Macri’s – FB vs Matrix

Propaganda PSD e in deruta totala! Nu stie pe ce sa mai marseze. Nu stie ce sa mai inventeze.

Aia cu Basescu s-a dus de multisor, nici antenistii nu o mai folosesc, decat sporadic. Plus ca personajul s-a distrus singur, in cateva luni, mult mai rapid decat ar fi putut dusmanii sai s-o faca.

Au incercat cu Soros, si le-a mers bine, pana cand au iesit in strada 300.000 de oameni, in 70 de orase. Atunci chiar si mintile mai simplute au inceput sa inteleaga ca e ceva putred in propaganda. Sa dai cate 50 de lei, la 300.000 de oameni, imprastiati prin tara, si in continua miscare, fara sa te repeti, ar cam trebui sa ai un aparat de dimensiunea ANAF!

Atunci si-au adus aminte de Iohannis, care chiar incepuse sa dea semne ca i s-a resetat softul, si i s-au incarcat bateriile. Problema este ca Iohannis le este tot asa de drag protestatarilor, ca un pantof gaurit cand ploua. A strans pe moment ceva simpatie, pana cand lumea s-a prins ca pescuia popularitate. Si ca doi ani i-a lasat pe baieti sa ne lucreze cum stiu ei mai bine. Deci si asta cade.

Si atunci de ce sa te mai legi? Pe cine sa mai dai vina prin manipulare?

Pe oculta mondiala, care vrea sa distruga tarisoara asta, sa ne fure Ardealul, in timp ce noi suntem la proteste? Nu prea mai tine nici asta, de vreme ce repetarea cu obstinatie a placii cu „ungurii vor sa ne fure Ardealul”, timp de peste 20 ani, a uzat atat de mult lozinca, incat nu mai e credibila. Vadim, Funar, si ceilalti patriozi petarda s-au cam dus. Iar satelitul PSD, Partidul Romania Unita parca-i zice, n-a luat decat 2% in alegeri. Nu mi se pare un procent ingrijorator, multe tari mari, pe care le invidiem, ar dori sa fie si la ele la fel.

Pe droguri si masinile de facut bani? S-a mai facut la mineriada, nu mai tine a doua oara.

Pe legionarii cu steagurile verzi? S-a incercat, dar majoritatea tinerilor nu prea stiu nici cine au fost legionarii, nici ce vroiau. Cum naiba sa-i faci sa se asocieze cu acestia? O distinsa doamna, parlamentar PSD, se plangea – pe FB, ca-i este frica de demonstratii, pentru ca in Romania nu s-a facut niciodata denazificarea! Doamna a studiat Istoria cu Ion Iliescu, fara indoiala.

Pe arma pshihotronica? Prea sofisticat pentru votantii proprii, dupa parerea mea. Plus ca cica arma e mare, necesita multa energie, si nu e mobila, n-ai cum sa-i urmaresti pe manifestanti pe strazi.

Atunci chiar ca e greu sa mai faci propaganda, pentru mintile simple, frate! Trebuie gasit ceva cu totul nou. Am vazut incercari!

Mi-a placut una, in mod deosebit! Incepea cu chestii de genul asta: „Ce fel de demonstratii sunt  astea, fara lideri care sa iasa in fata, si sa-si asume meritul? Fara sa fie platite si fara sa fie manipulate de catre oameni/partide/organizatii? Fara organizare structurata, folosindu-se doar de retelele sociale? Si tot asa…”.

Concluzia care credeti ca era? Cine i-a dus pe oameni in strada, daca nu banul sau alti oameni? Antihristul! Logic, nu?

Brrr, m-au luat fiorii fara sa vreau! Noroc de comunicatul BOR, care se replia cu intarziere, ca de obicei, si aproba dreptul la opinie. Biserica e cu noi! Piei, Necuratule!

Asadar, Dumnezeu ne-a dat sa traim vremuri interesante! Va amintiti ce faceam acum 30 ani, iarna,  cand afara erau minus 5 grade,  si in casa plus cinci, dupa ora 18.00? Regretati respectivele vremuri?

Si, la final, tin sa transmit, si pe aceasta cale, cele mai sincere urari de bine si bunastare, tovarasului…, tovarasului…, domnului  Mark Zuckenberg, pentru ca – dandu-ne reteaua, ne-a dat sansa sa nu ramanem prinsi in matrice!

 

P.S. Am uitat-o pe aia cu multinationalele, e in derulare. Sa o lasam sa se coaca, sa vedem pana unde merge. Deocamdata port-drapelul e  Tariceanu, a carui avere (partea vizibila), a fost construita pe seama unor multinationale franceze.

Macri’s – Nici eu nu sunt român de-al lui Iohannis!

Președintele Iohannis vrea să-și crească popularitatea, pe seama noastră, a celor ce protestăm în stradă. Le spune, occidentalilor, că în stradă au ieșit „sute de mii de români, de-ai mei”. Ca și cum el ar avea vreun merit în asta. Mai mult chiar, a venit în piață, ca să-și crească popularitatea, când nu avea ce să caute acolo. După cum, nici un politician în funcție nu avea ce să caute acolo!

Domnule Iohannis, eu nu sunt printre „românii dumneavoastra”!

Nu-mi plăceți, și nu mi-ați plăcut niciodată. V-am votat de nevoie, ca să nu mai văd în fruntea țării un parvenit, ca pontănacul.

Dar nu-mi plac oamenii care vin într-un partid, dintr-altul, doar dacă sunt puși șefi! După cum nu-mi plac oamenii care scuipă unde au pupat! Ieri-alaltăieri va pupați cu PSD-iştii, colegii din USL, azi nu-i puteți vedea în ochi. Nu de mult mergeați de mână cu Antonescu și Ponta, să va ungă Marineru’ prim-ministru, dacă nu m-a lăsat memoria.

Și nu-mi plac oamenii care, odată ajunși în funcție, uită pentru ce au fost aleși. Timp de cam doi ani de zile. Până când, văzând că popularitatea a luat-o la vale, și șansele de realegere scad, dau buzna în față. Să confiște o mișcare de stradă, care s-a organizat singură, fără politicieni!

Și din cauza dumneavoastră, domnule Iohannis, suntem noi  în stradă! Pentru că, oameni ca dvs. au dus partidele în penibilul în care se zbat acum, făcându-le indezirabile. Suntem puși în situația, paradoxală pentru mine, să facem opoziție în stradă, pentru că nu avem partide credibile, pe care să le votăm, și să ne apere interesele, în Parlament. Noi nu ne dorim să ieșim în stradă, am prefera să avem democrație reprezentativă, și reprezentanții aleși de noi să-și facă treaba.

Cu partide de opoziție puternice, PSD n-ar fi avut majoritatea așa de ușor, ar fi trebuit să facă o coaliție mai largă, și atunci nu cred că ar fi mai avut curajul să ne ia de proști.

Deci, domnule Iohannis, scădeți unu din cifra „românilor dumneavoastră”. Ar trebui să fie ușor, având în vedere profesia dumneavoastră de bază.  Eu rămân un român al străzii.

Mulțumesc, Liviu Antonesei, articolul tău pe această temă a fost declicul, care m-a determinat să scriu cele de mai sus (https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/02/03/domnule-iohannis-eu-nu-sint-un-roman-de-al-dumneavoastra/).

Macri’s – Calin Nemes, dintre ingeri: Despre noi!

De cate ori vad tineri protestand in strada, mi-amintesc de Calin. Calin Nemes. Cel  pe care l-am cunoscut in facultate, ca omul care organiza celebra brigada Bum. A studentilor de la poalele Feleacului. Calin, cel care putea sa recite o poezie a unui revolutionar bolsevic rus, si s-o transforme intr-un indemn la revolta anticomunista.

Aflat in fruntea demonstrantilor de la Cluj, in decembrie 1989, Calin a mers in fata soldatilor, si-a descheiat camasa, si a strigat la ei: “Trageti, ma, am o singura inima!”, primind cu zambetul pe buze gloantele  izbavitoare. Dumnezeu nu l-a vrut langa el atunci. Dar, dupa cativa ani, disperarea l-a cuprins, vazand ca nu se schimbase mare lucru la noi,  si s-a sinucis. Nu inainte de a ne lasa mostenire, texte ca cel de mai jos:

 

„ […] Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.

Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit.

Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească.

Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă.

Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune „NU!”

Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. […]

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.

Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Călin Nemeş (n.1961 – d.1993),  România liberă , 25 aprilie 1991

Scrisoare deschisa catre fiul meu. Si catre fiii vostri…

Era ora 1.05, azi-noapte, si ma pregateam sa merg la culcare, cand am primit SMS-ul tau. Scurt, scris la obiect, cum au IT-istii obiceiul sa comunice:

-Mai, sunt la protest.

Am avut un moment de blocaj mental. Si apoi m-a inundat bucuria. O bucurie scurta, neasteptata, dar puternica. Asta este primul lucru pe care vreau sa ti-l spun, in aceasta scrisoare. Ca tu, copilul meu, mi-ai facut o bucurie mare, azi -noapte, cu acel SMS.

De-a lungul timpului, au fost multe alte bucurii, pe care mi le-ai facut. De exemplu, cand ai luat, in generala, o mentiune la Olimpiada de matematica, desi matematica n-a fost pasiunea ta niciodata. Sau cand mi-ai spus, atunci cand te-ai apucat serios de germana:

-Acum inteleg de ce m-ai chinuit, atatia ani, cu limba asta.

Si, mai ales, atunci cand ai adus acasa diploma aia de vorbitor, avand imprimat, cu timbru sec, vulturul german in capul paginii. M-am bucurat imens si cand, dupa prima zi de examen la Automatica si Calculatoare, ti-am spus:

-Maine ar trebui sa iei cel putin 9.50, la fizica, ca sa intri la fara taxa.

-Da, mai, o sa iau. Stii ca sunt bun la fizica.

Increderea aceea din glasul tau mi-a incalzit sufletul, si mi-l incalzeste inca, atunci cand mi-o amintesc.

Bucurii de parinte, care descopera – in copilul sau – cum se nasc si se sedimenteaza valenţe.

Deci ma bucur ca ai fost aseara la protest. Nu conteaza foarte mult cat de participativ ai fost, daca ai strigat, daca ai purtat afise, sau ai mers mai mult din curiozitate, sau din solidaritate cu alti colegi. In fond este primul tau protest. Principalul este ca ai fost sa vezi cu ochii tai ce se intampla in piata, cine participa, de ce striga, pentru ce principii se da lupta. Astfel ca maine, sau poimaine, sau candva, cand cineva va spune ca la protest au fost golani, legionari, spalati pe creier, drogati sau oameni platiti, tu sa-l poti scuipa in ochi, si sa-i spui:

-Minti! Eu am fost acolo, si nu este asa.

Daca ai si strigat si ai impartasit cu acei oameni opinii, cu atat mai bine. Inseamna ca incepi sa intelegi ce se intampla in jurul tau, in jurul nostru.

Noi, eu si cu mama ta, in mai 1990 ne-am intrerupt cateva ore voiajul de nunta, ca sa mergem in Bucuresti, in Piata Universitatii, la protestul anti-comunism, si anti-FSN. A fost superb, eram printre oameni care gandeau asemanator, mai simpli sau mai sofisticati, Paţurca canta in balcon, intelectuali de marca stateau printre oameni si schimbau idei cu acestia. In schimb la televizor se prezentau stiri despre golanii agresivi, despre drogatii din piata, despre legionarii cu steaguri verzi, care vor  sa distruga “democratia originala” romaneasca. Vremurile nu s-au schimbat prea mult, din pacate.

Ti-am spus, cateodata, ca daca vei alege sa pleci din tara, dupa ce vei termina facultatea, te aprob. Si desi esti singurul nostru copil, eu si cu mama ta nu ne vom impotrivi. De azi-noapte a licarit insa o speranta, speranta ca s-ar putea sa ramai aici, si sa lupti sa schimbi Romania.

Pentru ca Romania are nevoie sa fie schimbata! Si merita luptat pentru asta!

Mai vreau sa-ti spun ceva. Tie, si prietenilor tai, de aceeasi varsta, totodata.

Sa nu asteptati ca generatia mea, adica generatia parintilor vostri, si mai ales generatia bunicilor vostri, sa va sprijine prea mult. Din pacate aceste doua generatii, luate per ansamblu, sunt iremediabil pierdute. Sunt atinse de o boala grea, nevindecabila. Sunt atinse de boala comunismului. Comunism adus in Romania de tancurile sovietice, si implementat de cozile de topor ale ocupantilor. S-au nascut si au trait prea mult in acest sistem bolnav, cu valori rasturnate, un sistem ucigas al personalitatii, ca sa nu fie afectate. Exceptiile nu sunt atat de importante, procentual, pentru a putea rasturna statistica generala. De ce cred asta?

Generatiile despre care vorbim nu vor fi capabile, niciodata, sa condamne, cu fermitate, furtul. Pentru ca furtul a facut parte din cotidianul lor, prea mult timp.

Nu e vina lor in totalitate, sistemul le-a corupt, de cele mai multe ori, ierarhia de valori. Sa incerc sa-ti explic asta, ca sa-i intelegi mai bine pe maturii de astazi.

Pe vremea comunismului oamenii furau tot felul de lucruri de la locul de munca. Mai toti oamenii! Binenteles ca multi dintre cei ce vor citi aceasta scrisoare vor protesta, si ma vor contrazice, dar acesta era adevarul. Se folosea si o expresie, aruncata ca scuza, uneori, sau ca sfat de viata, alteori:

-Fiecare, de unde munceste, de acolo trebuie sa se descurce!

Cum se traducea asta?

Daca aveai de vopsit gardul, acasa, luai 2 litri de vopsea de la munca, ca sa nu mai trebuiasca sa dai bani. Cand aveai de inchis un balcon, imprumutai niste cornier si cativa electrozi de sudura, si intr-o duminica era gata. Daca lucrai la Fabrica de Lapte, plecai seara cu o bucata de branza, sau niste smantana, sau niste lapte. Daca lucrai in port, mai goleai niste cafea, cu teava taiata strenghi, dintr-un sac, mai scapai o lada de portocale din macara, si tot asa. La sat, taranul venea seara din camp cu o legatura de araci, in spate, cu o poala de fasole, cu un fund de sac de piatra vanata. Soferul avea acasa, invariabil, ca sursa de incalzire, o soba pe motorina. Daca aveai de zugravit, sau aveai nevoie de 10 caramizi BCA sa inchizi balconul, te duceai la primul santier unde se construia ceva, si problema era rezolvata, cu costuri minime.

Se subintelege ca sefii faceau acelasi lucru, dar la alt nivel: o bascula de piatra, 20 saci de ciment, fier pentru un gard de beton, caramida pentru o anexa in curte, piese de schimb pentru masina proprie scoase pe masinile intreprinderii, si tot asa. O atmosfera de complicitate promiscua invaluia totul intr-o perdea de fum.

Binenteles ca nimanui nu-i trecea prin gand ca fura, cand facea cate ceva dintre cele mai sus pomenite. Iar daca i-ai fi spus ca asta face, ti-ar fi taiat-o scurt:

-Ce te bagi, ma? Am luat de la tine? Am luat de la stat!

Statul, cel pe care cetateanul il percepea ca pe ceva greu de definit, era socotit cel din pricina caruia nu aveai tot ce-ti doresti. Si atunci nu era firesc sa indrepti situatia?

Statul comunist, care avea grija ca cetateanul sa traiasca permanent in lipsuri, a generat si alte probleme. Ca sa faci rost de lucruri, trebuia sa dai spaga. Spaga ca sa iei un frigider, spaga ca sa-ti pui telefon, spaga ca sa iei o Dacia “de export”, spaga ca sa iei o permisie in armata, spaga sa primesti butelie, spaga sa iei apartament. Lista e prea lunga ca sa o epuizez, sper ca v-ati facut deja o idee.

Faptul ca eram rupti de lumea occidentala, genera si ea alte probleme. Profesorii nostri aveau nevoie de informatie, o procurau cu greu, iar cand o procurau, sursa nu mai era asa importanta, pentru ca unii dintre ei sa o precizeze. Mi-aduc aminte ca faceam in facultate un curs de trafic rutier, bucatica rupta dupa un curs similar al unei universitati americane, care genera situatii greu de descris, cand trebuia sa masuram intensitatea si taria traficului rutier, intr-un oras in care iarna mai circulau doar politia, troleibuzele si masinile de aprovizionare.

Deci, noi, cei care am trait in aceasta lume, in care fiecare se descurca cum putea, confundand ceea ce era a statului cu ceea ce trebuia sa fie al nostru, e greu sa mai emitem judecati morale! Si sa condamnam categoric furtul si plagiatul. Furtul ne-a permis sa supravietuim, pana cand au aparut privatizatii, nenorocitii, si robinetele s-au cam inchis. Din fericire guvernele de dupa 1989 au pastrat un important sector de stat in economie, si asta permite inca multor romani sa “se descurce”.

In mintea prea multor romani, ceea ce fac cei ajunsi la putere, si pusi sa administreze sau sa conduca cate ceva, nu este decat sa se descurce, acolo unde lucreaza! Ei fac, la alt nivel, si fara limita, ceea ce noi am facut, la randul nostru, zeci de ani, in comunism. Se descurca! Cand s-a construit sediul unei banci in oras, directorului i-a rasarit o vila in curte. Nimic mai normal, nu? Un sef al fiscului, aproba retrocedari ilegale de TVA, fara sa semneze vreun document. Cand a intrat in vizorul procurorilor, a intrat intr-un Partid, si ancheta s-a oprit, in ceea ce-l priveste.  Au fost judecati subordonatii.  Azi este in parlament. Intre timp a predat si studentilor de la universitate. Oare ce i-o fi invatat pe acestia? Cum sa te descurci, fara indoiala!

E dureros ca aceste lucruri tin de normalitate, la aproape trei decenii dupa revolutie. Este dovada cea mai clara ca boala sus amintita nu se vindeca usor.

Al doilea motiv pentru care va spun sa nu va bizuiti pe cei peste 50 ani, ca vor reforma Romania, tine tot de tarele comunismului.

Noi suntem generatia obisnuita sa ni se dea!

Am trait prea mult inregimentati intr-un sistem rigid, egalitarist, ca sa ne obisnuim usor sa gandim altfel. Cand se mai mareau salariile, in comunism, se mareau la toata lumea (pe intreprindere/ramura/minister). Nu pe criterii de performanta, ci pe criteriu social. Toti munceam, deci toti trebuia sa castigam la fel. Indiferent daca unul muncea mai mult, altul era mai destept, si producea ceva mai mult, sau altul facea si treaba sefului sau, incompetent.

Sistemul era construit in asa fel, incat tot timpul sa astepti sa ti se dea ceva. Orice: butelie, casa, frigider, pensie etc. Ne transformasem  in dependenti de un stat atotputernic, cand binevoitor, cand suparat rau.

Cand demonstratia organizata de Ceausescu in fata Palatului, in decembrie 1989, a degenerat in revolta, Ceauseasca – speriata rau – a strigat la consort: Da-le ceva!

Si acesta s-a conformat: a promis ca va mari cu 100 lei salariile! Va dati seama cat de indobitociti eram, daca analfabetii care ne guvernau se obisnuisera sa ne prosteasca cu orice promisiune.

O buna parte din oamenii de atunci au continuat sa astepte sa li se dea. Ai vazut cozile la care pensionarii din oras se calcau in picioare, ca sa prinda puii lui Mazare. Sa nu-i  judecam gresit, pentru ei nu se intampla nimic neobisnuit; se perpetua un stil de viata, cu care erau obisnuiti. Li se dadea pui! Sau orez. Sau zahar. Iar coada, la care te asezai la 4 dimineata, ca “sa prinzi rand”, le ocupase ore intregi, zilnic, vreme de multi ani din viata.

Cei care n-au mai vrut sa astepte sa li se dea, s-au hotarat sa-si croiasca singuri soarta, si au plecat pe alte meleaguri. Trei – patru milioane, oameni hotarati sa munceasca din greu, ca sa traiasca decent. Alungarea lor din tara, este poate cea mai mare crima comisa de toate guvernele de dupa 1989!

Ceea ce face sa ne indreptam spre al treilea lucru care ne impiedica sa reformam tara.

Suntem obisnuiti sa avem un tatuc!

Nu e un motiv de rusine, nu suntem singurul neam cu asemenea obisnuinta. Comunismul n-a facut decat sa adapteze traditia voievozilor si regilor, la conditiile de dupa 1945. Cand lumea comunista avea un singur tatuc, pe criminalul Stalin, iar tarile aveau cate 3-4 tatuci mai mici. Tatucul unic pe fiecare tara, este un concept care nu s-a putut dezvolta decat dupa moartea tatucului Stalin. Dar a facut-o repede, si am ajuns sa avem tatuci la toate nivelurile.

Tatucul e bun, el ne da toate lucrurile bune din viata. Cand primim lucruri rele, sigur tatucul nu stie ce se intampla. Daca ar sti Tatucul…

Cand tatucul Ceausescu a fost omorat intr-o zi de Craciun, am fost uluiti cu totii, incapabili sa reactionam. Dar din fericire deruta n-a durat mult, KGB-ul ni l-a trimis pe tatucul Iliescu, si am fost iar fericiti!

Apoi a venit tatucul Basescu, pus de serviciile noastre, autohtone, si iar am  fost fericiti. De Emil Constantinescu n-are rost sa vorbim, la Universitate nu te invata nimeni cum sa fii tatuc. Iar acum vedem cum Iohannis s-a dezmortit, si ar vrea sa fie si el tatuc. Macar pentru doi ani, tovarasi…

Cand, dupa 7 ani de lucrat la stat, in 1994, m-am angajat intr-o firma straina, am crezut ca innebunesc. Trebuia sa conduc un parc auto imprastiat pe mai multe judete, si nu aveam nici un tatuc care sa-mi spuna ce sa fac. Mai mult chiar, cu o zi inainte sa-l preiau, 90% din soferi si-au dat demisia si au plecat. Seful meu, un israelian, proaspat numit si el la conducerea companiei, mi-a spus un singur lucru:

-Mie imi spui de ce ai nevoie ca sa mearga treaba. Daca in fiecare zi avem suficiente camioane ca sa livreze comenzile, esti prietenul meu. Daca nu, te impusc!

Eram disperat, pur si simplu. O saptamana am stat intr-un birou, uitandu-ma pe geam sa vad care e mersul in firma, si gandindu-ma ce sa fac. Apoi, de nevoie, m-am apucat de treaba. Dupa un an aveam cea mai mica rata de imobilizare a parcului, dintre toate firmele grupului. De israelian m-am despartit prieten.

Am scris prea mult, si e stiut ca tinerii nu citesc asa mult. Dar am incercat sa va spun ca, daca asteptati ca altii sa reformeze Romania, si sa v-o puna pe tava, va inselati! N-o vor face, pentru ca nu stiu, nu vor sau nu pot s-o faca. Daca era altfel, ar fi facut-o pana acum!

Va trebui s-o faceti voi. Si este al naibii de greu! Al Pacino o spune frumos, in discursul de la colegiu, din Parfum de femeie: “Sa alegi calea corecta, este al naibii de greu!” Stiu ca tie, fiule, ti-a placut mult filmul.

Important este sa va faceti auziti. Sa va sustineti cu voce tare parerile. Ascultandu-l intotdeauna si pe celalalt. Care poate are alta parere. Pentru ca si el are dreptul sa fie auzit. Nimeni nu poseda adevarul absolut. Si sa va educati copii in alt spirit, altfel decat am facut-o noi. Si altfel decat a facut-o invatamantul romanesc, inchistat intr-un groaznic conformism. Daca ai fi fost mic, te-as fi luat pe umeri si as fi mers cu tine la proteste. N-ai fi inteles despre ce este vorba, cel mai probabil. Dar ai fi tinut minte, cand ai fi crescut, ca tatal tau, cand ceva nu-i convenea, cand ceva grav se intampla, protesta cu voce tare.

Bunicul tau nu mi-a dat prea multe sfaturi de viata. Avea doar 3 clase de scoala primara, si din cauza asta era complexat, si nu vorbea foarte mult. Dar mi-a spus o data, cand eram in liceu:

-Auzi, ma, e foarte important sa-ti traiesti viata astfel incat, atunci cand te uiti dimineata in oglinda, sa nu-ti vina sa te iei la palme.

Eu cam atat am vrut sa-ti spun, fiule. Daca vrem o tara normala,  “o tara ca afara”, trebuie sa facem ceea ce au facut cei de afara. Au pus mana si  si-au construit-o!

Macri’s – Câmpu-i alb, oile-s negre…

În drumul lui de la SMT către casă, parcurs obligatoriu cu bicicleta, tata venea adesea însoțit de colegi de muncă, bicicliști și ei, unii din Obrejita, dar vreo doi, mai nevoiași, chiar din Tamboiesti. Pentru că trebuia să fii împins tare de nevoi, ca să stai în Tamboiesti, și să faci naveta la Sihlea, cu bicicleta. Cale de 4-5 kilometri. Pentru obrejani, cei 2 kilometri maxim, până la halele din spatele gării Sihlea, păreau mai degrabă o plimbare, atunci când aveai o bicicletă.

Când eram mic, tata avea o bicicletă de vârstă incertă, de culoarea ruginii aș putea spune, căreia  – oricât o freca el cu osârdie – nu mai putea să-i dea un aspect acceptabil.  Avea cornele mai curbe decât bicicletele noi, și o șa ciudată, care fusese probabil  cândva din piele, dar acum arăta clar că văzuse și vremuri mai bune. Tata părea foarte afectat de asta, și odată a îmbrăcat-o într-o bască de-a noastră, mai veche, dar nu prea uzată, pe care a întins-o peste pielea jigărită și atât de veche, cum numai geanta perceptorului, a lui Nea Miclăuş,  mai putea să arate.

Tata sosea acasă în jur de ora 5 după amiază, și cum de regulă la ora respectivă eu mă jucam cu băieții pe uliță, când și când trăgeam cu ochiul pe șosea, spre Sihlea, să văd dacă nu apare bicicleta știută. Pe la ora respectivă se îndeseau bicicliștii ce veneau dinspre Sihlea, fie de la SMT, fie de la depozitele CFR, fie că unii erau navetiști. Aceștia veneau cu trenul de cinci, și-și luau bicicletele lăsate în păstrare pe la vreun sihlean omenos, sau prin magazia șefului de gară. Care era omenit când și când cu câte un rachiu, pentru bunăvoința sa, la micuța bodegă din spatele gării, a lui Bombonaru’. Căruia i se mai spunea, prin anii ’70, Bombonaru’-Mandataru’, lucru de neînțeles pentru mine la vârsta de 6-7 ani.

Când vedeam 2-3 bicicliști, din care unul, cu bască în cap, aplecat puțin în șa pe partea stângă, trăgeam un chiuit de bucurie. Mama mă auzea, de regulă atentă la zgomotele de pe uliţă, și știa că se apropie momentul când, după ce pregătea ligheanul, săpunul și prosopul, trebuia pusă mâncarea la încălzit. Bucuria mea, zgomotos exprimată, avea două cauze principale. Prima că venea tata, căruia i se aprindea o scânteie în ochi de câte ori mă vedea, și mă întreba zâmbitor: Ce faci, mă „…”?

Și aici urma unul din adjectivele sau numele ciudate (Cocoșel, Corcodel,Vișinel), unele vădit inventate, cu care tata mă pricopsea, în general nu prea amuzante pentru mine, dar nu puteam să mă supăr pe el, pentru că vedeam că sunt spuse cu dragoste.

Al doilea motiv de bucurie era faptul că în servieta pe care tata o avea atârnată de ghidon, și tata umbla întotdeauna cu o servietă veche de piele, dotată  cu două închizători, nu cu traiste de pânză, în servietă deci erau întotdeauna două sau trei pâini calde. Pâini negre, dintr-o făină ieftină, coapte la brutăria SMT-ului, și pe care tata le lua zi de zi, la plecarea spre casă, și le plătea la ziua de leafă. Ce aveau înebunitor aceste pâini era coaja rumenă, crocantă și gustoasă, ce te făcea să le depistezi, după miros, de la 4-5 metri. Miezul era cam necopt, și puțin acrișor, și acum îmi dau seama că, toată copilăria mea și fratilor mei, părinții noştri au mâncat în general doar miezul de la pâinile respective, noi ocupându-ne cu insistență de coajă.

tata

Deci tata venea însoțit de unul doi tovarăși de muncă, oprea bicicleta, mă gratula cu întrebarea sus-pomenită, deschidea pe loc servieta, și mă lăsa să rup un coltuc de pâine caldă, apoi se saluta cu colegii și intra în curte. Împingea poarta de lemn cu roata din față, iar poarta, prevăzută cu un arc potrivit de moale, legat de stâlp și unul din lații ei de întărire, se dădea împinsă, lăsându-l să intre.

Când discuția purtată pe drum nu fusese terminată, sau era atât de importantă că necesita dezbateri aprinse în continuare, tata își invita colegii, scurt, să-l urmeze în curte.

-Hai, că dau o țuică!

Pe vremea aceea, din comoditate, oamenii mai tineri începeau deja să zică țuică la toate băuturile tari, produse în casă, sau la cazanul CAP-ului, deși bătrânii foloseau întotdeauna denumirile corect: rachiu pentru distilatul din struguri, mai precis din boască (boștină) rămasă de la stoarcerea lor pentru vin, respectiv țuică, pentru ceea ce se făcea din fructe, fie ele prune, pere, zarzăre, corcodușe, și așa mai departe.

Discuția continua mai cu spor, pe canapeaua de lemn din curte, până când mama, care știa cam cât de mult poate răbda tata de foame, fie și de dragul unei discuții interesante, dădea semnalul stingerii ei, strigând din bucătărie:

-În 10 minute masa e gata, pregătiți-vă!

Colegii, oameni cu  bun simț, dădeau pe gât ultimul păhăruț cu rachiu, dădeau mâinele lor, roase de muncă, și pătrunse de mirosul vaselinei și al motorinei, cu tata, și plecau, strigând către bucătărie:

-Ziua bună, Sofiţo! S-aveți poftă, oameni buni!

Dintre cei cu care venea tata când și când la o țuică, unul mi s-a întipărit în minte, fără să fi reţinut vreodată cum îl cheamă, pentru că noi, în familie, îi spuneam „A lu’ Peniţaru”. Era un om trupeș, spre gras, cu fața atinsă de ciupiturile varsatului, cu o claie de păr mereu în neorânduiala, și pe jumătate alb, care dădea năvală pe toate părțile de sub bască, îmbrăcat neglijent în salopeta nu prea curată, și cu niște mâini mari, care nouă copiilor ni se păreau de personaj de poveste. Și de care ne feream, instinctiv, când le întindea ca să ne mângâie, protector, pe creștet.  A lu’ Peniţaru se chinuia cu naveta tocmai de Tamboieşti, pe un hârb de bicicletă ce arată mai rău decât a tatei, de primăvara până dădea zăpada. După aia era și mai rău, pentru că depindea de o remorcă închisă, ce arăta ca vai de ea, agățată de un tractor, care făcea un traseu prin sate, ca să-i adune pe SMT-iști, și să-i ducă la treabă. Era mai rău, pentru că tractoristul anunța doar când va pleca a doua zi dimineață pe traseu, în funcție de ninsoare și viscol orarul lui suferind abateri mari. Așa că tata, și ceilalți, stăteau dimineața mai mult în drum, în ger și în viscol, să nu rateze „rata”, cum îi spuneau ei, în bătaie de joc glumeață, remorcii. Culmea, aceasta avea în interior și un godin de fier, prins de podea, al cărui burlan se vedea ieșind printr-o gaură specială din acoperiș, terminându-se cu un cot la 90 de grade. Dar ca să faci căldură la godin, ar fi trebuit ca să-ți dea cineva și lemne, ceea ce nu se întâmpla decât când cineva pleca la o intervenție, la un drum mai lung, unde era posibil să rămână câteva zile.

Noi, copii ai unei mame care, deși născută țărancă, se autoeducase prin citit, ieșeam adesea cu câte o carte prin curte, fie să găsim un loc umbros de citit, fie ca să o întrebăm pe mama câte ceva. Când ne vedea, A lu’ Peniţaru se înmuia deîndată, și vedeam mirați cum câteodată ștergea cu dosul palmei, o lacrimă răsărită la colțul ochilor.

-Învață, mă, Costică, ăștia ai tăi?

-Învață, mă, învață bine.

-Să învețe , mă, Costică. Să nu se chinuie ca noi, cu fiarele astea de ne-au mâncat zilele, și sănătatea. Și eu stau pe capul alor mei, să învete. Să citească, să scrie frumos, să termine 8 clase, apoi să dea la liceu. Să știu că muncesc pe brânci, dar ei sa facă școală. Peniţari îi fac, mă, Costică! Peniţari, auzi? Să stea la un birou și să scrie în hârțoage. Vara la răcoare, iarna la căldură, nu ca noi. Peniţari!

Și așa aţi aflat de ce îi spuneam  omului A lu’ Peniţaru, pentru obsesia lui îndârjita ca cei doi copii ai săi să nu devină muncitori, ci funcţionari, ceva, intr-un birou. Și să scrie cu penița toată ziua, scârța-scârța pe hârtie. Ne era drag A lu’ Peniţaru, așa masiv, ca un urs stingher rătăcit printre oameni, pentru că nu era deloc precum tatăl lui Creangă, despre care citeam în amintirile acestuia, și care-l râcâia cu derâderea lui privind învățătura, pe Ionică:

,,Logofete, brânză-n cui,

Lapte acru-n călimări

Chiu și vai prin buzunări!’’

-Cum îl cheamă pe A lu’ Peniţaru?, îl tot întrebam pe tata, care ne răspundea, pe fugă de multe ori. Dar, culmea, numele nu se lipea de noi, și tot porecla pe care i-o pusesem noi ne venea în minte. Cu timpul și tata a ajuns să-i spună la fel, probabil ca l-a pomenit așa și pe la muncă, că i s-a lipit porecla definitiv.

-E simpatic A lu’ Peniţaru, e un om de treabă, se bucură sincer de fiecare dată când ne vede. Ce bine că sunt oameni buni ca el pe lume, îi spuneam cu naivitate tatei.

-Bun de bun, răspundea tata. Dar așa bun cum îl vedeți, era s-o încurce în tinerețe, să facă pușcărie degeaba.

-De ce tată, cum să facă pușcărie? Ce a făcut, a bătut pe cineva, întrebam noi, gândindu-ne la cei doi pumni, ca două maiuri, ale omului.

-Cine să bată, mă? El? Ce-l vedeți așa mare, și-l credeți periculos? O muscă n-ar omorî, are un suflet prea milos.

-Și atunci, ce-a pățit?

-Ehei, e mult de povestit, și nu știu cât o să înțelegeți voi, încerca tata să scape.

-Hai, mă, spune-ne, ne rugam noi de el.

-Păi ce să vă spun? Când eram noi tineri, și Partidul ajunsese să conducă toate treburile țării, izgonindu-i pe boieri și pe rege, toată lumea a intrat la colectivă, și pământul a trecut tot la stat. Oamenii munceau la CAP, la GAS, sau la SMT, iar alții, mai puțini, plecaseră pe la oraș, să lucreze prin uzine. Cum toți oamenii trebuiau să fie egali, și să muncească la fel, la SMT ne-am trezit cu o grămadă de țigănuși, ucenici, pe care trebuia să-i învățăm să fie tractoriști, sau mecanici, sau ce putea fiecare să facă.

A lu’ Peniţaru avea ucenic un țigan tuciuriu, care era veșnic încruntat, ziceai că avut cine știe ce averi, și le-a pierdut deodată. Ăsta, Peniţaru, îl tot îndemna la treabă:

-Hai, țigane, pune mâna să ridicăm axul asta pe banc. Țigane, du-te și adu o cutie de vaselină, dar din aia verde, nu din aia maro. Și tot așa…

Beleaua era că țiganii, care fuseseră robi toată viață, și înjurați de toată lumea, acum aveau mare trecere la partid. Fiindcă n-avuseseră de nici unele, aveau origine sănătoasă, și mulţi ajunseseră mahări în partid. Așa că la un moment dat s-a dat un ordin, că e interzis să le mai spunem țigani tovarășilor. Și să le spunem romi!

-Romi? Hă, hă, ce nume. De ce romi, că au culoarea ciocolatei ăleia, Rom, de are la coperativa, și nu vreți voi să ne luați?

-Nu, mă! Nu știu de ce romi, întrebați-o pe maică-ta, că ea citește și poate știe. Problema este că unde-i ordin, nu-i tocmeală. Și într-o zi, Peniţaru se trezește acasă  cu o citație de la Tribunal, să se prezinte la o anumită dată la Râmnicu Sărat, că e dat în judecată  de numitul, așa scria, numitul, Marin Boștină.

-Cine o fi asta, frate, și cu ce i-o fi cășunat pe mine, se căina Peniţaru la SMT, la pauza de prânz. Cred că e o greșeală, dar numele și adresa mea sunt scrise corect. Ce ziceți să fac?

Ceilalți îl compătimeau, dar nu știau ce să-l sfătuiască, așa că l-au trimis la inginer. Acesta a citit, a stat puțin și s-a gândit, a luat o foaie de pontaj dintr-un dosar, a privit-o, și i-a spus:

-Știu cine e Marin Boștină. E țigănușul ăla de l-ai primit ucenic, să-l înveți meserie. Ce naiba i-ai făcut, l-ai bătut, i-ai dat cu tija de la culbutori peste degete, ți-ai bătut joc de el cu ceva?

-Nu, to’arşu inginer, eu sunt milos, poate cu gura să-l mai bat, cu palma niciodată.

-N-ai ce face, ia-ți liber în ziua aia, și mergi la tribunal. Vezi ce vorbeşti acolo, ca usor poţi s-o încurci în ziua de azi, cu Tribunalul Poporului.

Și așa s-a trezit Peniţaru la tribunalul popular, în boxă, cu vardie lângă el, să nu fugă, cu un judecător încruntat în față, și cu țigănușul într-o bancă, mai într-o parte. După ce s-au judecat vreo două pricini, i-a venit rândul și lui. A ridicat mâna și a jurat să nu spună decât adevărul, iar judecătorul ăla încruntat a sărit direct pe el:

-Recunoști, tovarășul, că în data de … l-ai făcut pe numitul Marin Boștină, țigan? Și pe data de …, când l-ai trimis după vaselina, i-ai spus: Mă, țigane, du-te și adu…?  Și tot așa vreo 5 minute.

Peniţaru, care gândea mai greoi de obicei, pierdut de tot, a zis:

-Recunosc, tovarășe judecător, dar nu i-am zis cu răutate, i-am zis țigan, că țigan e. Și el, dacă-mi spune mie „mă, române”, ce, eu mă supăr?

Judecătorul a luat foc şi mai tare, și a început să-l întrebe dacă el nu știe politica Partidului privind ura de rasă, care nu permite să le spunem romilor țigani, că nu e numele lor adevărat, și așa le-au spus burghezii și moșierii, în derâdere.  Aici Peniţaru a cam făcut pe el, dacă te lua cineva cu „nu știi politica Partidului”, prin anii ăia, era de rău. Așa că a bâiguit ceva, și a început s-o facă pe prostul, sa clatine din cap, să țină ochii în pământ și să frământe basca în mânoacele alea ale lui, semn că-i pare rău.

După ce și-a făcut numărul, judecătorul s-a mai îmbunat, s-a uitat în dosar, a văzut că e familist, are şi copii, așa că i-a mai făcut puțină morală, a luat ciocănelul în mână, și – înainte să bată cu el în suport – a zis:

-Pârâtul este condamnat la plata unei amenzi contravenționale, în valoare de 500 lei!

Lui Peniţaru îi venea și să plângă, și să râdă, în acelasi timp. Să plângă, pentru că – dintr-un foc – judecătorul îi luase jumătate din salariul pentru care muncea o lună, iar să râdă – pentru că scăpase de pușcărie, cum părea la un moment dat că risca să primească. După cateva clipe s-a adunat, și-a dres vocea, și a întrebat:

-Tovarăşu’ judecător, pot să spun și eu  ceva?

-Da, dar scurt, că mai am multe pricini de judecat.

-Tovarăşu’ judecător, eu o sa plătesc  amenda dată. Dar, dacă tot o să plătesc 500 lei, daţi-mi voie să vă spun și eu ceva: „Orice i-ai face, și oricum i-ai spune, țiganul tot țigan rămâne!”.

Oamenii din sală au început să râdă, judecătorul și-a ascuns și el un zâmbet după dosarul din mână, iar Peniţaru s-a întors greoi și a pornit spre ușa sălii de judecată.

Macri’s – Cum un cuvant pozitiv iti poate schimba destinul!

Parafrazandu-l pe Murphy, numarul de utilizatori de FB creste in ritm alert, dar cantitatea lor de inteligenta ramane constanta!

Observ ca nostalgia dupa “albumele” cu amintiri de pe vremea lui Ceausescu n-a disparut inca. Cum care albume? Alea cu coperti frumoase, roz de preferinta, cu inimioare si floricele desenate pe coperta, pe care o colega ti-l dadea oarecum confidential, si  te ruga sa-i scrii o amintire in el, in general cand absolveai o clasa de scoala ce era multiplu de 4! Se scriau in general poezioare, de genul:

Esti o floare,

Esti un crin,

Esti parfumul cel mai fin!

Sau reflectii cu pretinsa tenta filozofica:

Valurile vietii  nu vor rasturna niciodata corabia prieteniei noastre!

Ma rog, creativitatea adolescentina era pusa, intr-un fel sau altul, la incercare. Mi-aduc aminte ca la terminarea liceului, neavand caiet de amintiri, si trebuind sa fac fata cererilor colegilor pentru intrarea lor in eternitatea literara, le-am dat sa scrie panseurile pe versoul unei fotografii cu toata clasa, mare cam cat un A4. Ma mai distrez cateodata citindu-le, si mai ales observand ca afirmatiile privind nivelul atat de scazut al scolii romanesti, fata de nivelul de vis la care ajunsese in communism, sunt destul de umflate. In insemnarile din 1981 a 30 de elevi de la cel mai prestigios liceu din urbea Unirii, ajuns in pozitia respectiva prin politica unui stat orb, sunt greseli gramaticale pe care le intalnesti numai pe FB! Una dintre ele, care m-a marcat existential, suna cam asa:

I-ti doresc sa ajungi inginer!

Zis si facut! Cu altele a fost mai greu, si marturisesc ca nu m-am ridicat la nivelul asteptarilor colegilor mei.

O alta nostalgie care pare a marca utilizatorii de FB, este cea a mesajelor care circulau prin cutiile postale, sau – in epoca moderna – pe celebrul serviciu de mail Yahoo. Stiti care! Copiaza acest mesaj de 10 ori, si trimite-l la 10 persoane cunoscute, si un lucru  miraculos ti se va intampla!

De exemplu IQ-ul tau se va dubla cand vei face urmatorul test. Exista si varianta cu tenta apocaliptica: De n-o vei face, focul gheenei se va abate asupra ta si a familiei tale.

De ce invoc aceste nostalgii cand vorbesc despre cea mai mare retea de socializare din lume? Si care, folosita cu discernamant, ar putea fi un important instrument de cunoastere si informare? Pentru ca un nebun arunca uneori o piatra in apa, si zece filozofi sar sa o scoata.

Cateodata un om „de bine”, plictisit probabil de atata stat in fata calculatorului, se gandeste: Ce sa fac eu sa le mai incarc serverele astora de la FB, ca prea merg binisor in ultimul timp? Si lanseaza in spatiul virtual (v-a placut asta, nu?) o ineptie de genul:

Hai sa scuturam un pic FB-ul! Sa vedem daca functioneaza! Ia cu copy-paste mesajul de mai jos, pune-l la tine pe wall, si …

Si uite asa mai pregatim o generatie sa invete ce este ala copy-paste! Ca acesta este singurul beneficiu al manevrei respective…

Zilele astea s-a lansat o varianta mai apropiata de caietele de amintiri.

Te rog sa lasi un cuvant pozitiv pentru mine, pentru anul 2017, care incepe cu prima litera din numele tau. Poate fi doar un singur cuvant. Si copy-paste acest mesaj pe peretele tau,astfel incat sa pot lasa si eu un cuvant pentru tine.

Formularea, logica franta si gramatica apartin celui care a lansat minunea pe FB. Sa-i dam cezarului ce-i al cezarului!

Culmea stiti care este? Ca efectul de turma functioneaza, domnule. Si multi oameni se apuca sa execute intocmai ce scrie mai sus, fara sa se gandeasca prea mult. Carligul fiind probabil expresia “cuvant pozitiv” aruncata in prima parte.

Oricum beneficiile acestui mesaj sunt multiple, fata de cel anterior. Printre altele te forteaza sa incerci sa te lamuresti ce este acela un cuvant pozitiv, si sa cauti unul in arhiva personala. In schimb sa faci copy-paste devine din ce in ce mai usor, printre membrii unui neam ce usor sunt ispititi de pacatul plagiatului.

Chiar, cred ca ar trebui modificate rugaciunile si slujbele preotilor, le-ar trebui facut si lor un update!

Mi-aduc aminte ca prin 2004-2005 lucram intr-o multinationala, si anul respectiv nu fusese cel mai bun pentru agentia noastra. Rezultate slabe, decese printre colegi, bani putini si munca multa. Colegele mele s-au gandit sa facem o sfeştanie, sa mai alungam necuratul din jurul agentiei…

Zis si facut, directoarea noastra, care era tataroaica, a fost de acord, si s-a pornit la cautarea unui preot specializat pe corporate, care a fost gasit dupa cateva zile. Omul, tanar la vreo 35 ani, a venit, noi eram pregatiti cu tot ce trebuie (faina, ulei, lumanari, tamaie, s.a.), asa ca s-a trecut la slujba. Partea cea mai tare a fost cand, dupa slujba generala, preotul a trecut la particularitati:

Si fereste, Doamne, aceasta companie de faliment, de insolventa, de incapacitate de plata, si fereste-i pe angajati sai de somaj si necazuri, iar masinile lor fereste-le Doamne de accidente rutiere. Apropo, masinile unde sunt?

Cred ca ar trebui adaugata la slujba si o parte cu: “si fereste-i, Doamne, pe ei, de pacatul plagiatului”, ca prea a devenit sport national acesta.

Cat despre mine, stiu care este cuvantul pozitiv, care incepe cu litera prenumelui meu, si pe care o sa-l propun facebookistilor.

Shhaideh

Aferim, bre!

Macri’s – Despre minorități, ură, și nu numai…

Hotărât lucru, odată cu propunerea dnei Shhaideh pentru postul de prim ministru, naționalismul românesc de cafenea și-a dat din nou metalul pe față. Iar imaginea pe care unii compatrioți ai noștri …

Sursă: Macri’s – Despre minorități, și nu numai…