Amintiri din copilaria mea, episodul 10 – Cum prietenia romano-maghiara a dat tot timpul dureri mari de cap !

Pe vremea copilariei mele comunistii aveau o fixatie, privind modificarea componentei  etnice a judetelor cu preponderenta maghiara din Ardeal. Fantezia lor, in legatura directa cu segmentarea statutara a partidului, respectiv 95% muncitori si tarani, doar maximum 5%  intelectuali , nu putea sa dea pe dinafara de imaginatie. Asa ca s-a imitat cu osardie politica  fratelui mai mare de la rasarit: dezradacinari ale maghiarilor, respectiv aducerea de populatie romaneasca (mai ales din Moldova)  sa lucreze in obiective industriale  construite in Ardeal. Daca in Basarabia a tinut, rusii reusind cu timpul sa schimbe oarecum proportiile dintre romani si alogeni, in Ardeal, mai ales in secuime, a fost mai greu.

Asa ca un politruc, trecut prin ceva scoli probabil,  a avut – prin 1975, ideea sa atace problema intr-un alt mod. A aparut astfel  ideea schimburilor culturale intre secui si romani, mai precis intre sate romanesti si sate unguresti. Cum pe adulti era mai greu sa-i implici intr-un astfel de program, fiind prin natura ocupatiilor lor foarte prinsi, centrul de interes al programului s-a mutat catre copiii de scoala primara. Care aveau vacante, deci timp liber, entuziasm si dorinta de a pleca oricand de acasa spre locuri necunoscute.

Programul consta intr-un schimb de experienta intre copiii scolilor din cele doua sate. Astfel 40-50 de familii de romani primeau in gazda pentru 5 zile cate un copil maghiar, intr-o vacanta, urmand ca in urmatoarea vacanta copiii romani sa mearga in ospetie la maghiari. Reciprocitate intru toate cele. Ideea nu era de loc tampita, pentru ca de regula oamenii se tem de ceea ce nu cunosc, lucru perfect valabil si in sfera relatiilor interetnice. Dar in cazul in care copiii maghiari si romani se jucau impreuna, dormeau impreuna – uneori in acelasi pat, mancau impreuna, legau prietenii, elementul de neincredere nu putea sa mai fie asa de puternic. S-ar putea ca detasarea si interesul cu care i-am privit intotdeauna pe cei de o alta natie decat a mea, sa aiba ceva radacini si in perioada sus pomenita.

Satul nostru, Obrejita, cea des pomenita in amintirile mele, a avut sansa sa primeasca drept sat partener satul secuiesc Korund, din judetul Harghita. Binenteles ca la vremea respectiva numele satului se scria Corund, ca suna mai romaneste un pic. Nu stiam pe vremea aceea ca locuitorii sai sunt mari mesteri in ceramica! Oricum emotia anuntarii programului inter-regional de catre primar, la serbarea de sfarsit de an scolar, a cuprins toti locuitorii satului. Fiecare se gandea cum sa faca sa iasa bine in ochii strainilor, sa nu faca de ras urbea. Toti intrebau ce sunt secuii, cum arata, ce mananca, cum se poarta,etc. Si cum stiau ca mama mea se trage din Covasna, tot de prin secuime, multe femei o o intrebau cand o prindeau pe la poarta:

-Cum e bre tanti cu sacuii astia? Care-i treaba cu ei, sunt tot oameni ca noi, sau altfel?

-Apoi ce sa zic, fetele mele ? Tata povestea ca secuii au ochii rosii, poarta parul mare ca sa nu li se vada cele doua cornite pe care le au in crestet, iar cand e luna plina le creste par de lup pe trup si pohtesc la carne de om !

-Aoleu , bre, Doamne fereste-ne si ne apara ! Asta suna precum necuratul! Eu nu iau in gazda asa ceva, nici daca stropesc cu aghiazma inainte prin casa!

-Ha, ha, ha! Mai fetelor, dar prapastioase sunteti, daca puteti crede asa ceva ! Eu rad de voi si voi credeti tot ce spun. Cum sa fie secuii, sunt oameni ca toti oamenii, si cu bune si cu rele, doar ca vorbesc o limba a lor, care nu seamana ioc cu romana noastra.

-Asa, bre, nu mai glumi cu noi. Dar de mancat oare ce mananca?

-Mananca supe dulci, gulas ardeiat de-ti ia gura foc, carne ca toti oamenii, galusti cu prune si ce mai gasesc si ei pe acolo. Stati linistite fetelor, or sa manance ce le dati, numai timp de mancare sa aiba.

Si asa a venit ziua cand primul autocar cu copii de secui a parcat  in curtea scolii. Acestia au debarcat stingheri, cu gentile in mana, asteptand sa vada ce se intampla. Listele cu perechile erau facute, asa ca profesorii au inceput sa le faca cunostinta cu gazdele lor, care i-au si luat acasa. In prima zi a avut loc acomodarea cu cei la care stateau, cu imprejurimile, abia a doua zi intrandu-se in program. Eu si prietenul meu Tache nu-i convinsesem pe parinti sa se inscrie in program, asa ca asteptam cu nerabdare sa-l cunoastem pe ungurul cazat la Costel a lu’ Procuroru, care statea la vreo doua ulite distanta de noi.

Csabi, musafirul lui Costel, avea vreo 13 ani, ochi verzi, un par halaciuga de incalcit ce era, cap mare cu urechi proeminente, totul asezat pe un trup sanatos, de ziceai ca l-a luat tatal sau la taiat de lemne in padure de mic. Vorbea o romaneasca aproximativa, ca multi dintre musafirii secui, asa ca cel putin aici copii au avut de castigat.  Dupa doi ani de vizite romana lor se imbogatise considerabil, atat cea literara, cat mai ales cea de gang. Dupa ce am facut schimb de injuraturi licentioase fiecare in limba celuilalt, am jucat un fotbal pe cinste la scoala si am batut imprejurimile satului cu piciorul, a venit si ziua cand le-am prezentat oficial satul. Cum singurul obiectiv mai rasarit din zona era MAT-ul, i-am dus sa-l viziteze, cu surle si alai. Pentru necunoscatori MAT-ul era denumirea veche a Vinalcoolului din sat, care imbutelia vin 24 ore din 24, imprastiindu-l in toata Romania. Dar cum Vinalcoolul tinea de IAS Cotesti, vinul se vindea sub denumirea de origine Cotesti, nu sub cea a podgoriei de provenienta – Tamboiesti, comuna in care era inclusa si Obrejita. Asta era un mare of pentru obrejani, care nu vedeau recunoscuta importanta comunei lor, intr-un domeniu de interes national la romani, inca din antichitate.

–  Auzi ma, a lu’ Gagarin, ete ce zice asta micu al meu, c-ar fi invatat la scoala. Cica pe vremea dacilor era unu’, preotul lor cel mai mare, nu-s’ cum naiba-l chema, care i-a pus sa smulga via din pamant in toata tara, ca sa nu mai aiba de unde sa bea, cica sa nu se mai imbete !

–  Fugi ma, asta a lu’  Tiriplici, cum sa smulga via de tot, din pamant? Ce, era beat cand le-a ordonat asta ? Si daca n-aveau vin, cu ce-i mai impartasea preotul asta?

–  Stiu si eu , ma, poate cu tuica, ca pe ala a lu’ Chicior de Porc. Ala tot timpul e impartasit de cineva cu rachiu sau tuica, l-ai vazut cum umbla?  Parca-i caruta lu a lu’ Ghivolu, cand i-a sarit roata din fata, si smintitu mergea cu ea in continuare pe lan.

Dar sa revenim la vizita la MAT, obiectiv proaspat maturat, varuit, cu muncitori cu salopete si basci curate. Era un loc fascinant pentru mine in copilarie, unde – cand reuseam sa ma strecor printre scandurile gardului, ma uitam ore intregi fascinate cum se face vinul. Ii priveam pe oamenii din sat care lucrau acolo ca pe niste magicieni.  Stateam nemiscat poate si o ora, in timp ce nea Romica, sau nea Vasile Scrionet, umpleau un bazin mare de beton, cam cat o piscina de 25 m lungime, cu vin alb sau rosu, adus prin niste furtune mari din budane. Apoi cand bazinul era plin cu miile de litri de vin, strigau tare:

– Gata, dom’ inginer ! E plin ochi. Ce facem azi?

– Feteasca regala, raspundea acesta, dupa ce-si consulta fisele.

– Am inteles, sa traiti !

Si magicienii se apucau sa rastoarne niste saci cu prafuri in bazin, apoi niste lichid cu miros intepator de pucioasa, pentru ca in final sa-l barboteze bine cu niste furtune pe care venea aer sub presiune. Cand operatiunile erau gata, vinul avea alta culoare si alta aroma decat inainte, dar era cam tulbure.

– Bagati bentonita, amestecati-l bine si lasati-l o ora sa se depuna praful pe fund. Apoi il trageti in budana nr. 5, maine imbuteliem din el.

Urma iar varsarea unui praf fin – bentonita, barbotarea sa, apoi depunerea in liniste pe fund a acestuia, operatie in timpul careia lua cu sine toate impuritatile din vin, acesta ramanand limpede ca apa. Apropo de apa, cateodata oamenii satului mai bagau si niste apa in vinul din bazin, printr-un furtun gros cat piciorul meu, de buna seama ca sa nu fie prea tare si sa se imbete oamenii repede cand il beau. Sau cel putin asa socoteam eu la varsta respectiva!

In timp ce umblam noi trei si cu Csabi printre budane si bazine imense, a lu’  Procuroru ne-a rupt de grupul vizitatorilor, ducandu-ne spre zona de depozitare din fundul halei.

– Haideti sa mancati ceva bun, ce n-ati mancat voi in viata voastra !

– Ce ma Costele, a intrebat Tache ?

– Un fel de magiun pe care-l fac astia din vin si-l tin in niste borcanele mici, unde intra doar nea Mihai a lui Musat, ca el e laborant. Dar eu stiu unde tine ascunsa cheia.

Si dand la o parte o imitatie de amfora antica, Costel lua o cheie, deschise magazia si intra cu tupeu inauntru. Mai cu frica l-am urmat si noi, consolati cu ideea ca daca ne prinde nea Mihai, Costel il are unchi, si deci n-o sa ne faca nimic. In magazie era racoare, erau o multime de rafturi, iar pe ele intr-adevar stateau borcanele mici cu un fel de gelatina, de toate culorile, cu etichete frumos lipite: “Prod 67, fet reg, oct, dealu dorob”. Costel ne-a spus din start sa nu ne atingem de nimic, a luat un borcanel de culoarea chihlimbarului si o lingurita, dandu-ne cate o lingurita fiecaruia sa gustam.

– Maamaaa, ce bun este ! Mai da-ne cate una, Costele.

– Nu ma, ca nea Mihai nu-mi da nici mie mai mult, zice ca e “perecolos”.

Zis si facut, ne-am mai invartit putin prin magazie si am iesit, incantati de aromele nemaipomenite ce parca ni se plimbau prin gura. Cand sa inchidem usa, ce sa vezi? Csabi luase borcanelul cu el si tocmai il daduse gata pe tot, avand o expresie de satisfactie pe figura, de parca era motanul cu vrabia in gura. Costel l-a privit costernat, l-a certat, dar fara folos, ungurul nu intelegea cu ce gresise.

– Lasa-l mai Costele, hai sa mergem sa vedem unde-s astilalti, pe unde au ajuns.

Dar nici n-am ajuns bine in fundul curtii MAT-ului, unde ne-am asezat la umbra unui nuc, cand Csabi a inceput sa se comporte ciudat. Mormaia tot timpul in ungureste, legana capul la stanga si la dreapta, dupa care o data s-a lasat pe spate, a inchis ochii si a inceput sa sforaie ca un polizor.

– Csabi, Csabi, ce ai ma frate?  Ti-e rau? Deschide naibii ochii, nu te prosti!

Dar sub nici o forma n-am reusit sa-l trezim. Eram speriati rau, mai ales ca noua ne spusese Costel sa nu luam decat o lingurita din marmelada de culoarea mierii, iar Csabi mancase tot borcanelul. L-am ascultat sa vedem daca-i bate inima, am adus apa si l-am stropit, dar degeaba.

– Cum facem cu sogorul frate, cum il ducem acasa? Poate daca doarme isi revine, doar n-o fi otrava in borcanele, ca noi nu avem nimica.

– Hai sa-l ridicam in picioare, si-l tinem din parti, poate merge asa.

Dar cum  Csabi avea vreo 60-65 kg, necooperand in nici un fel la eforturile noastre, n-am reusit sa facem mare lucru cu el.

– Bai, eu ma duc sa aduc o caruta, ne chinuim noi trei, il aduc si pe Georgel Paleleu, ca e solid tare, il punem noi sus cumva.

Zis si facut, patru copii -destul de solizi dealtfel, cu chiu cu vai l-am urcat in caruta si l-am dat jos la a lu’ Procuroru acasa, dupa care mai mult l-am tarat intr-un pat. Apoi l-am pazit pana spre seara, cand veneau parintii lui Costel de la camp, plecand atunci ca sa nu starnim banuieli. Costel le-a explicat acestora ca Csabi s-a culcat mai devreme, ca este obosit. Dimineata oamenii au plecat la camp, noi ne-am prezentat la Costel pe la 10, dar Csabi sforaia in continuare ca un samovar pus la fiert. Eram mai speriati ca oricand !

– Du-te ma dupa nea Mihai, ca azi e liber, sa-i spunem ce-am facut si sa ne ajute !

Asa ca dupa jumatate de ceas nea Mihai asculta povestea noastra, consternat si schimbat la fata.

– Un borcanel de 200 de grame sau de 400? Ganditi-va bine, este important!

– De 200 , bre nea Mihaie! Noi am mancat cate o lingurita si el restul.

– De 200, deci. Tot e bine, desi facut manga cum este, nu stiu cat mai doarme. Pare solid, asa ca ar trebui sa se trezeasca azi. Stati langa el si daca se trezeste dati-i sa bea multa apa.

– Da’  ce era marmelada aia , nea Mihaie?

– Aia era inima vinului, ma desteptilor! Asa pastram probe din toti anii, de 30 de ani incoace, ca sa le studieze mai tarziu specialistii. Acolo era tarie cam cat in 3-4 chile de vin. Asta e beat turta, dar daca e sanatos o sa ramana doar cu o durere de cap cumplita cand s-o trezi. Si cu o sete greu de potolit. Costele, du-te in beci si adu o cana de un chil cu zeama de varza, sa o tii aproape cand s-o trezi.

Si binenteles ca nea Mihai nu degeaba era laborant, stia el care e treaba cu vinul. Csabi s-a trezit pe la patru dupa-masa, buimac, cu gura cleioasa, fata rosie si o durere de cap puternica. Tratamentul cu zeama de varza si-a facut efectul, asa ca spre seara putea lega fraze simple cu noi. Cel mai greu a fost sa-l convingem ca dormise 28 de ore incontinuu, iar acum este miercuri, nu marti, cum isi amintea el !

Va urma……..

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Amintiri din copilaria mea, episodul 10 – Cum prietenia romano-maghiara a dat tot timpul dureri mari de cap !&8221;

  1. Foarte tare. Trebuia sa va faceti scriitor!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s