Amintiri din copilaria mea,episodul 5 – Cum poti gasi cateodata lucruri deosebite chiar si in razboi

Bunicul meu, Paraschiv Macrineanu, a fost fara indoiala un om mai putin reprezentativ pentru felul de a fi al obrejenilor. Prin nu stiu ce concurs de imprejurari a ajuns sa invete sa conduca un automobil si astfel a dat o directie noua de dezvoltare stirpei sale de podgoreni: el sofer si mecanic, tata tractorist, iar eu inginer de Autovehicule Rutiere.

Probabil ca in armata l-au invatat soferia, altfel nu vad unde ar fi putut gasi pe atunci o oportunitatea ca aceasta, cert este ca al doilea razboi mondial l-a gasit in postura de sofer al masinii generalului Dragalina. Acest general, cu nume de gara(sic), era cel cu care incercau sa-i sperie legionarii pe soldatii loiali lui Antonescu in timpul rebeliunii, lansand in Bucurestiul aflat in degringolada zvonuri de genul: ”Generalul Dragalina vine de la Ploiesti cu o divizie, in sprijinul adevaratilor romani, fiilor lui Christos care au imbracat camasa mortii, pentru tarisoara aceasta chinuita, etc,etc”. Dar generalul Dragalina era militar adevarat, obisnuit sa se supuna ordinelor superiorului sau – tot general (chiar daca autoproclamat maresal), asa ca Antonescu a reusit sa inabuse rebeliunea romanilor verzi si sa restabileasca ordinea.

Interesant modul in care se autodefineau legionarii (Marin Preda in Delirul face o frumoasa analiza a simbolisticii folosite in acei ani), mai ales obsesia aceasta cu adevaratii romani, puri si neintinati, care sunt singurii care se lupta pentru tarisoara noastra ravnita de toti dusmanii. Doar comunistii au mai folosit o asemenea retorica, atunci cand – la orice moment important petrecut intre 1921 si 1950, cartile lor de istorie povesteau ca “doar comunistii, sub conducerea inteleapta a lui X,Y sau Z, au incercat, au luptat, s-au impotrivit, au sabotat, au denuntat, etc, etc.” Legionarii invocau puritatea sangelui lor cand – culmea ironiei, capitanul lor Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul legiunii, se nascuse Zelinski si trebuise sa-si romanizeze numele, confirmand astfel spusele lui N.Iorga: ”Intr-o tara cei mai mari nationalisti sunt adesea minoritarii!”. Si puritatea sangelui legionarilor era de multe ori salvata de aportul de sange proaspat adus de aromanii din sudul  Balcanilor, acei vajnici cutovlahi sositi din muntii Pindului si inrolati ca voluntari in “cruciada romanismului”.

Dar revenind la bunicul meu trebuie sa va spun ca la volanul autoturismului cu stegulet al generalului Dragalina, a ajuns sa vada Budapesta, unde a si stat incartiruit vreo doua saptamani, in casa unui negustor ungur putin mai instarit. Aici bunicul a descoperit o mancare cu totul noua pentru el, baiatul de taran plecat din Obrejita sa se lupte cu rusii, cu nemtii si cu cine s-o mai nimeri, este vorba de taiteii de casa. Intr-o seara unguroaica la care stateau, primind de la intendenta 2 gaini pentru a le gati celor din anturajul generalului, le-a taiat si le-a fiert bine. Apoi bunicul a privit-o uimit peste masura cum framanta un aluat cu oua, cum intindea foi subtiri si le rasucea ca o rulada, apoi cu un cutit foarte bine ascutit incepea sa le taie fasii subtiri, subtiri.Dupa care facea o supa cu acei taitei si carnea de pasare. Cand unguroaica i-a intins strachina cu supa, care mirosea  peste masura de apetisant, bunicul a tresarit, a iesit de sub vraja demonstratiei de indemanare gastronomica si i-a spus rastit: ”Intai mananca tu!”. Putea sa te vrajeasca unguroaica cu felul ei de a gati lucruri nemaivazute , dar 1000 de ani de istorie comuna si propaganda antimaghiara nu se puteau depasi  asa usor! Odata trecut testul antiotrava, bunicul a mancat cu mare pofta ceea ce avea sa devina mancarea sa preferata pentru tot restul vietii. In urmatoarele zile a stat pe capul unguroaicei sa-l invete sa faca taitei, ca sa o invete si el pe nevasta lui in Romania sa-i gateasca asa ceva, de intrase negustorul la banuieli asupra intentiilor bunicului in ceea ce-i priveste nevasta.

Intors in tara bunicul i-a impartasit bunicii Axenia  descoperirea, a pus-o sa faca taitei asa cum ii explica el in amanunt, dar esecul a fost total: bunica nu avea nici un fel de inclinare spre mancaruri elaborate, ceea ce iesise din mainile ei semana mai degraba cu ce fac copii la gradinita cand se joaca cu plastilina. Bunicul Paraschiv nu a disperat insa: a plecat la Tamboiesti, de unde si-a cumparat un cutit adevarat, care nu ruginea daca-l udai putin ca cele vandute de tigani si l-a frecat cu rabdare pe o piatra de ascutit, pana cand taia ca briciul lui Gheorghe Frizeru, in zilele cand acesta avea chef sa-l asculte. A facut aluatul cu oua asa cum vazuse la unguroaica si s-a chinuit pana l-a potrivit cum trebuie la consistenta. Si s-a pus sa intinda foi cu facaletul, de s-a crucit tanti Vasilica a lu’ Tandarica, vecina din fundul curtii, cand l-a vazut: ”Fa Axinie, parca spuneai ca barbata-tau asta a fost sofer de general in razboi, nu bucatar.Nu cumva le-ai mai inflorit si tu putin?”

Insa bunicul era incapatanat si nu s-a oprit pana cand nu a avut taiteii atat de doriti, care sa arate ca cei din Ungaria. Apoi a luat un cosor, a otanjit un cocos mai tanar –care nu avea nici o sansa de afirmare in fata titularului necontestat al postului, mai mare cu vreo doi ani si cateva kilograme in plus, i l-a pus in brate bunicai si i-a spus sa-l fiarba. A  potrivit apoi o supa care i s-a parut atat de minunata, ca orice lucru facut de mana proprie, incat si-a spus ca pana si o nenorocire ca razboiul poate fi bun la ceva.

Obsesia taiteilor a dainuit in familia noastra, tata mostenind aceasta pasiune gastronomica a bunicului si ducand-o mai departe. Imi amintesc duminicile copilariei, cand mama se uita putin trista prin obor, alegea o gaina mai bolnavicioasa sau un cocos fara viitor, il punea pe tata sa se ocupe de scurtarea gatului si apoi ne intreba: ”Ce sa fac, o ciorba acrita cu agurida sau o supa de taitei?”. Cand il vedeam pe tata cum saliva deja la gandul supei cu taitei, noi copiii cedam de multe ori si alegeam supa, desi nu ne omoram cu nici una dintre cele doua mancaruri. Dar merita sa-l vedem cum lua “cutitul de taitei”, ii incerca taisul cu buricul degetului, il mai tragea putin pe piatra, desi taia deja ceva de speriat  (era cutitul de care noi cei mici nu aveam voie sub nici o forma sa ne apropiem), asteptand ca mama sa intinda foile. Cand totul era gata incepea taierea taiteilor, lucru executat cu atata migala incat l-ar fi dat gata si pe un bucatar japonez, oricat de priceput si meticulos in arta taiteilor superfini. Noi stateam pe langa el, chinuindu-ne sa intelegem cum stia cutitul sa se opreasca langa degetul mare al tatei, folosit ca opritor, sa taie cu atata finete si tata sa termine intotdeauna zambitor, fara cea mai mica zgaiba la degete.

Bunicul Paraschiv a terminat-o cu soferia dupa razboi, nu prea aveai ce sa conduci la tara in 1945, poate cel mult o caruta amarata, dar a reusit sa se angajeze mecanic la moara.Pentru un om care avusese de-a face cu un lucru de finete ca autoturismul VIP al generalului, angrenajele greoaie ale morii de la marginea satului nu aveau cum sa-i puna probleme. Chiar daca trebuia sa doarma cateodata in moara din pricina cantitatilor mari de grau si porumb ce trebuiau macinate, pentru care lumina zilei nu era suficienta sa fie terminate. Intr-o astfel de noapte moara a luat foc si bunicul s-a trezit in mijlocul flacarilor dezlantuite, atatate de pulberea fina de faina si de lemnul uscat al cladirii. Bunicul nu a stat pe ganduri si a sarit sa se lupte cu ele, astfel incat peste jumatate de ora, cand au sosit satenii alarmati de clopotul bisericii, focul era stins, moara salvata aproape in intregime, iar bunicul mai avea din degetele mainilor doar niste cioate arse. Doctorii n-au avut ce sa mai faca in privinta lor, asa ca bunicul s-a descurcat pana la moarte cum a putut cu ele, formandu-si deprinderi noi de a le folosi, neputand sa stea degeaba dupa cum nu putea sa stea nici unul din taranii cunoscuti in copilaria mea. Impresionat de devotamentul sau, morarul l-a pastrat drept mecanic pana la batranete, mai ales ca s-a convins ca bunicul se putea descurca in continuare cu mecanismele. Iar bunicul pleca seara de la moara, rupt de oboseala dar mergand drept pe ulitele satului , oprea la MAT sa bea un toi de rachiu si venea spre casa, urmarit de privirile respectuoase ale satenilor.

Va urma……

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s