Macri’s – Dumnezeu iubeste lemnul, si piatra dobrogeana…

Am sentimente amestecate astazi, dupa ce am vizitat complexul Manastirii Sf. Maria din Techirghiol. Lacasul, care are in compunere si o baza de tratament balneo, este semnalat de departe, de o adevarata catedrala, modern construita, opulenta si impunatoare. N-am putut intra inauntru, dar din ce mi-a spus cineva, marmura si dotarile scumpe sunt la ele acasa in interior.

Am admirat-o ca pe o lucrare arhitectonica bine executata, cu prezenta estetica deosebita. Am admirat materialele de calitate folosite, si simplitatea coloristica de bun gust. Dar atat.

Mergand prin curte, pe langa statuia Sfantului Pantelimon (un bronz al lui Jalea!), ajungi la mormantul parintelui Papacioc. Aici, la Techirghiol, si-a petrecut el ultimii 35 de viata, ca duhovnic si sfatuitor al multor oameni chinuiti de probleme. Chip ascetic, ochi patrunzatori, ce par sa te strapunga, intrebatori parca. Tu ce ai facut bine in viata ta de pana acum, trecatorule ?, par sa spuna.

Faci dreapta la mormant si ramai surprins. In curte, micuta si zvelta, se inalta o biserica de lemn! De o frumusete fara seaman, nestirbita de trecerea timpului. Spun asta pentru ca biserica a fost construita intr-un sat muresan, in sec. XVIII. De acolo a trecut la stana regala pentru multi ani. Iar o data cu venirea comunismului, a fost stramutata inca o data, la Techirghiol. Unde a fost asezata pe o fundatie de piatra dobrogeana, intr-o stranie simbioza intre aceasta si lemnul copacilor falnici din Apuseni.

Intri in ea printr-un pridvor minuscul, adaugat la exterior, apoi intr-un pronaos de 2×4 m, separat printr-o lucrare de lemn de un naos doar cu o idee mai mare. Pictura superba, inca vizibila, se indeparteaza de canoanele bizantine, asa cum le stim noi, regatenii. De ce spun asta?

Cum intri, pe dreapta, un sfant are exact chipul lui Closca, martirul nostru. Nimic bizantin in chipul acela, cu parul strans in parti, cu carare pe mijloc, ochii mari si rotunzi, mustacioara subtire si nasul ascutit.

In pronaos, pe stanga, o icoana surprinzatoare pentru dobrogeni. Este vorba de sfantul Cristofor, cel cu capul de caine, posibil membru al tribului chinocefalilor dinspre India, intalniti de Alexandru cel Mare, dar si de Marco Pollo.

Dar lucrurile surprinzatoare continua, asa ca in dreapta sus il vedem pe Mantuitor, chinuit de soldati in uniforme de husari! Ardelenii sec. XVIII asociau raul cu etnicitatea, iar soldatii maghiari erau mai prezenti in viata lor, decat soldatii romani din legendele biblice.

Iesi din biserica aplecandu-te, usa are cel mult 1,70 m, si parca te apleci in fata inaintasilor, care au stiut sa-si ciopleasca sufletul in lemnul copacilor, si sa-i dea chip de biserica. Indiferent de credinta, sau de lipsa ei, te atinge un val de smerenie, in momentul cand o maicuta incepe sa bata toaca pentru vecernie, iar zgomotul toacei pare sa vina din alte timpuri, pare o chemare atavica stabatand mileniile, cand stridenta, cand linistitoare.

Refaci traseul in sens invers, dupa ce ai aprins niste lumanari pentru morti si vii. Mai privesti o data statuia unui Sf. Pantelimon linistit, tuns cu breton roman – nedemodat inca in sec. IV, care pare sa spuna: „Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele; iar cu oamenii cei ce fac faradelege nu ma voi insoti cu alesii lor” (Ps.140,4).

Pe una  din bancile din fata izvorului vietii, strajuit de sfantul de bronz, un tatar batran, cu chip rotund, usor stafidit, gusta linistea serii, schimband rar cate o vorba cu crestina de alaturi.

Apoi turlele catedralei te izbesc vizual, obligandu-te sa dai capul pe spate, pentru a vedea crucile compuse din cruci, aflate in varful lor. Inventie arhitectonica noua, probabil, dar care stirbeste parca din simplitatea crucii traditionale, ducand-o in zona kitschului stralucitor.

Traversezi strada, te plimbi putin pe faleza, si dai de statuia lui Tekir, avand alaturi magarusul buclucas, datorita caruia am aflat noi de proprietatile curative ale namolului. Un Tekir famelic, veridic, pentru ca viata tatarilor nu era usoara in Dobrogea iubita de seceta, un Tekir ce pare a iesi, ud, direct din apele ghiolului caruia i-a dat numele.

Las in urma Techirghiolul, care mi-a daruit astazi un amalgan de emotii, atunci cand primii stropi de ploaie incep sa loveasca praful, putinul praf ramas pe strazi de ciment, si pe drumuri asfaltate. Urmele de smerenie se pierd insa, cand intri in coada kilometrica de autoturisme, care se tarasc exasperant, ca sa treaca podul neterminat de la Agigea. Si dai marunt din buze, desi Ecleziastul spune clar: „Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”.

Poate ca al podului respectiv n-a sosit inca…

Aferim, bre!

Macri’s – Despre Pseudosmerenie!

 

Nu cred ca visa Dan Teodorescu, „ala de la Taxi”, ca melodia lui despre smerenie sa genereze atatea controverse. Si sa primeasca tone de injuraturi sanatoase, unele dintre ele cu trimitere directa la originea si intelectul lui. Drept este ca multe s-au dus, prin ricoseu, si spre prietenii sau cunostintele sale, care – plini de bunavointa si impartasind ideea clipului – si-au pus vocea si  mimica la treaba, pentru a intari mesajul.

Care mesaj nu inteleg de ce a deranjat atata lume, cand este de fapt mesajul transmis de atatea ori de-a lungul istoriei, ba de sf. Francisc, ba de Sf. Augustin, ba de sfintii calugari de la Athos, ba de calugarii pustnici, foarte apreciati de ortodocsii rasariteni. Si, cu riscul de a fi acuzat de fortarea notei, este chiar mesajul lui Isus Nazariteanul, care indemna oamenii sa-si ridice biserici in suflet, nu pe pamant.

Este totodata mesajul Reformei, care a incercat sa abata catolicismul de la calea indepartarii de oameni, fara prea mari sorti de izbanda. Pentru ca vedem in orasele mari din Occident domuri impunatoare, atinse de gigantism, care se umplu mai degraba de larma turistilor, decat de a credinciosilor. In acelasi timp bisericile ortodoxe micute, din satele din rasaritul Europei, se umplu la slujba de oameni simpli, veniti cu speranta aflarii mantuirii.

Daca oamenii simpli cauta mantuirea in bisericute, asta inseamna ca – pastrand proportiile, neamurile ar trebui s-o caute in catedrale gigantice? Un neam fara o Catedrala a neamului oare nu ar putea fi mantuit? Biserica de la Curtea de Arges si Biserica Reintregirii oare nu erau suficient de mari si frumoase ca sa ne aflam mantuirea? Pentru Dumnezeu oare marimea conteaza?

Sunt nepotul unui pastor covasnean, prins in capcana transhumantei, care avea o relatie foarte personalizata cu Dumnezeu. Il invoca uneori in momentele de cumpana ale calatoriei sale repetate. Ii promitea cine stie ce odor ce va cumparat bisericii, si se tinea intotdeauna de cuvant. Cand se intorcea acasa  tragea niste chefuri strasnice cu popa din sat. Care bea si manca cu pofta carne de miel in postul pastelui, iar a doua zi predica in biserica abstinenta si smerenia. Cand oprea prin vreun sat, in lungul drum spre Dunare, tragea de regula la preotul local, pentre ca stia ca acolo se manca si se bea cel mai bine. Dar copiilor sai le spunea intotdeauna:

-Cand aveti vreu necaz, vreo suparare, cand simtiti nevoia sa vorbiti cu Dumnezeu, mergeti pe camp. Opriti-va la un copac, sau la un tufis, ingenuncheati si spuneti-i Lui ce aveti de spus. Daca Dumnezeu exista, va va auzi acolo la fel de bine ca in biserica. Dar nu va duceti sa va destainuiti preotilor, pentru ca in gura lor este multa fatarnicie, si ei sunt primii care calca poruncile sfinte.

Cred ca pastorii nomazi au pastrat intotdeauna ceva din credintele vechi, precrestine, in sufletul lor, si s-ar fi destainuit mai degraba campului, codrului sau cerului, decat unui om dovedit fatarnic, chiar daca imbraca sutana.

Ce m-a uimit si mai mult la cruciada anti – „ Despre smerenie” de pe net, este violenta manifestata, limbajul sub orice limita de decenta, si mai ales spiritul anticrestin al smeritilor postaci.

Mai oameni buni, oare crestinismul nu propovaduieste toleranta, intelegerea, iertarea, piosenia?

Eu inteleg ca un om, crestin practicant si convins, deranjat de un cantec care-i contrazice ideea despre cum trebuie sa arate o biserica in care sa-l gasesti pe Domnul, il dojeneste pe cel despre care crede ca a gresit! Nu ca se apuca sa-l injure ca la usa cortului, sa-i verse galeata cu laturi verbale in cap, sa-i conteste brusc valoare artistica, ba mai mult, chiar si calitatea de om!

Nu prea seamana a crestinism asta, bre!

Dupa cum nu a crestinism a semanat gestul BOR  de a intoarce spatele victimelor de la Colectiv!  Pentru ca noi ne rugam doar in biserici, nu? Sau mai bine  in catedrale mastodont, ca sa fim mai apoape de El…

Am spus ca pe langa Dan, ca autor moral el macar incaseaza  „drepturile de autor”, galeata de laturi s-a abatut si asupra celor care i s-au alaturat in promovarea ideii clipului. Deveniti brusc: ratati, otrepe, lepadaturi, vanduti, alogeni (!) s.a.m.d. Limbajul aminteste categoric de infierarile din anii ’60, asa ca dati-mi voie sa va spun, citandu-l oarecum pe Marx,  ca „o stafie bantuie mintea multor compatrioti, stafia comunismului”.

Nu zic despre cei 21, sau 27, ca ar fi valorile reprezentative ale neamului, nici gand. Majoritatea ar fi ceea ce numim „vedete” in acceptiunea televizionista. As zice chiar – rasucind iar un citat, ca un popor are la un moment dat vedetele pe care le merita!

Dar vad in clip un Bittman, care mi-a incantat  tineretea, un Toni Grecu care mi-a distrat-o, cantareti de succes ca Monica Anghel, Banica jr. sau Goia – care fac sali pline la spectacolele lor, un Alexandru Andries care spune tot timpul lucrurilor pe nume (v. La Rovine), un Cartarescu care e injurat foarte des pentru ca scrie (si e greu de citit, nu?), si ultimul – dar nu cel din urma – maestrul Rebenciug.

Care maestru, luat cu problemele curente, a uitat de data asta sa vina cu sulul  de hartie igienica, cum a facut in 1989 la Televiziuea Romana. Si sa spuna, asa de final:

-Mai, smeritilor, care injurati ca la usa cortului, in postul pastilor, pe net sau in presa. Avizilor de like-uri! Dupa ce terminati, luati hartia asta si stergeti-va la gura!

Aferim, bre!

Povestea porcilor. Sau cum trei crai de la rasarit au reusit sa fure o provincie a Imperiului Otoman – ep. 3

Si asa se face ca, la cateva luni dupa schimbarea de stapan din Imparatie, pe tarabele cu ziare, reviste, Topi-Top, Boni-Bon, sugiuc, rahat, halvita si alte lucruri trebuicioase poporului de la malul marii, aparu si un ziar pricajit, cu hartie mai degraba galbena si cu caractere culese sovaielnic. Numele lui, Veghetorul, dadea sperante celor proaspat convertiti la religia libertatii presei, ca vor afla lucruri minunate din el, lucruri pe care fostul oficios local al Partidului, convertit din Dobrogea Noua in Cuget Liber (!) nu avea cum sa le spuna. Era acest ziar cu aparitii saptamanale rodul luptei hotarate pe care Strutescu o dusese cu convingerile si economiile colegilor sai!

-Ba, esti nebun? Sa scoatem un ziar? Ce dracu sa facem cu el?

-Si ce, ne pricepem noi la ziare, intreba siderat Porcescu?

-Da’ aia de au umplut Romania de ziare se pricep, ma, desteptilor?, contraataca Strutescu.

-Si crezi tu ca o sa facem noi bani cu un ziar?, reveni Legumescu.

-Nu, nu o sa facem „bani”, ci ne vom umple de bani, spuse hotarat Strutescu.

-De unde, ma, ciumegule? Cat poti sa castigi dintr-o foaie din asta?

-Dintr-o foaie nu cred sa castigi mare lucru, dar pe langa foaie se fac banii!

Iata care-i planul: scoatem ziarul saptamanal, o sa-l scriem noi si mai gasim niste colegi cu talent, carora o sa le dam cate-o bere, alaturi de onoarea de a-si face numele cunoscut in ziar. Toate ziarele de azi il pupa in cur pe Iliskov, noul Imparat. Noi o sa fim singurii care-l atacam. Si aratam ca nu e decat un comunist batran, pus de Rosu Imparat sa pastoreasca imparatia asta de fraieri, pe care-i cumperi in 5 minute vorbindu-le mieros, dandu-le 100 lei la leafa, si ceva mancare ieftin sau gratis. Lumea o sa se bata pe ziarul nostru, vor sta la cozi joia dimineata ca sa-l cumpere. Vom face tiraj, si chiar vom castiga niste bani.

-Si unde naiba tiparesti tu un ziar? De unde iei hartie?

-Il tiparim la tipografia veche. Cuibul ala de comunisti de acolo e speriat de moarte ca le-a cazut guvernul. Daca se impotrivesc ii amenintam putin ca facem publica atitudinea lor retrograda, si ca-i vom intreba public: „Ce-ati facut, ma, in ultimii 5 ani?”. Cu intrebarea asta deschizi orice usa. Ne vor da si hartie, o sa-i platim cu o parte din incasari, plus economiile ce le avem. Ne vom finanata de la numar la numar. Colegii nostri vor cumpara ziarul, vor spune si altora, anticomunistii vor afla repede si se vor inghesui sa-l cumpere, si tot asa.

-Si de unde apare muntele de bani de care tot vorbesti, ma?

-De unde? Uite de aici, rase Strutescu, batand cu palma pe Registrul informatorilor si gazdelor, recuperat din sediul Securitatii de pe bd. Mamaia. Nu v-am zis ca ne-a pus dumnezeu mana-n cap cand l-am gasit?

-Tot ne omori cu hartoagele astea, de unde scoatem noi bani?

-Chiar din ele. Dupa ce ziarul va avea tiraj, cam peste 6 luni sa zicem, pe prima pagina vom tipari un anunt: „In curand ziarul nostru va tipari Lista turnatorilor la securitate din Judetul Constanta”! Vom tine anuntul pe prima pagina vreo 2-3 luni, si-i vom pune pe jar pe toti mocofanii astia care de-abia asteapta sa vada cine-i turna la Securitate, ca s ale ia gatul alora.

In timpul asta noi ii vom contacta pe toti fraierii astia din lista. Majoritatea au telefon, ca Securitatea le facilita contactul cu ofiterul responsabil. Ii sunam si le spunem:

-Fraticule, avem lista cu turnatorii, si te gasiram si pe mata pe acolo. Fa bine si pregateste 25.000 lei, ca sa ni-i dai, altfel te dam la gazeta, si nici dracu nu va vrea sa mai vorbeasca cu tine. Plus ca unii dintre aia turnati s-ar putea sa puna mana pe un par, si sa-ti dea si una in cap. Mai ales daca au facut parnaie din cauza ta. Nu-i nevoie sa ne cauti, te sunam noi peste 2 saptamani.

-Ba, tu esti nebun, 25.000 de lei sunt bani multi!

-Si ce daca fraiere, pe astia ii vaiti? Ia sa deschidem registrul, uite ce scrie la asta, Mihalache, ca are indemnizatie lunara 500 lei. Mai tare, uite, urmatorul – asta, Mihalas, avea 1500 lei, plus prime.

-Cum ai spus, Mihalas? Ba, eu stiu cine este asta! E profesor la universitate, si e securistul ei. Am un var student la sudura, care este prieten cu el. Il mai scoate pe prof cand si cand  la o masa in oras. Si cand are probleme cu vreun examen picat, il roaga sa-l ajute. Si cica nici un profesor n-are curaj sa-l refuze cand le cere sa-l treaca pe varu-meu. Si cateodata varu-meu apeleaza si pentru prieteni, contra cost, binenteles.

-Asa, tare omul. Asta are viitor, ba! O sa-i cerem, stai asa…, o sa-i cerem 200.000 lei!

-Ba, nebunule, cu 200.000 iei doua Dacii, esti dus cu capul?

-Nu am, dar asta are practic doua salarii, plus spagile de la examen. Si daca apare in lista, are cel mai mult de pierdut, il da afara de la facultate, si viata i s-a dus dracului.

-Bine, ma, daca tu scoti doua sute de miare de la asta, eu te port in spate pe platoul scolii, la apelul de dimineata, o luna intraga, zise Legumescu.

-Apuca-te sa te antrenezi atunci, mai scoaba…

Si lucrurile incepura sa se desfasoare asa cum planificase Strutescu, cel cu infatisare de corsar, care avea el vreun pact semnat cu necuratul, ca prea le potrivise asa de bine pe toate.

Ziarul aparea joia, si lumea se batea sa-l cumpere, pentru ca era singurul pe plan local care nu facea propaganda partidului neocomunist incotopenit la putere. Cuget Liber, ex Dobrogea Noua, se intorsese la vechile obiceiuri, vazand ca la putere sunt aceeasi vechi tovarasi de drum. Dupa vreo 6 luni ziarul a inceput sa anunte ca va publica ”in curand” lista cu turnatorii si gazdele securitatii. Si a tinut-o asa luni de zile, pana cand lumea se cam plictisise de asteptare. Intr-un tarziu, cand aproape ca nu mai speram, ziarul a publicat in cateva numere vreo doua sute de nume, majoritatea morti de mult, sau plecati din Constanta de multi ani de zile! Toti muncitori, docheri, bucatarese si alte meserii cheie.

Dar in aceste luni eroii nostri dadeau telefon dupa telefon, amenintau, injurau, dadeau termene, si sute de mii de lei, dupa alte sute de mii de lei, li se inghesuiau in buzunare, pana cand s-au facut milioane si zeci de milioane. Si asa s-a confirmat previziunea lui Strutescu, cu muntele de bani.

Mai trebuie sa mai spunem ca, da, Strutescu se pare ca avea intr-adevar harul premonitiei, mai ales in ce-l priveste pe Mihalas. Care a platit scrasnind din dinti cele doua sute de miare. Si, care avea intr-adevar viitor maret, pentru ca nu peste mult timp avea sa fie ales primar al urbei, ca reprezentant al unui partid nou, democratic, nascut de vremurile tulburi ale postrevolutiei. Postura din care a continuat sa „ajute” niste tineri porniti sa ia viata in piept, cu spatii comerciale, terenuri, autorizatii si alte alea.

Si uite asa trei crai de la rasarit au furat o intreaga provincie a Imperiului Otoman!

 

 

 

Observatie

Acest text este binenteles un pamflet. Orice asemanare cu personaje reale este cu totul, dar cu totul intamplatoare.

Cum ne-au scumpit masonii energia!

parerea mea

Azi am ras cu lacrimi! Cum si de ce? Din cauza unui articol (?) de presa (?), intitulat pompos: „Un mason bătrân dezvăluie – tunelurile din Bucegi duc către panoul de siguranțe al lumii”.
Motive de ras in asa zisul articol? Cate vrei!
Masonul batran se chema Geoffrey Popescu, si facea parte din Marea Lojă Reunită a Scoției și Irlandei „Walt Disney”.
N-am auzit ca masonii adevarati, cu grad mare, sa dezvaluie vreodata ceva. Dezvaluirile si prezenta in manifestarile cotidiene sunt apanajul falsei masonerii, de a doua si a treia categorie, loje si organizatii inventate de masonii adevarati ca sa dea cu praf in ochi multimii si presei. Masoneria adevarata nu e vizibila pentru lumea larga.

Dar ce m-a amuzat cel mai mult e povestea cu tunelurile din Bucegi ,”ce duc către panoul de siguranțe al lumii”. Am aflat astfel ca masonii controleaza energiile telurice, energii ce sunt bine canalizate prin tot felul de conducte „naturale sau artificiale”. „Pentru a preveni scurtcircuitarea conductelor energetice civilizațiile avansate care se știe că au locuit pe Pământ cu mult înaintea oamenilor au construit un panou de siguranțe”. Aici m-am inmuiat tot, nici anii de invatat electrotehnica/electronica nu mi-au folosit prea mult, stateam si incercam sa-mi imaginez cam cat de mare trebuie sa fie tabloul de sigurante al Terrei, cum arata o siguranta, si ce fac masonii cand sare una.

Insa cireasa de pe tort a venit la finalul articolului!
„Dacii au fost un popor care au știut să folosească aceste energii. Avem dovezi directe, arheologice. Însă ei nu erau racordați la panoul de siguranțe al lumii fiindcă nu au solicitat niciodată branșarea. Practic dacii ‘furau’ energii ezoterice.”
Mai frate, acum totul mi-e clar! M-am luminat! Mostenirea noastra genetica e cea care ne face sa furam curent, sa ne mai bransam ilegal, sa mai bagam magnetul in contor, sau firele de la aparatul de sudura direct in tablou. Daca mos-stramosii nostri nu se bransau, noi de ce am face-o?
Binenteles ca deranjam ca urmasi de daci cu optica asta, asa ca masonii ne-au trimis „romanii” de la Enel, sa ne taxeze de sa ne ia dracu’, ca prea am furat energie de doua mii de ani incoace…

P.S. Ca sa fie si mai haios articolul, era ilustrat cu o poza de la construirea Eurotunelului! Apropo de Eurotunel, niste fraieri au facut in sec XX, ceea ce stramosii nostri au facut acum mii de ani, cand au sapat tunelurile pe sub Marea Neagra, pana-n Turcia. Ca sa nu li se ude oile cand ploua, si sa li se strice calitatea lanii.

Minunea respectiva aici: http://cotidianzilnic.ro/…/un-mason-batran-dezvaluie-tunel…/

Retineti titlul publicatiei: Cotidian Zilnic! Desi cred ca articolele mai tari apar in cotidianul saptamanal, sau in cel lunar!

E scris adanc, mon cher…

Povestea porcilor. Sau cum trei crai de la rasarit au reusit sa fure o provincie a imperiului otoman. (episodul 2)

Viata de cadeti a eroilor nostri se desfasura neabatuta, dupa acelasi tipic marinaresc: trezire, mancare, lectii, instructie, odihna, mancare, somn. Si din cand o ravnita permisie in oras, unde puteai sa degusti  pana la saturatie cele trei distractii cu specific local: tutun, alcool, femei. Neaparat in aceasta ordine. Totul in asteptarea momentului mult visat, cand vor putea sa  plece in practica pe nava scoala a Academiei  Imparatesti, si sa simta deliciile vietei de marinar: rau de mare, frecat puntea, curatat santina, curatat cartofi, aranjat paramele.

Si la fel de monoton se scurgea viata a milioane de supusi ai Imparatiei, in frig si foame, dar cu fericirea de a-l vedea doua ore pe zi la televizor, pe Marele Carmaci. Si acolo unde fericirea nu era prezenta, Securitatea era cu prisosinta, astfel ca din patru supusi imparatesti, unul ii turna pe ceilalti trei cu osardie, facandu-si cum trebuie datoria civica. Conform traditiei, Partidul si Securitatea erau nedespartite, veghind la bunul mers al treburilor imparatiei, care ajunsese de poveste in lumea intreaga.

Dar asa cum spune bancul, uneori si cele mai bune prietene se despart. Si s-a intamplat acest lucru chiar pe parcursul scolii cadetilor nostri. Ata pentru ca, vazand mersul treburilor din Imparatia noastra, Rosu imparat si cu Albastru imparat, invidioasi fara masura, se hotarara sa schimbe lucrurile. Si cu ajutorul lui Verde Imparat, au facut sa se scuture jugul purtat de supusi, facandu-le un cadou de Craciun nemaivazut: o Revolutie preambalata, numai buna s-o pui putin la caldura, si gata – se umfla de da pe dinafara granitelor. Si Cel de Sus, complice vezi bine cu cei trei imparati,  a asigurat caldura, astfel incat a fost un sfarsit de decembrie calduros cum nu se mai vazuse pana atunci. Ca sa poata tot omul sa iasa in strada si sa mearga la Revolutie.

In urbea de la malul marii, printre primii au iesit la Revolutie multi supusi certati cu legea, multi altii dubiosi – dar nedovediti, minoritatea romulana, precum si cativa supusi sub acoperire, trimisi acolo de sefii lor. Oamenii cu scaun la cap stateau la televizor, si priveau stirile senzationale, cu teroristi, arabi ucigasi, apa otravita, securisti indoctrinati ce nu se predau, televiziunea sub asediu, „Mircea fa-te ca lucrezi!” si alte asemenea. Sau il priveau pe clarvazatorul Mircea Diaconu, care striga din balcon, la portavoce: Faceti un culoar va rog in partea aceasta! Dati-va la o parte, de acolo va veni viitoarea conducere a Romaniei!”. Mai ales ca, datorita organizarii ca la carte a Armatei, militari din unitati diferite se impuscau intre ei, prin zona garii, spre intregirea scenariului.

Cand stirile au razbatut si la Academie, cadetii nostri au intrat in fibrilatie.

-Hai, ba, la Casa Alba, sa vedem ce se intampla, sa-l dam jos pe Marina, futu-i mama lui, sa schimbam lucrurile in tara asta, sa ne fie mai bine, tipa Legumescu, luat de val.

-Mai, eu stiu ?, mai bine stam naibii in banca noastra, sa se linisteasca apele, sugera Porcescu.

Doar Strutescu statea si framanta in mana un creion, in timp ce figura sa exprima o maxima concentrare.

-Hai, ba Strutescule, zi si tu ceva, ce sa facem? Nu putem sta ca fraierii aici, cand vremurile se schimba!

– O sa mergem in oras, spuse Strutescu calm, dar nu la Casa Alba. Imbracati-va uniformele si haideti!

– De ce sa luam mai uniformele, daca se ia cineva de noi? Mai bine mergem in civil.

– Nu o se ia nimeni de noi, tocmai pentru ca vor sti ca suntem studenti la Academie. Si nu altceva. Hai odata, miscati-va?

-Si unde mergem pana la urma, Strutescule?

-Mergem la Securitate, pe Bulevardul Mamaia.

– Ba, esti nebun? (scuze, Smiley) Vrei sa ne-o luam? Aia or fi baricadati acolo, poate au si arme…

-Mergem si vedem! Daca e nasol, plecam mai departe.

-Dar ce sa facem, ba, la Securitate?

-Cine nu stie, asteapta sa vada, zise Strutescu, linistit.

Asa ca peste jumatate de ceas eroii nostri ajunsera in fata cladirii ce dadea atatea spaime supusilor din urbe, tocmai la timp sa vada cum o satra de romulani pleca chiraind, cu un televizor color, doua covoare si cateva scaune.

-Ba, ia stati! Ce faceti voi aici, ciorilor? De unde ati luat toate astea? , striga la ei Legumescu.

Romulanii descumpaniti  la vederea uniformelor, se oprira pentru moment. Apoi, recunoscund uniformele de cadeti, se linistira, si plecara mai departe, strigand:

-Lasa-ne, conasule, in pace! Ca este Rivolutie, mata nu stii? Si oamenii trebuie sa fie liberi, bre.

-Aha, si voi ati inceput sa le eliberati locul? Dispareti naibii de aici…

-Treaba este buna, spuse Strutescu. Baietii cu ochi albastri s-au topit, sper sa fi taiat-o in mare graba. Hai sa vedem cum sta treaba.

Si incepura sa strabata atenti lungile culoare ale edificiului, cu ochii in toate partile, la vreun eventual pericol. Deodata Strutescu se opri in fata unui birou, anost la fel ca toate celelalte, doar ca avea un grilaj metalic ce proteja usa, inchis la unul din capete cu un lacat chinezesc. Pe usa bej o placuta mica era prinsa cu doua suruburi, anuntand vizitatorul ca acolo este Biroul Documente Secrete.

-N-a trecut nimeni pe aici, treaba e super! Trebuie sa spargem lacatul, comanda linistit Strutescu.

-Ba , nebunule, n-ai minte?Vrei sa o incurcam? Daca se intorc astia, vrei sa ne impuste?

-Nu se intoarce nimeni, fraierilor! Imparatul a fugit, regimul s-a prabusit. Securistii nu stiu cum sa se ascunda cat mai deprte, fug  precum sobolanii. Armata e la putere, si stiti bine ca militarii nu-i inghit pe securisti. Asta e momentul potrivit. Cine e ciumeg zilele astea, se face om pe viata.

Ceilalti doi cadeti il priveau oarecum consternati pe Strutescu, dar acesta parea de neclintit.

-Porcescule, da fuga in holul mare. Vezi ca pe scarile din mijloc covorul e fixat cu cate o bara metalica la fiecare treapta. Adu doua bare, repede!

Si cu legile fizicii proaspat invatate in minte, eroii nostri facura sa sara lacatul usii cat colo. Inauntrul biroului doua fisete metalice, si ele inchise cu lacat, tronau pe unul din pereti. Drugii de fier facura sa sara si lacatele respective. Fisetele erau pline de fise, dosare, harti si registre.

-N-are, ba, nici bani, nici arme. De ce dracului ne-am chinuit, intreba Legumescu?

-Nu asta cautam, desteptule, spuse Strutescu, rascolind prin hartii.

-Dar ce cautam, atunci?

-Astea, raspunse Strutescu, aratandu-le doua registre mari si groase, cu cotorul snuruit ingrijit, pentru mai buna pastrare.

-Ia citeste, Porcescule, ce scrie aici?

-„Registrul informatorilor si gazdelor de pe cuprinsul regiunii Dobrogea”, citi, cu glas sovaielnic, acesta.

-Asta cautam! Ne-a pus dumnezeu mana-n cap, fratilor!

 

Va urma…

 

Observatie

Acest text este binenteles un pamflet. Orice asemanare cu personaje reale este cu totul, dar cu totul intamplatoare.

2015 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 6,800 times in 2015. If it were a NYC subway train, it would take about 6 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Cum mi-am luat m*ie 3G de la Orange, prin telefon!

Ingrijorat ca veniturile mele lunare s-au injumatatit, iar factura la Orange se umfla ca aluatul de cozonac al consoartei, dupa ce il bateam  eu „cu pumnii”  – conform retetei, vreo 15 minute, sedeam si cugetam ce sa fac. Eram client Orange de vreo 13-14 ani cel putin, si binenteles ca aveam niste abonamente nashpa, pentru ca partenerul meu media (citeste Orange) aprecia sumele pe care le plateam dupa ce depaseam putinele minute incluse. Internet – ioc, bre! Grija celor de la Orange pentru un client cu 3 abonamente – nepretuita!

Asa ca prin primavara am inceput sa schimb abonamentele cu unele de 12 euro, unde aveam si minute incluse, si ceva SMS-uri (va dati seama…?), si  1 gb de net, cum ii sta bine clientului. La o luna-doua mai schimbam 1 abonament, cu gandul in vreo 4 -5 luni sa termin aceasta operatiune stresanta. De ce stresanta? Pentru ca cei de la Client Services de la Orange nu primesc doza zilnica de lecitina de la companie. Si de fiecare data uitau ceva…

Ba uitau sa-mi faca modificarea, si descopeream dupa 3-4 zile de la inceputul perioadei de facturare ca sunt „pe vechi”. De unde telefoane iar, repetari, plus intrebari de popa-prostu: sigur ati cerut asta colegilor mei?

Ba uitau sa-mi anuleze o optiune de internet de 16 euro de pe abonamentul vechi, si ma trezeam ca e activa desi abonamentul nu mai era, ce mai, povesti de groaza despre serviciile multinationalelor in Romanica. La intamplarea asta ultima a trebuit sa cer „desecretizarea” convorbirii telefonice anterioare, ca  sa dovedesc unor incompetenti ca le-am cerut altor incompetenti sa faca operatiunea. Parca eram Michael Douglas, care trebuia sa dovedeasca tot el ca nu a vrut ca Demi Moore sa i-o ia in gura in lift, si chiar a zis „nu” de nu stiu cate ori la propunerea ei. „Disclosure” se chema filmul ala, parca. Si acolo tot o inregistrare a convorbirii l-a scapat.

Uite ca pe unii inregistrarea convorbirilor poate sa-i si scape!

Dupa ce am incheiat operatiunea Transferul, care m-a albit putin, am zis ca pentru vreo 4-5 ani am scapat. Da de unde! O inceput pruncu’ sa se planga ca 1 gb de net/luna nu-i ajunge nici la o masea.

Si tot cautand solutii – ca toate firmele ce-ti vand ceva nu-ti mai vand produse, ci solutii – vad pe site la Orange un abonament de 13 euro, care avea  cam tot ce avea ala de 12 euro, dar avea si 2 gb de net! Hait, m-am scos, mi-am zis. Cum la Orange stiam regula sfanta: Poti trece oricand la un abonament mai mare, la unul mai mic niciodata, mi-am zis ca nu vor fi probleme. Sfanta naivitate!

Asa ca plecand cu pruncu’ sa-l cazez la camin, la inceput de anul 3 facultate, mergand eu asa pe autostrada, cu 129,5 km pe ora, zic: Hai sa sunam la Orange!

Raspunde fatuca clasica, bla-bla, aia-aia, cu ce va putem ajuta? Cu niste bani imi vine sa-i zic, dar o las in pace, ca salariul la call-center pe limba romana e mic tare, n-o mai necajesc si eu.

-Vreau sa inlocuiesc un abonament de 12 euro, ce-l am de vreo luna-doua, cu ala de 13 euro, ii zic fatucai.

-Un moment sa verific, zice. Asa e, aveti un Orange Young, descopera fata incantata la culme, de parca castigase la loto. Si il vreti acela nou. Un moment , va rog sa asteptati, sa vorbesc cu colegii mei de la nush ce departament. Asteptati in telefon, da?

-Astept, nu-i problema.

Mai frate, si stau, si stau, de treceau bornele kilometrice pe langa mine, si am ajuns la  Centura Capitalei. Vreo 5 minute ca popa, am stat.

-Ce naiba face asta, mah, vorbeste cu toti colegii din departament, despre cluburi si filme?

-Nu, mah, vorbeste cu supervizorul, decreteaza  pruncu’ pe un ton plictisit.

Cum el a lucrat 3 luni anul trecut intr-un call center, mi-am zis ca are „expertiza” si stie cum merge treaba pe acolo.

Apropo, supervizorul e ala care a ajuns ultimul cand Al de Sus, ajutat de Sf. Petru, impartea oamenilor inteligenta. Si nu mai era ioc inteligenta de dat. Iar Sf. Petru, disperat, il tot intreba pe Al de Sus ce sa faca.

-Nu mai e chiar deloc, Petre? Un gram, o molecula, ceva?

-Nimic, Doamne!

-Atunci fa-l supervizor!

Dupa vreo 5 minute fatuca revine. Dupa cum imi tot multumea ca am asteptat, am inceput sa banuiesc ceva. Dar ce a urmat, m-a dat pe spate.

-Domnule M,  am vorbit cu seful meu (al naibii, pruncu’…). Se pare ca in ultimele luni facturile d-voastra au scazut in medie cu 25 euro, fata de valorile precedente. In consecinta nu va putem oferi abonamentul de 13 euro, dar va putem oferi unul de 17 euro, sau mai mare.

Mai, oameni buni, sa auzi – dupa 20 de ani de cariera in vanzari, cum o companie iti spune pe sleau, la telefon: „Muie, fraiere, te-ai prins cum sta treaba, dar tot la mana noastra esti! Marca banu’, ca ne-a scazut tare profitu’, ne ieftineste UE si roamingu’, vrei sa dam faliment?”, te lasa fara glas.

Mi-am revenit abia in Regie, in timp ce faceam smotru in camera de camin a pruncului. Dar in urechi parca tot imi rasuna replica morometiana a lui Cocosila, prietenul lui nea Ilie Moromete: „Ba, esti prost!”