Armata la romani, episodul 2 – Eu cand vreau sa fluier, fluier !

Una din figurile care pareau imprumutate din cartile lui Hasek despre Svejk era cea a colonelului Gligor, comandantul meu de batalion, daca pot spune asa. De ce pastrez semnul indoielii asupra afirmatiei? Pentru ca numeric, noi – soldatii cu termen redus – aveam efectivul unei companii, dupa regulile armatei romane comuniste. Cand a fost vorba sa fie incredintata conducerea ei cuiva din unitate, optiunea a fost acest Mos Teaca care, date fiind calitatile lui de mare comandant de osti, ramasese fara “colegiu”, cum ar fi spus nenea Iancu. Cum trebuia sa aiba si el o comanda, o primise pe aceasta, lucru pe care nu-l aprecia, pentru ca la gradul lui s-ar fi cuvenit sa comande un batalion. La gradul lui dar nu si la intelectul lui! Asa ca ne prapadeam de ras cand, la adunarea companiei pe platou, Gligor ne comanda teatral: “Batalion, la dreapta!”,”Batalion cu pas de defilare,inainte maaarrrs!”.

Amuzamentul nostru era completat si de faptul ca tipul arata exact ca Hitler,asa cum l-a parodiat Chaplin in “The great dictator”. Avea acea celebra mustata tip musca, era mic si cracanat, brunet si cu ochii usor injectati, iar cand se forta sa ne tina discursuri educative incepea sa se balbaie exact ca Ceausescu, “comandantul suprem” al armatei din care faceam parte, noi temporar, el pe viata. Colegul meu Jescu, zis Zeba, un scump de pe meleaguri botosanene , cazuse in admiratie in fata perlelor de limbaj ale colonelului, astfel ca avea tot timpul la el un carnetel si un creion bont, notand totul pentru a avea de ce sa rada la batranete, dupa cum marturisea.Cand ne strangeam seara in dormitor Zeba ne citea cele mai savuroase perle, iar in cele 9 luni de armata umpluse carnetelul de la un capat la altul. Singurul contracandidat serios pentru colonel era Rascanu, plutonierul de companie, caruia noi ii pronuntam numele Ra..canu, inmuind “s” – ul pana la disparitie, ceea ce-l scotea pur si simplu din minti.

Cat despre comandantul nostru, al Companiei a V –a, care ne boteza “batalionul 5”, cand de fapt cred c-ar fi trebuit sa ni se spuna Compania a VII-a dupa ispravile noastre, imi amintesc o zi cand ne-am adunat la raportul companiei de dimineata, dupa inviorare, iar Gligor a sosit surescitat, rosu la fata, balbaindu-se mai mult ca de obicei si perorand cu voce tare:
-Tovarasi militari! In aceasta noapte o mana criminala a dat cu piciorul si a spart chiuveta de la spalatorul 2! Daca pana diseara cel ce a facut-o nu recunoaste, va tai…va tai….va tai accesul la baie sambata!
Binenteles ca apoi s-a oprit blocat de felul in care noi ne fortam sa oprim hohotele de ras, desi amenintarea cu baia ne produsese fiori reci pe sira spinarii, pentru ca doar sambata aveam dreptul la baie, baie care dura cam 3-4 minute! Merita sa ne vezi sambata dusi cu plutonul la baie de plutonierul Rascanu, incolonati, dar imbracati doar in pantalonii de pajama, papuci si cu ustensilele necesare in mana. Baia amintea foarte bine baia similara de la Auschwitz, unde se petreceau scenele abominabile cu gazarea, aceiasi pereti decojiti, aceleasi sali mari cu tevi aparente, dusuri fara ciuperci si fara robineti, suspendate cam la 3 metri inaltime. Ne dezbracam in hol si intram in baia propriu-zisa in costumul lui Adam, cu sapunul in mana, asteptand sa vina apa, fiecare plasat cat mai aproape de un dus, in jurul caruia stateam ca petalele unei flori, ca sa prindem ceva apa. Plutonierul dadea drumul la apa, in timp ce vreun hatru dadea o comanda inexistenta, de genul: Atentiieee, spalati! Apa curgea cam 3-4 minute, in care trebuia sa te uzi, sa te sapunesti o data, sa te clatesti, sa te samponezi, sa te speli pe cap si sa te mai clatesti odata. Daca nu te miscai repede ramaneai cu sapunul sau samponul pe tine, spre amuzamentul celor mai rapizi.

Lipsa cronica de igiena impusa de regulile unitatii privind baia saptamanala ne disperase, asa ca episodul cu “mana criminala ce dadea cu piciorul” si spargea chiuveta avea o explicatie perfect logica, o sa vedeti imediat de ce. Seara stingerea era la 21.30, asa ca de la ora 21.00 trebuia sa mergem pe rand la spalator, ca sa ne facem toaleta de seara. Ingeniozitatea noastra de viitori ingineri ne facuse sa gasim o solutie sa ne spalam pe trup, desi spalatorul avea doar 10 chiuvete, cu oglinzi, puse fata in fata cate 5. In primul rand a trebuit sa “completam” 3 metri de furtun de cauciuc. Pentru cei care n-au facut armata, trebuie sa stie ca in armata nimic nu se fura, totul se “completeaza”! Te trezesti intr-o dimineata cand te imbraci ca nu mai ai centura, sau boneta, sau ciorapii (daca erau spalati,bineinteles)? Nu-i nimic, taci din gura si in noaptea urmatoare “completezi” ceea ce-ti lipseste.
Dupa ce ne procurasem furtunul, restul a fost floare la ureche: il introduceam pe teava rotunda a unei chiuvete si dusul ad-hoc era gata, mai aveam nevoie doar de un servant, care sa-l indrepte spre noi si sa dea drumul la apa. Era un circ intreg seara sa vezi 3-4 baieti goi stand aliniati la perete in spalator, in timp ce un altul ii stropea cu furtunul, asa cum pun politistii tunul cu apa pe protestatari, in tarile unde apa este ieftina (nu pot sa-mi imaginez scena respectiva intr-o tara africana, de exemplu). Cum nu era timp pentru toata lumea sa prinda furtunul, unii mai puneau picioarele sus in chiuvete, ca sa si le spele in timpul regulamentar de spalat, care era dramuit si el. Asa ca probabil unul ca mine, de 1,92 metri, sau ca Mitrea, care cred ca avea cam 120 kg, o facuse cu mai mult entuziasm si sparsese o chiuveta, spre disperarea lui Gligor.

Acest Mitrea era un tip deosebit de calm, avea un trup cum nu mi-a fost dat sa vad prea des in viata, parea turnat intr-o forma circulara, de sus pana jos, pe o inaltime de 1,70 metri. Avea o ceafa de bulgar eminescian, picioare si maini groase si musculoase, singura comparatie care cred ca i s-ar potrivi este cea cu Hulk, eroul de benzi desenate, mai putin culoarea, care la Mitrea era data de soarele excesiv al Baraganului, de pe la Lacul Sarat. Facuse rugby si asta se vedea, pentru ca avea cateodata miscari neasteptat de rapide pentru fizicul lui impunator. Mi-am adus aminte de el pentru ca in primul an de facultate, exasperat de Brasov – care nu avea si el un lac, un rau ceva, ca pe la Braila – a venit la mine, care de pe la 10 ani bateam orasul si-l stiam ca pe propiile buzunare, intrebandu-ma:

-Bai Macris, pe aici prin orasul asta nu poti sa faci si tu o baie ca lumea, nu exista nici un loc de scaldat?
-Ba da, mon cher , poti sa mergi la strand la Noua daca vrei. E cam in partea cealalta de oras, dar cu troleul ajungi in jumatate de ora. Vrei sa-ti explic cum ajungi?
-Da mai, spune-mi ca nu mai pot, imi fierb creierii in cap de caldura.

Daca as fi stiut ce avea sa se intample mi-as fi muscat limba si nu i-as fi spus nimic. Cert este ca a doua zi, care era zi de luni, m-am uitat dupa el prin amfiteatru, ca sa-l intreb cum a fost baia, dar nu era la scoala. Asa ca l-am intrebat pe Sacalu’, seful lui de grupa, daca stie de el.

-Da mai,fire-ai al dracu, binenteles ca stiu, ca de-aia sunt eu sef de grupa si voi nu!(sacalu’ era oltean, bineinteles). Este in spital, si-a spart capul dobitocul si s-ar putea sa aiba si ceva la coloana, sper sa nu fie nimic nasol.
-Cum si-a spart capul Sacale, ca la ce cap patrat are asta, nu credeam ca se poate?
-Ete ca se poate bai, fire-ai al naibii. Am fost toti ieri la strand, ca era cald, iar dobitocul nici nu s-a dezbracat bine ca a si sarit in apa, de parca era ala Weissmuller, care-l juca pe Tarzan. Numai ca s-a aruncat in partea mai mica a strandului, aia pentru kinderi, unde este apa mica! Si s-a dat cu capul de cimentul de pe fund. S-a umplut de sange, a lesinat, de-abia l-am tinut deasupra apei sa nu se inece. A trebuit sa se adune vreo 10 oameni, ca sa-l saltam pe marginea piscinei si apoi in salvare.

Mitrea a aparut in camin din nou, dupa vreo doua saptamani de spitalizare, dar intr-o cu totul alta prezentare. De la brau in sus era pus tot in ghips, cu exceptia mainilor, fetei, urechilor si a unei gauri in ghips in crestetul capului. Arata asa de caraghios, ca s-a lipit imediat de o porecla noua, care l-a insotit toata facultatea, aceea de Testosul. Umbla usurel de la o camera la alta si se ruga de orice cunostinta sa-l ajute sa se scarpine. Era cald afara, transpira sub ghips si avea niste mancarimi groaznice. Fiind asa de incorsetat nu putea sa se scarpine si se chinuia mult de tot. Dar colegul nostru Mircea, poreclit Ingineru’ inca din armata pentru simtul lui tehnic, a descoperit solutia care i-a gasit alinarea, aparand intr-o zi cu 2 spite de bicicleta si spunandu-i:

-Nu poti sa te scarpini, grasule? Ia incearca cu astea!

Si i-a aratat cum sa strecoare spita pe sub ghips, cu partea cu protuberanta de prindere de janta in fata, si miscand-o dute-vino sa-si astampare mancarimea. Rar am vazut om mai fericit decat Mitrea in acele momente, nici daca i-ar fi dat Deliu nota 5 la mecanica la examen, fara sa-l asculte deloc, tot nu s-ar fi bucurat atat.

Revenind la armata ati vazut ca rezolvam problemele din mers in tot ceea ce tinea de confortul personal, lucru care nu ne iesea insa si cand era vorba de instructie . Aici eram cosmarul oricarui comandant cu spirit de militar in sange, fie pentru ca paream sa nu intelegem cele mai simple manevre, fie pentru le faceam intentionat pe dos. Faceam armata intr-o scoala de subofiteri activi, de APV-isti cum le spuneam noi usor dispretuitori, initialele venind binenteles de la Armata Pe Viata. Desi incepusem instructia odata cu ei, in septembrie, ei defilau pe platou cu arma la umar, batand pas de defilare si cantand in gura mare, in timp ce noi ne chinuiam inca sa invatam prima strofa dintr-un cantec. Si culmea – textul cantecului respectiv era despre ultima zi de armata petrecuta in unitate! Problema n-ar fi fost asa mare daca nu se apropia rapid depunerea juramantului militar, cand toata suflarea de racani trebuia sa defileze cantand prin fata tribunei oficiale, unde avea sa fie prezent chiar si un general. Prezenta unui general in unitate dadea fiori multimii APV-iste, ceva in genul fiorului mistic al credinciosilor cand ating sfintele moaste ale unui martir sanctificat. De data asta avea sa fie generalul Cheler, un tip impozant si destul de haios cand l-am cunoscut mai bine, la sustinerea examenului de sublocotenent de la sfarsitul armatei.

Comandantul unitatii, disperat de lipsa progreselor noastre, ne-a dat pe mana unui maistru militar de la fanfara de muzica , om cam la cincizeci de ani, ordonandu-i ca pana la juramant sa ne faca sa ne descurcam onorabil. Acesta, un om inteligent si cu bun simt, ne-a adunat, ne-a pus sa cantam, sa defilam cu arma la umar, cu baioneta pusa conform regulamentului, sa batem pas de defilare dupa care ne-a dat adunarea.
-Mai baieti, stati in jurul meu, ca sa auziti cu totii. Mai avem o saptamana pana la juramant si voi sunteti varza. Nu cred ca nu puteati voi sa faceti mai bine toate astea, de vreme ce ati intrat la o facultate, dar asta nu-i treaba mea. Eu trebuie sa fac ceva sa trecem onorabil evenimentul. Si am cateva idei. O sa defilam cu pistolul automat spanzurat de gat in fata, cu mana stanga pe patul lui de lemn. Asa nu trebuie sa-l stapaniti doar cu palma cand sta in sus pe umar,cu baioneta pusa cum cere regulamentul, ca sa mai faceti si vreo belea si sa va scoateti ochii. Pas de defilare va invat eu in doua-trei zile, cu muzica insa nu stiu ce facem, ca sunteti afoni rau. Vedem noi pana la urma.

Si iata ca in ziua mult asteptata, dupa elevii de scoala militara care defilau primii, am aparut si noi pe platou, eu primul in randul dinspre tribuna, cu uniforma mea de alta culoare decat restul lumii. Comandantul nostru era disperat, pentru ca aflase de la maistrul militar ca mai mult de o strofa de cantec nu reusisem sa invatam, asa ca daca incepeam sa cantam cand intram pe linia dreapta din fata tribunei, aveam sa terminam strofa chiar in fata generalului, nemaiavand cu ce continua. Penibila situatie, datatoare de cosmar pentru orice ofiter de cariera.

Am inceput sa batem pas de defilare pe linia dreapta, destul de bine si de cadentat, cu mana pe patul de lemn al automatelor de la piept, cu manusi albe, bocanci stralucitori si uniformele calcate cu dunga. Era un stil de defilare pe care doar soldatii Wermachtului il mai faceau in fata Reichstagului, pe vremea lui Hitler, poate si pentru ca ei erau la vremea aceea singurele trupe regulate din lume dotate cu pistoale automate.Totul mergea snur, bateam tare din bocanci si cantam de ne sareau bojocii versurile primei strofe, care s-a terminat exact cand am intors capetele spre tribuna oficiala, pentru onor la general. Comandantul nostru a perceput momentul de pauza de dupa prima strofa, cand toti plamanii trageau cu nesat aerul lipsa in piept, s-a facut mic in spatele generalului, in asteptarea dezastrului. Cand, spre mirarea lui, o suta de tineri militari au atacat strofa a doua a cantecului ….fluierand-o! Fluieram de mama focului, o chestie care ne placea, iar rezultatul era extraordinar, doar pe genericul final al unor filme americane mai auzi fluierandu-se o melodie de razboi asa de frumos. Am terminat mandri defilarea, iar generalul Cheler s-a declarat foarte impresionat de ideea cu fluieratul, neintalnita pana atunci, chemandu-l pe maistrul de muzica care avusese ideea si felicitandu-l personal!

Va urma……

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s