta pastrata “souvenir” din razboiul de la Plevna, incepand s-o incarce. Incarcarea nu se facea usor la o flinta, deoarece incarcatura si glontul se introduceau  pe teava si se se presau cu o vergea lunga, metalica, anume prinsa sub teava, intr-un locas. La o noua bufnitura Tudose a dat buzna in staulul de langa casa, tocmai la timp sa vada cum cineva se indeparta cu boii lui prin viscol, prin fundul gradinii, dupa ce daramase cu toporul unul din peretii de pamant galben ai staulului.

Disperat stra-strabunicul meu a strigat: “Stai! Stai ca trag!”, dar se vede treaba ca fantoma alba intrezarita prin viscol nu facuse armata, pentru ca nu s-a oprit. Atunci Tudose a dus arma la ochi si a tras cat putea el de bine in conditiile in care se gasea, adica in picioarele goale si in izmene, orbit de rafalele de viscol. Dar umbra a continuat sa se indeparteze, lasand insa in urma boii care i-ar fi incetinit fuga. Stramosul meu si-a recuperat boii care, asa slabi si costelivi cum ajunsesera, reprezentau totusi o mica avere, mai ales ca fara ei n-ar fi avut cu ce sa are si sa semene in primavara. I-a adus in casa, si-a pus o stacana de vin, a baut-o pana la fund si a inceput sa se imbrace.

-Ce faci ma, l-a intrebat muierea?

-Ma duc dupa el, a spus Tudose. Nu-l las nepedepsit pe nemernic. Da flinta s-o incarc iar si plec!

Nevasta i-a dat flinta dar cand a vrut sa o incarce –  ia vergeaua de unde nu-i! S-a uitat mirat in jur, a privit pe jos, dar nimic. Si atunci si-a dat seama ca, in graba lui de a prinde hotul, a uitat vergeaua pe teava si a tras cu ea cu tot! Asta era, Tudose s-a resemnat, a luat o toporisca cu coada lunga, un felinar si a plecat prin viscol, sa urmareasca urmele din zapada, pana nu le-ar fi sters viscolul de tot. La vreo cateva zeci de metri de staul a gasit urme de sange in zapada, semn ca vergeaua gasise tinta. Dar nici urma de vergea!  Dupa vreo cateva sute de metri urmele se pierdeau, nici petele de sange nu se mai vedeau, asa ca s-a lasat pagubas.

-Nu l-ai prins asa-i? l-a intrebat muierea, mai degraba bucuroasa de asta, pentru ca era speriata de ideea unei confruntari intre barbatul ei si un hot necunoscut.

-Nu, dar stiu cum s-o fac!, a raspuns Tudose cu un zambet mijit in coltul buzelor. Maine sa ma scoli inaintea cantatului cocosilor.

Asa se face ca pe la patru-cinci dimineata Tudose, cu toporisca la el si cu un caine ciobanesc alaturi, s-a postat pe drumul din capul satului, la iesirea acestuia spre Plainesti. Acolo era singurul doctor pe o raza de vreo 15 kilometri si era foarte cautat de toti oamenii din vreo 10 sate din jur. Pe la cinci jumatate apare in zare o sanie trasa de un cal, cu doi oameni pe capra, manand spre Plainesti. Cand s-au apropiat suficient , Tudose s-a pus in mijlocul drumului, a pus mana pe darlogii calului si l-a oprit.

-Buna dimineata fratioare! Buna dimineata cumnata!, i-a salutat Tudose pe ocupantii saniei, ce stateau pe capra inveliti peste picioare cu o dulama groasa. Incotro asa de dimineata?

-Pana la Plainesti la doctor, a raspuns cu glas tremurat femeia. Frate-tau nu se simte prea bine, a intepenit iar de mijloc.

-Asa care va sa zica, a intepenit iar. Dar ia da tu putin dulama la o parte de pe el, a ridicat glasul amenintator Tudose.

Si cand femeia , cu fata alba de frica, a ridicat dulama, Tudose s-a pus pe un ras cu hohote, asa de tare ca au inceput sa latre intaratati si cainii de la marginea satului. Si avea si de ce sa rada, pentru ca vergeaua ce plecase din flinta lui il lovise pe Victor dintr-o parte, ii strabatuse amandoua bucile, ramanand bine fixata acolo, asa ca acum arata ca un pui pus pe tapusa, numai bun de pus la rotisor. Acum se lamurise Tudose cine era hotul inventiv, de ce nu-l latrasera cainii si de ce nu gasise vergeaua in fundul curtii.

Va urma…….

Anunțuri

Un gând despre &8222;Macri’s – Amintiri din copilaria mea, ep. 4 – Unde se vede ca romanii s-au avut ca fratii dintotdeauna!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s