Amintiri din copilaria mea,episodul 6 – In care urmasii “celor mai drepti si mai viteji dintre traci” seamana mai mult cu avarii

Unul din evenimentele anuale ale copilariei mele , care-mi amintea ca anotimpurile sunt ciclice si ca iarna batea la usa, era facutul tuicii la cazanul C.A.P.-ului. Pentru cei nascuti in alte vremuri C.A.P. era prescurtarea de la Cooperativa Agricola de Productie, adica o forma de intovarasire in care taranii puneau in comun tot ce aveau: cai, carute, pamant, unelte si forta bratelor, iar la vremea recoltei imparteau 5-10% din ce produceau, pentru ca restul era cota obligatorie de dat la stat .Cu alte cuvinte varianta autohtona a colhozului  rusesc, colhoz cu care taranii trimisi pe frontul de rasarit erau speriati ca va veni peste ei, daca nu invingeau amenintarea antihristului cu care ne invecinam. Nu-i vorba ca dupa ce vedeau cu ochii lor la fata locului beneficiile colectivizarii, dupa ce discutau cu prizonierii rusi si cu fratii basarabeni ce gustasera putin din acele beneficii, taranii romani strangeau si mai tare arma in mana si – binecuvantati de preotii militari, dadeau piept cu Necuratul.

Multi nu s-au mai intors de pe frontul de rasarit, altii au ramas prizonieri de razboi 2-3 sau chiar 15-20 de ani, iar cei socotiti “criminali de razboi” nu s-au mai intors nici pana azi. Colonia de romani de la Vorkuta, din indepartata Siberie, cu batrani care inca vorbesc romaneste si citesc vreo carte romaneasca ferfenitita, pastrata prin cine stie ce minune, sta marturie despre cerbicia neamului romanesc atunci cand ii este amenintata cu adevarat fiinta. Si tot acolo gasim si ultimele urme din floarea de altadata a taranimii si intelectualitatii din Basarabia, unita de destinul crud  intru distrugere cu fratii de dincoace de Prut. Sa nu uitam ca la Vorkuta a avut  loc prima greva politica din istoria URSS, cand in 1953 peste 250.000 de detinuti si prizonieri de razboi au refuzat sa mai iasa la munca, iar romanii au fost in primele randuri ale grevistilor.

La cazanul de tuica am aflat pentru prima data ca romanii se luptasera cu rusii, se luptasera crunt – pe viata si pe moarte, pentru a-si lua inapoi  mosia pierduta peste vara, cum spune cantecul vechi:

Azi noapte la Prut, razboiul a’nceput,
Românii trec dincolo iara,
Sa ia înapoi, prin arme si scut,
Mosia pierduta asta vara.

Facusem istoria romanilor in clasa a IV-a, dar mi-era complet straina informatia despre inceputul celui de-al doilea razboi mondial, despre trecerea Prutului si luptele crancene de la Cotu’ Donului. Toate acestea le-am lamurit culegand informatii picatura cu picatura, precum curgea tuica la iesirea din serpentina, mai ales din povestile celor care erau obisnuitii locului seara de seara: nenica Pazvante, nea Iulica, nea Gheorghita, a lu Gagarin si altii pe care nu-i mai tin minte.

Tata, care era de parere ca mama ma proteja cam mult cand era vorba de muncile fizice, nu facea rabat de la o hotarare a sa si, cam de pe  la 11 ani, trebuia sa prestez munca de ajutor la facutul tuicii, intr-o noapte de sambata spre duminica, de obicei pe la sfarsitul lui noiembrie. Munca nu ar fi fost foarte grea (transportul bostinei pana la cazan se facea cu caruta, intr-o cada de lemn), ea consta in descarcarea bostinei cu galeata de sus din cada si desartarea in cazanul de alama, cel mai mare din sat, ca si golirea acestuia cand distilarea se termina. Incepeam sa atatam focul cand ni se apropia randul, de obicei pe la 10  noaptea, distilam toata noaptea, cam 2-3 cazane, iar pe la 6 dimineata eram acasa, cu 50-60 de litri de rachiu din vin, marfa garantata. Cel mai mult ma deranja la aceasta operatiune mirosul, atat al prastinei cat si al cauciucurilor vechi de tractor cu care atatam focul, faptul ca aveam doar un bec chior la care nu puteam citi nimic in momentele moarte si prezenta betivilor satului, galagiosi si parca de pe alta planeta.

Acesti betivi, mai sus amintiti, aveau si partile lor bune: ca sa primeasca ceva de baut se inghesuiau sa faca focul, imi luau galeata din mana cand incarcam sau descarcam cazanul, dadeau tot felul de sfaturi si povesteau din tinerete dupa ce se imbatau de la tuica aceea calda, care le lua mintile repede. Adormeau pe jos, unde erau niste coceni de porumb aruncati intr-un colt, dar dormeau agitat, somnul le era bantuit de umbre si mormaiau tot timpul. Unul mai ales, nea Iulica, se trezea cateodata urland pur si simplu, sarea in picioare  si incerca sa se apare cu mainile de un pericol imaginar, cu groaza in privirile sticloase, de parca ar fi venit un moroi de pe lumea cealalta, sa-l duca in tinutul sau. Tata se supara ca-mi stricau scurtele reprize de motaiala intre doua activitati, ii certa – dar cu duhul blandetii, si-l intreba pe nea Iulica;

-Ce-ai visat mai crestine, de ce-ti era frica asa de tare cand te-ai trezit?

-Am visat ca m-au prins ciolovecii , ca ma legasera si ma duceau in lagar, in Siberia, unde sunt Gheorghe a lu’ Ditu, Costica Alexe, Spiridon a lu’ Mutu , Ion alu’ Vararu si cati altii? De acolo nu se intoarce nimeni niciodata, Costica!

-Hai ma ca nu-i chiar asa, spunea tata. Nu s-au intors a lu’  Ghinanaru, a lu’  Chiosa , a lu’ Purcica si inca vreo doi dupa razboi din prizonierat? I-a tinut aproape un an si gata, i-a trimis acasa, la nevasta si copchii.

-Da, asa este, dar astia n-au avut dosar de cremenali de razboi, nu i-a dovedit nimeni sa fi facut altceva decat sa traga in cioloveci, in timp ce si ciolovecii trageau in ei. Cati ani aveai tu Costica cand am trecut noi Prutul?

-Eram mic ma, aveam 8 ani, ma trimitea tata cu caprele pe zoana si ma uitam la trenurile pline de soldati ce treceau  spre rasarit.

-Erai mic, ma. Asa care va sa zica, te trimitea Paraschiv cu caprele. Strasnic barbat, taica-tau! Sa stinga el singur, cu mainile goale focul ala de la moara, nu prea vezi asa ceva in zilele noastre. Erai mic si nu stiai ce se intampla in razboi, Costica. Eu am fost jandarm, pazeam ordinea in comuna, mai altoiam pe unul care fura un cal, pe care il dadeam inapoi stapanului, dar la puscarie n-am bagat pe nimeni niciodata. Si pentru ca l-am facut scapat pe unul din Tamboiesti, care o violase pe una din Sihlea, m-au trimis pe front. Ehei Costicuta, daca vedeai tu ce am vazut noi acolo, nu mai puneai geana peste geana linistit, toata viata ta. Ce crezi ca numai nemtii au facut grozavii acolo in Rusia, asa cum invata puta asta al tau la scoala? Si noi am facut, si noi am facut Costica, chiar mai rele decat nemtii sau ungurii de langa noi. Am violat fete tinere de 12-13 ani, femei cu copiii de mana, femei gravide carora pe urma le infigeam baioneta in burta sau le impuscam, sa nu mai aduca si alti rusnaci pe lume, care sa vina peste noi in tara si sa ne puna sa mancam la cazan. Am impuscat civili Costica, de la copchii  la batrani cu barba sura, daca gaseam in casa o arma strigam: “Partizani, ai?, Partizani?” si-i curatam pe toti, cu mic cu mare. Apoi le beam vodka, mancam ce gaseam prin camara si dadeam foc casei, sa nu ramana urme. Cand rusii au pornit contraofensiva si au inceput sa ia prizonieri, aduceau civili si-i confruntau cu prizonierii , daca civilul te recunostea si spunea ca ai facut grozavii, te treceau la cremenali de razboi si nu mai aveai cale de intoarcere.

-Ia mai taci ma ca-l sperii pe asta mic, cu bolboroselile tale de betiv, ca nu te mai trezesti din betie, nu te-am vazut niciodata treaz! – incerca tata sa opreasca sirul destainuirilor periculoase.

-Tac, Costica tata , tac. Asa e ca nu ma mai trezesc, doar bautura ma mai ajuta sa uit de toate, mai ales de Al de Sus, care nu doarme si ne judeca, ne judeca si acum si la judecata aia, ultima. Mie mi-a dat peste cat pot sa duc: un copil nascut debil – noroc ca nu a trait decat vreo doi ani, altul la puscarie pentru omor , nevasta-mea s-a dus pe pustii, la ea la Trestieni, sa nu mai vada in batatura si am ramas singur pe lumea asta.

Asa am aflat eu prima data ca noi romanii nu suntem poporul cel mai drept si mai viteaz de pe lumea asta, ci suntem un popor care are si bune si rele, a facut si masacre si grozavii greu de inteles la 11 ani, ma rog pentru mine ele vor ramane greu de inteles si la 80 de ani probabil, asa ca am inceput sa fiu interesat de istorie. Am inceput sa citesc carti de istorie, Magazinul Istoric, reviste, tot ce-mi cadea in mana. Dar spre surprinderea mea in aceste carti noi romanii ramaneam acelasi neam nemaipomenit, fara prihana, care ne bateam cu gepizii, cu avarii, cu gotii, cu tatarii, cu turcii, cu lesii, ii dovedeam pe toti si ne aparam tarisoara asta chinuita, dar ravnita de toti vecinii. Si am inceput sa nu mai cred in acele carti, asa ca mi-am mutat munca de cercetare in interogarea batranilor, cati mai traiau prin sat la vremea aceea.  Mama ma ajuta si ea, povestindu-mi ce se intamplase in copilaria ei zbuciumata, mai mult chiar mi-a dat o carte de scoala primara, de prin anul 1942 cred, s-o citesc, dar sa nu o arat si altor copii de pe ulita.

Cartea asta m-a socat peste masura, incepea cu o poezie dedicata regelui Mihai si zilei de 10 Mai, ceea ce era de neinteles, de vreme ce toate cartile mele de scoala incepeau cu poza Tovarasului Nicolae Ceausescu si cu poezii omagiale pentru acesta. Apoi gaseai in ea Tatal Nostru si alte rugaciuni, pilde biblice si mici povestioare cu voevozi , povesti despre sfinti si martiri.  Acolo am gasit prima data o incercare, poate putin naiva, de explicare a obiceiului de a vopsi oua rosii de Pasti. Se spunea acolo ca Isus, in drumul lui spre Golgota, a trecut si prin gradina Ghetsimani. In gradina, sfarsit de oboseala si clatinandu-se sub greutatea crucii, a izbit cu lemnul un arbust, unde-si avea cuibul o porumbita. Vazand cum cuibul statea gata sa cada in urma izbiturii, Isus a luat cele 3 oua in mana ca sa nu cada si a oprit clatinarea copacelului. Cand a dat sa puna ouale la loc a vazut ca erau murdare de sange si a incercat sa le stearga. Dar cu cat incerca mai abitir, cu atat se murdareau mai tare, pana s-au facut rosii de tot………

Si mai avea cartea respectiva niste harti deosebite ale tarii noastre, peste care cenzura lipise cate o pagina alba de fiecare data cand apareau. Mama m-a invatat sa ma uit la ele punandu-le in fata unui bec puternic si sa descopar ceea ce fusese candva Romania Mare, ciopartita in 1940 de vecini. Si-mi spunea mama poezii interzise, care incepeau cu strofe ca aceasta:

”De la Nistru pan’ la Tisa
Tot romanul plansu-mi-s-a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.”

Iar eu mirat intrebam:

-Cine a scris poezia asta , mama?

-Eminescu dragul meu, dar vezi sa n-o spui la nimeni, ca e interzisa!

Halal de acea tara in care poetul national, simbolul sufletului si simtirii romanesti, avea poezii acceptate si poezii interzise, pentru a nu deranja Marele Prieten de la rasarit, de care Eminescu se ocupa in chiar a doua strofa a Doinei sale………..

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s