Macri’s – Amintiri din copilaria mea, episodul 11 – Cum am dat 1 leu, ca să mă întâlnesc personal cu Stalin!

 

Stalin

Ca adolescent, de 15 – 16 ani, una din preocupările mele de bază vara era să bat la picior Brașovul, orașul în care aveam doi frați mai mari, și pe care l-am îndrăgit de la 10 ani, de când l-am văzut întâia dată. În vacanță mergeam să stau două săptămâni la fratele meu cel mai mare, Nelu, ceea ce reprezenta pentru mine cea mai mare bucurie din an. Am avut întotdeauna o atracție deosebită față de orașele pe care nu le cunosc, mă cuprinde întotdeauna o emoție puternică atunci când fac primii pași într-un astfel de oraș, presimțind parcă noi aventuri, abia întrezărite în dorință. Celălalt frate, Cornel, lucra la CFR și locuia într-un cămin de nefamiliști, undeva în zona  unui depou din apropierea Gării Mari. Nu știu de ce, dar așa îi spuneau brașovenii gării, poate pentru că orașul avea și gara Bartholomeu, halta Dârste, și poate și alte asemenea edificii.

Asa că Brașovul a rămas orașul meu de suflet, emoția ce mă încearcă atunci când intru cu mașina pe Calea București este înzecit mai mare decât cea pe care o simt la intrarea în Constanța, când văd vaporul de la intrarea in oraş. Am descoperit Brașovul, cum am mai spus, pas cu pas, de-a lungul a cinci – șase ani, și pot spune că am avut oarece metodă în explorarea lui. În fiecare zi luam troleibuzul din zona Uranus, unde locuia fratele meu, mergeam cu el multe stații, fără să le număr, apoi coboram pur și simplu la întâmplare. Mă plimbam în zona respectivă până oboseam, studiam tot ce mi se părea de interes: clădiri, cofetării, cinematografe, licee, apoi – la apariția plictiselii – săream în alt troleibuz. Repetam figura de două – trei ori pe zi, până mă lua foamea și mă retrăgeam la “garaj”. E foarte ușor să descoperi un oraș după un astfel de algoritm, uneori le povesteam fraților despre lucruri văzute pe care ei nu erau în stare să le recunoască, de bună seama fiindcă nu le văzuseră niciodată.

Într-una din aceste peregrinări m-am hotărât să-l vizitez pe Cornel la căminul de nefamiliști, ca să văd ce mai face. Am mers cu troleibuzul până în Bartholomeu, am trecut liniile ferate și mă strecuram printr-un peisaj mohorât, plin de depozite, macazuri, garduri vechi și linii ferate întretăiate, totul  asezonat cu miros de păcură și creuzot. Cum mergeam așa, cu gândurile aiurea, mă trezesc strigat de un glas pițigăiat, ce venea de la vreo doi metri înăltime:

-Nenea, nenea, dacă îmi dai un leu te duc la Stalin!

M-am uitat mirat în jur, n-am văzut pe nimeni, așa că am crezut că strigătul nu mi-era adresat.

-Nenea, nenea! Dacă-mi dai un leu ți-l arăt pe Stalin, să mor io!

În  sfârșit am depistat emitentul apelului, în persoana unui țigănuș de vreo 7-8 ani, care stătea periculos de sus pe un gard de beton, prăfuit, înalt de cam doi metri, legănându-și nepăsător picioarele. Miroseam o țeapă, datorită experienţelor anterioare cu astfel de personaje, dar curiozitatea îmi fusese stârnită, de parcă ţigănusul știa cât de mult mă pasiona istoria !

Totuși, mă gândeam, de unde să știe un copil de vârsta lui despre Stalin, ca să inventeze așa ceva? Poate era ceva interesant de văzut aici, mai ales că pînă să moară dictatorul rus, Brașovul fusese redenumit Orașul Stalin, în cinstea acestuia.

-Unde este Stalin, măi puță? Ia zi!

-Da’ îmi dai leul, dacă ți-l arăt? Ai un leu?

-Am, măi “pistruiatule”, uite-l aici. Dacă merită ce o să văd, al tău este. Înainte însă nu ți-l dau. Dacă vrei așa, bine, dacă nu – pa!

-Bine, da’ dacă nu mi-l dai după aia, te spun lu sor-mea, și te bleastemă, că e vrăjintoare mare!

-Eh, dacă e “vrăjintoare”, e musai să ți-l dau. Hai că n-am timp toată ziua, unde este?

La aceste cuvinte ţigănuşul se hotărâ, se aruncă jos de pe gard – de parcă plutea – și-mi  făcu semn să-l urmez. Urmă o expediție palpitantă, ce debută cu strecurarea printr-o spărtură de gard, traversarea unei curți abandonate, deschiderea unei uși ruginite a unei hale dezafectate, și surpriza cea mare: Stalin, în toată măreţia sa. Pe pardoseala halei zăcea uitată de timp o statuie gigantescă a dictatorului, înaltă de 7-8 metri cel puțin, dintr-un bronz cu urme de oxizi. Eram pur și simplu siderat! Văzusem la televizor statui ale lui Lenin și Stalin, cele din orașele sovietice, vedeam că sunt mari, dar doar acum, stând lângă una din ele, răsturnată într-o rână, îmi dădeam seama de proportiile lor gigantice. Statuia ecvestră  a generalului Suvorov, ce tronează și acum în satul vecin cu satul meu natal, în Dumbrăveni adică, pe un deal de lângă șoseaua București – Suceava, mi se părea acum de jucărie. Ce macara putea mișca o astfel de statuie, să o pună pe soclu sau să o dea jos? Ce minți de ingineri puteau  să creeze forma în care să se toarne o asemenea statuie, chiar și făcută din bucăţi?

Macaraua gigantică, ce rula probabil pe cale ferată, care mișcase gigantul de bronz din centrul orașului până la periferie, suferise mai mult ca sigur o sincopă la debarcarea ei, pentru că degetul marede la mâna dreapta se rupsese, și zăcea alături de statuie.  Am încercat să-I cuprind cu brațele și abia am reușit! Era acea mână cu care Stalin, pe cap cu nelipsita șapcă, le arăta popoarelor prietene – înrolate cu forţa în cruciada comunismului – drumul spre victorie! Paradoxal, tocmai indicatorul acesta pretins mesianic se rupsese primul, după mutarea statuii.

Brașovul fusese vreme de mulți ani Orașul Stalin, mai mult chiar, pe dealul Tâmpa se scrisese – din copaci ce aveau frunze de nuanțe diferite – spre gloria titularului: STALIN. După moartea sa, când Hrușciov a început campania de demascare a crimelor odioase înfăptuite de Stalin (de el singur, partidul n-avea nici o vină, binenţeles), s-a întâmplat într-o noapte o mare “nenorocire”. De la o țigară aruncată aiurea, probabil, pădurea de pe Tâmpa a luat foc, pompierii brașoveni s-au mișcat mai încet, fie datorită lipsei de pregătire, fie datorita faptului că ardelenii sunt mai molcomi, astfel că atunci când au ajuns mașinile speciale la locul faptei, dezastrul se produsese: zona cu scrisul arsese aproape în intregime. Braşovenii au fost extrem de trişti, vreme îndelungată…

-Nenea, a zis ţigănuşul, îmi dai leul acuma? Că eu ți l-am arătat!

M-am trezit la realitate, puțin buimac, puțin speriat, de parcă cine știe ce duhuri rele bântuiau locul. Am scuturat din cap și i-am întins leul de metal, apoi am plecat mai departe, gândindu-mă fără să vreau la fraza de debut a Manifestului Partidului Comunist, al lui Marx: ”O stafie bântuie Europa… !”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s