Amintiri din copilaria mea, episodul 12 – Despre cum suna ” a fi sau a nu fi ” in exprimare olteneasca

Cel mai mult imi lipseste dupa Revolutie (hai sa-i spunem totusi asa), prezenta in preajma mea a prietenului meu din adolescenta, Lucian P.  Am impartasit multe bucurii si necazuri de-a lungul celor patru ani de liceu, am continuat sa ne vedem sporadic si in timpul armatei si facultatii, astfel incat intre noi se crease o legatura aparte, ceva mai mult decat o camaraderie, dar putin mai putin decat o prietenie neconditionata. Spun asta pentru ca in 1990 Lucian a parasit intreprinderea din Focsani unde lucra ca si inginer si a luat drumul Frantei, fara sa ma anunte, fara cel mai mic semnal de intentie. Daca ar fi facut-o era foarte posibil sa-l insotesc, in martie 1990 ma lamurisem deja cine luase puterea in Romania si cam ce putea sa urmeze. Spun asta pentru ca au fost cateva momente in 1990 care ar fi trebuit sa lamureasca orice om cu scaun la cap ca nu avusese loc o revolutie, ci doar o lovitura de stat: contrademonstratia impotriva partidelor istorice, cu petre roman urland din balcon: “S-au demascat!”, si Corneliu Coposu scos prin multime cu TAB-ul; transformarea FSN in partid desi se promisese altceva; desfiintarea si reinfiintarea securitatii; momentul Targu Mures; mineriadele,etc. Eu m-am prins repede, dar asta fiindca intr-un moment al existentei mele, pe care vi-l voi povesti intr-un alt episod, am avut ocazia sa fac un curs de trei luni la Inalta Scoala de Studii Politice din Bucuresti, mai cunoscuta drept Academia Stefan Gheorghiu.

Lucian si cu mine ne-am simpatizat repede inca din clasa a IX-a , probabil fiindca amandoi eram copii de la tara, din familii modeste, amandoi eram dornici sa ne afirmam prin rezultate la scoala,asa ca ne-am trezit colegi de banca dupa cateva luni de scoala. Eu venisem la Liceul Cuza din Focsani pe alta filiera decat el, ma inscrisesem la sfarsitul clasei a VIII-a la Liceul Unirea, scoala prestigioasa unde se pregateau viitori filologi si istorici de clasa ai tarii, pasiunea mea pentru literatura si istorie indreptandu-mi obligatoriu pasii catre acel lacas de cultura. Viata in comunism insa era plina de surprize, asa ca pe 15 septembrie 1977,  cand m-am prezentat la scoala am descoperit pe peretii liceului o alta firma, care nu intelegeam ce cauta acolo: ”Grupul Scolar Auto Focsani”. La adunarea in careu a tuturor elevilor, directorul scolii ne-a comunicat hotararea Ministerului Invatamantului de desfiintare a liceelor teoretice si inlocuire a lor cu grupuri scolare de meserii . Stupoarea a fost generala, asa ca murmurele nu conteneau, dar directorul a intrerupt brusc festivitatea . La avizier erau trecute repartizarile pe clase, unde m-am gasit ca viitor elev al clasei a IX-a A, cu profil de …matematica-fizica, singura care nu pregatea mecanici auto, reunindu-i pe elevii cu mediile cele mai mari in clasele V-VIII de scoala generala. Eram 36 de elevi pe tabel, ceea ce era OK, iar de a doua zi am inceput sa ne cunoastem. Spre surpriza mea m-am trezit intr-o clasa de baieti de la oras, cu uniforme din stofa fina, nu din postav grosut ca a mea, plini de ei si vorbind afectati,  nebagandu-ne in seama pe cei 7-8 copii de tarani strecurati printre ei. Singurul care facea exceptie era chiar baiatul directorului scolii, cred ca-l chema Radu Nagler, un tip destept , cu figura de neamt, a carui aparenta  se potrivea cu originea pe care o dezvaluia numele de familie.

Am plecat repede in practica agricola de o luna de zile, culegand impreuna struguri pe dealurile Odobestiului, acolo unde lucrurile s-au mai aranjat putin, incepand sa comunicam intre noi, dar inca la modul distant, nu ca intre niste colegi de clasa.Ca de obicei fetele au fost mai putin distante, pentru ca un baiat este totusi un baiat, indiferent unde a crescut ,mai ales daca te si ajuta sa-ti cari cosul de struguri la remorca, plin de cavalerism. La intoarcerea din practica, in prima zi de scoala am gasit pe tabla un anunt scris cu creta, unde 8 elevi erau anuntati sa se prezinte la Director a doua zi la ora 10.00. Printre ei si eu, ca si Nelutu Popescu, zis Pion, colegul meu de scoala generala. Ii spuneam Pion pentru ca-si insemna caietele  de scoala pe eticheta cu numele prescurtat sub forma P.Ion, nu Popescu I. cum te-ai fi asteptat.

A doua zi, speriati ca niste copii de 14-15 ani chemati la cancelarie din chiar prima zi de scoala, am avut intalnirea cu domnul director Nagler. Acest om, caruia i-am  purtat un respect deosebit in anii care au urmat, a gasit solutia sa ne prezinte situatia delicata in care se afla, ca unor oameni mari, ceea ce era o premiera in viata noastra.

-Mai copii, situatia clasei a IX-a A este foarte dificila. Daca la inceputul anului erati 36 in clasa, acum ati ajuns la 48. Nu va ascund ca dat fiind faptul ca va fi clasa de elita a liceului am fost obligat si presat sa mut in clasa copii ai unor oameni importanti din oras: procurori, judecatori sau activisti. Ca si pe ai unor profesori din liceu, printre  care ma aflu si eu. Din pacate intr-o clasa nu pot fi mai mult de 40 de elevi, nu permite legea. Voi sunteti copii de la tara, care aveti niste medii exceptionale, intre 9.80- Popescu si 9,96 –Macrineanu, pentru care ati muncit mult. Mi-ar placea sa fiti elevi in scoala mea, dar trebuie sa gasesc o solutie buna si pentru voi. Iata deci ce va propun: la liceul de matematica – fizica Cuza mai sunt cateva locuri neocupate, va pot transfera acolo; cei ce nu vor sa plece vor trebui sa treaca la clase de mecanica. Liceul Cuza va ramane cel mai bun liceu din oras, cativa profesori ai nostri s-au transferat deja acolo. Se va face carte, e pacat sa nu profitati. Acest liceu se va distruge incet – incet, cu noul profil pe care l-a primit. Nu e graba, vorbiti cu parintii si pana joi dati-mi un raspuns.

In viata mea am ratat rareori oportunitatile esentiale, fara nicio pregatire speciala pentru asta,  asa ca m-am auzit vorbind timid , cu vocea mea in schimbare, la nici un minut dupa ce directorul terminase:

-Tovarase Director, eu m-am hotarat! Vreau sa merg la Liceul Cuza, cum sa fac?

-Si eu vreau, spuse imediat Pion, speriat sa nu ramana singur la Unirea.

-Asa care va sa zica ? Fara sa mai vorbiti cu parintii? Foarte bine baieti, ati ales variant corecta. Mergeti chiar acum la Cuza, intrebati de dna. Directoare si spuneti ca v-am trimis eu. Stie dansa despre ce este vorba.

Si uite asa seara, cand am ajuns acasa, si i-am dat mamei matricola sa mi-o coasa pe maneca uniformei, aceasta a luat-o, a privit-o lung si m-a intrebat:

-Ce inseamna L. A. I. C.  asta de pe matricola?

-Liceul Alexandru Ioan Cuza, am raspuns eu mandru.

-Mai baiete, poate sunt eu obosita si cu gandurile aiurea, dar tu nu intrasesi la Liceul Unirea?

Au urmat explicatii si mama mi-a spus ca e in regula, eu merg la liceu sa invat carte ca lumea, nu sa ma fac mecanic auto sau sofer. Ca o ironie a sortii, in momentul cand m-am hotarat ce facultate sa aleg patru ani mai tarziu, optiunea finala a fost Autovehicule Rutiere, adica exact domeniul de care fugisem la liceu.

In primele zile de liceu la Cuza ma uitam timorat la noii colegi, mai ales la unul inalt ca si mine, mai bine si mai proportional legat, avand deja o usoara mustacioara mijita deasupra buzei, cu ochelari de vedere cu lentile usor fumurii. Il chema C. si avea un stil de a privi concentrat spre profesor, isi tinea ochelarii  in mana pana la sfarsitul demonstratiei sau prezentarii facute de acesta, apoi si-i punea la ochi, se mai uita odata lung la tabla, ridica doua degete si punea o intrebare lamuritoare. La 14 ani acest C. mi se parea venit din alta lume, una a oamenilor eminenti si siguri pe ei, altfel de oameni decat noi care stateam speriati in banca, fara curajul de a intreba ceva pe Maria Sa Profesorul. Lucian avea aceeasi reactie fata de C., reactie de care am ras multi ani dupa aceea, descoperind ca respectivul juca un scenariu  deja verificat. Vorba celor din Twin Peaks : „bufnitele nu sunt intotdeauna ce par a fi”.

Prietenia mea cu Lucian s-a materializat si in vizite de 2-3 zile pe care ni le faceam reciproc in vacante, el locuind in Rastoaca, un sat la vreo 9 km de Focsani, pe malul Putnei. Pentru mine vizitele la Rastoaca erau un eveniment deosebit, din mai multe motive, printre care prezenta Putnei, apa mare cum noi nici nu visam la Obrejita, precum si disponibilitatea relationala a fetelor din sat, construite pe un cu totul calapod decat cele din satul meu natal. Vorbeau fetele rastocane cu un usor accent moldovenesc, nu foarte pronuntat, dar care le dadea o savoare aparte, erau indraznete si mai libertine decat fetele pe care le cunosteam eu. Daca pe fiica invatatoarei mele din sat a trebuit sa astept sa iau examenul de treapta a II-a de liceu ca sa o pot saruta, pe fetele despre care vorbesc reuseam sa le sarut la prima plimbare nocturna pe malul raului.

Putna trecea prin fundul curtii lui Lucian, la cateva sute de metri de casa sa. Terenul respectiv era plin de bostanarii, vita de vie si brazde de legume, de buna seama datorita apropierii apei, care facea ca solul sa fie permanent umed si fertil. Pe un razor dintre viile respective mergeam intr-o zi cu Lucian, intorcandu-ne de la scalda, cand deodata acesta puse mana pe mine, ma opri pe loc si-mi facu semn sa tac din gura. Imi arata un localnic inalt si ciolanos, care mergea fluierand pe un alt razor, la vreo 50 de metri de noi.

-Asta-i Marin, un oltean aciuiat pe la noi in sat de prin alte parti. S-a insurat cu o femeie de la noi, lucreaza in Focsani, dar are si o bostanarie aici, pe malul Putnei. Ia sa vedem ce face!

Ne-am tupilat sub butuci si ne-am apropiat pe nesimtite de bostanaria olteanului. Acesta mandru nevoie mare descuie poarta de plasa de sarma, inchisa cu un lacat atarnat de un lant, intra in bostanarie si dupa un minut iesi cu un pepene verde frumos, ca la vreo 10 kile, pe care traversand via veni si-l puse jos pe un razor de iarba, la nu mai mult de 10 metri de ascunzisul nostru. Dupa care pleca , dupa un altul bag seama. Lucian imi facu semn sa plec taras printre  butuci, iar el cu o indrazneala neamipomenita se duse aplecat  pana la razor, lua pepenele olteanului si ma urma. Dupa ce ne-am indepartat suficient am ramas pe burta sub un butuc stufos de Cardinal, asteptand sa vedem reactia olteanului. Acesta iesi cu un alt pepene cilibiu, il puse jos pe razor si dadu sa se intoarca sa inchida poarta. Abia atunci sesiza lipsa primului pepene, ceea ce zugravi mare mirare pe chipul sau nebarbierit de cateva zile. Se misca doi metri la stanga, doi metri la dreapta, privind imprejur, crezand de buna seama ca pepenele s-a rostogolit singur sub vreun butuc. Dar spre mirarea sa nu-i gasi nici macar urma. Se indrepta de spate, se uita peste tarlale, poate o vedea pe cineva dar nu vazu pe nimeni. In cele din urma isi scoase palaria decolorata de vremuri de pe cap, se scarpina olteneste si dadu drumul mirarii cu glas tare:

-Ma, al dracu’.  Acu fu, acu nu mai este!

Auzind aceasta cugetare hamletiana a lui Marin, noi doi ne tavaleam de ras pe sub butuci. Am asteptat sa plece nelamurit cu celalalt pepene la subtioara si doar dupa ce s-a indepartat suficient am plecat si noi, acasa la Lucian, ca sa mancam cel mai gustos pepene rosu pe care-l mancasem  in viata mea de pana atunci.

Va urma…….

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s