Macri’s – Cum am cunoscut primul „barista”, in 1987, fara sa stiu!

Ma uitam zilele acestea la o reclama amplasata pe net, care oferea cursuri de barista, contra unei sume de multe sute de euro. Cum stiam vag, ca mai toata lumea, ce este un barista, m-am mirat de costul consistent al cursului. Dar mi-am zis, ca orice trainer semiprofesionist, ca de vrei diploma, platesti.

E interesant cum anumite meserii, de regula care nu presupun prea multa munca, ci mai mult fatada si staif, date de uniforma, nume si prezentare, au aparut in zona mediteraneeana, meridionala prin extensie. Se pare ca au locuitorii zonei o inclinare spre a gasi astfel de nise, unde o munca – de altfel destul de comuna – este transformata in ceva datator de prestigiu. Iar apoi vand ideea si altora, cu un simt negustoresc de invidiat.

Daca vreti, situatia mi-aduce aminte de Tom Sawyer, si corvoada lui cu vopsitul gardului. Care, transformata in „onoarea” si „responsabilitatea” de a putea vopsi un gard, i-a umplut buzunarele de jucarii si l-a transformat intr-un intreprinzator precoce, care comercializa acest privilegiu in randul celorlalti copii.

Deci barista sta in spatele unei tejghele, si pregateste cafele. Hai c-am dat-o pe rime. La mama lui, in tara de origine,  poate servi si alte bauturi, calde sau reci.

Dar, ia stai putin, mai…

Unde am mai intalnit eu asta? Descrierea aceasta imi parea ciudat de familiara. Si deodata am exclamat voios:

-Aferim, bre! Stiu!

Iar gandurile mi s-au intors catre anul de gratie 1987, cand proaspatul inginer Macrineanu Silviu, poposea pe meleagurile dobrogene, ca sa-si execute obligatia fata de statul roman, respectiv doi ani de stagiatura in transporturi.

Locuiam la hotelul Taromului, din padure de la M. Kogalniceanu, si veneam duminica la Constanta, la un film, la o cafea, la exersatul aruncatului cu privirea. Cum epoca de trista amintire, la care ma refer aici, excela prin lipsa de de toate, eram disperat sa beau o cafea ca lumea, adica naturala, macar duminica. Lucru nu usor de facut, mai ales ca mirosul de „nechezol” te intampina in multe localuri, unele dintre ele chiar cu pretentii.

Intr-o sambata vorbeam cu colegele mele de birou, toate machidoance din M. Kogalniceanu, despre ce vom face duminica, singura zi libera din saptamana. Si deodata le-am intrebat:

-Fetelor, unde naiba se poate bea o cafea buna in orasul Constanta?

Intamplator in birou era si un sofer, Genghiz, tatar de origine, ca de altfel un sfert din locuitorii comunei. El mi-a raspuns inaintea fetelor, parca avea raspunsul pe limba.

-Sefu’, iti place cafeaua la ibric?

-Mor dupa ea, Genghize. Poate n-ai sa crezi, dar in Brasov, in cafeneaua de pe colt de la ARO, unde se servea cafea „la varice”,  beam numai cafea la ibric.

-Atunci iti spun eu unde sa mergi. Stii Piata Unirii, da? Pe lateral, spre Posta, peste drum, este o cafenea micuta, lunga si ingusta, trebuie sa fii atent ca sa o observi, n-are vreo firma mare, sau viu colorata. Ci una mica, veche si decolorata. O tine un tatar batran de-al nostru, nea Techin*, du-te sa bei o cafea acolo, si sa-mi spui daca ti-a placut.

-Asa am sa fac, multumesc mult!

Si a doua zi, dupa ce autobuzul prafuit m-a lasat in marea urbe a Constantei, am mers sa caut locatia laudata, ca sa vad despre ce era vorba.

Cafeneaua era chiar greu de observat, nu stiu cui apartinea, cooperatiei poate, cert este ca proprietarul (citeste statul) nu investise bani in a o face remarcata. Lucru obisnuit in comunism, nu? Avea o firma jerpelita, decolorata la maximum, care nu transmitea nimic. Cred ca scria pur si simplu Cafea. Vitrina cunoscuse si vremuri mai bune, lemnul in care era prins geamul arata trecerea anilor, vopseaua se scorojise din loc in loc, iar geamul era matuit si el. Aproape ca-mi venea sa ma intorc si sa plec.

Am deschis in cele din urma o usa care scartaia discret, si m-am oprit in prag.  Venit din soarele puternic de afara, nu puteam distinge nimic din interiorul oarecum intunecat. In cele din urma, in dreapta mea o silueta s-a miscat in treburile ei, si o voce putin gajaita mi-a spus incet:

-Intrati, domnule, este deschis.

Am intrat si primul lucru care care m-a izbit a fost mirosul. Mirosul acela de cafea buna, oparita cat trebuie, care plutea in aer, avand alaturi de el un alt miros, indescriptibil, care in imaginatia mea a fost tot timpul catalogat drept „mirosul Orientului”. Localul avea doar cateva mese, micute, fiind nu foarte lung si destul de ingust. Pe pereti niste afise vechi, care trimiteau la lumea orientului, puse probabil acolo cu zeci de ani in urme, la inaugarare. In dreapta intrarii era templul cafegiului, locul unde se prepara cafeaua la nisip, atat de laudata. Ibricele mici, de alama, aratau la fel de batrane ca si manuitorul lor. Dar ca si in cazul sau, patina trecerii timpului le statea bine, nu aratau rau, erau curate si faptul ca fusesera atat de intrebuintate era datator de sperante privind calitatea lichidului pe care-l gazduiau.

Lui nea Techin nu prea i-am acordat atat de multa importanta la aceasta prima vizita. Si asta pentru ca atentia imi fusese complet acaparata de suportul tavii cu nisip, in care erau asezate ibricele. Ei bine, aici nu eram la Brasov, si ibricele nu stateau intr-o tava banala de tabla, plina cu nisip, asezata pe un resou cu gaze. Nu! Aici tava era asezata intr-un, cum sa-i spun, intr-un palat de tabla, pictat candva cu culori vii, de mult sterse. Palatul avea si doua turnulete la capat, ca doua minarete de moschee, dar nu atat de zvelte ca acestea. Nu stiu daca acoperisul avea rostul de a pastra caldura, si a o dirija asupra cafelei si de sus in jos, sau totul avea doar rol decorativ, dar efectul era extraordinar. Te uitai la ansamblu si pentru o clipa te credeai intr-un bazar turcesc, sau intr-un suk arab, mirosul cafelei intregind intr-un mod nemaipomenit iluzia.

Miscarile cafegiului erau oarecum ritualice, aveau doar trasee curbe, precise, nici un bob de cafea nu cadea din lingurita umpluta cu varf, in drumul ei spre ibricelul de fix o cafea. Apoi ibricul era plimbat, cand si cand, prin nisip, cu miscari circulare, in timp ce nea Techin mai mormaia cate ceva in barba, doar de el auzit. Poate un descantec al cafelei, nu? Ca prea iesea buna aceasta. Spre final lingurita ridica de cateva ori din caimacul gos si cremos, si-i dadea drumul inapoi in ibric, probabil ca sa se amestece mai bine cu apa fiarta.

In sfarsit, cand totul era gata, lichidul fierbinte era transferat intr-o ceasca micuta, si adus la masa unde asteptai, pe un scaunel incomod, sa se termine ritualul. Despre gustul acelei cafele nu o sa insist, papilele gustative ziceau Bogdaproste, apoi, incet-incet, si creierul dadea semne de binedispunere. Savurai totul: gustul, mirosul, locul, ritualul, atmosfera, si lumea parea dintr-o data mult mai buna.

Cateodata, presat de ora de incepere a filmului, si din cauza transportului in comun, ajungeam la cafenea si incercam sa beau cafeaua in picioare, pe fuga, sa ma incadrez in program. Vocea cafegiului se auzea din penumbra, linistitoare si putin frustrata:

-Da’ stai jos, bre crestine, si bucura-te de cafea. Ca doar nu se darama lumea…

Si asa era, iti reveneai, te asezai jos pe scaunel, sorbeai o gura de cafea cremoasa, si-ti venea sa spui:

-Aferim, bre, asta da viata!

 

 

*Nu mai stiu exact care era numele batranelului, de aceea l-am botezat pe moment, cu un nume onest de tatar. Sunt sigur ca cititorii de o anumita varsta mi-l vor indica pe cel corect, si voi putea corecta textul.

Unde se duc şerifii cand mor? – minicronica de film

Muzica se intrerupe abrupt, odata cu sfarsitul defilarii pe ecran a distributiei. Ne ridicam de pe scaune, fara sa simtim nevoia sa ne consultam din ochi. De-abia pe holul larg al mall-ului imi intreb familia:

-V-a placut?

-Categoric da, spune pruncul.

-Daca la ora asta tarzie, si la cat de obosita sunt, nu m-a luat nici un pic somnul, iti dai seama!, confirma consoarta.

Tocmai vazusem „Caini”! Al lui Bogdan Mirica. Si eram sub impresia unui film care ne amintea ca cinematografia este in primul rand o arta vizuala. Si vorbele pot fi de prisos, de multe ori, in aceasta arta.

caini-ok

Pustiul dobrogean, surprins pe pelicula, are ceva de decor de western american, numai pentru cei pentru care Dobrogea inseamna doar statiunile de pe litoral. Ses intins, ars de soare, presarat ici-colo cu cate un tufis, de unde te astepti parca oricand sa zboare o dropie.

De ce sa mergeti la un film cu actiunea intr-un astfel de decor?

  • Pentru ca e romanesc.
  • Pentru actori, care-si fac jocul cu maiestrie: Gheorghe Visu, Vlad Ivanov, Dragos Bucur, Raluca Aprodu.
  • Pentru imagine, operatorul e super profi.
  • Pentru coloana sonora, ce te tine in angoasa, ca la orice thriller de buna calitate (vezi si latratul cainelui, bazaitul mustelor).
  • Pentru scenele memorabile.

Intr-una din ele Visu, politistul local cu aer de serif, studiaza si incearca sa extraga o laba de picior a unui cadavru ros de animale, din bocancul defunctului. Apeland la cutit si furculita. Cu bocancul in fata, asezat pe o farfurie(!), are un moment – cand apuca furculita – cand pare ca se asaza la masa! Brrr. In acelasi timp momentul aminteste si de Chaplin incercand sa-si manance bocancul de piele, ceea ce amortizeaza putin şocul.

In alta, tot Visu are o criza de TBC cu expectorare de sange, jucata cu un realism atat de perfect, cu horcaieli atat de veridice, incat parca esti la capataiul unui TBC-ist muribund.

Dragos Bucur are parte si el de momentele sale speciale, unul dintre ele cand coboara in beci, unde de perete sunt prinse niste catuse, iar alaturi e o saltea veche.

Povestea lasa putin de dorit, are si niste momente cam abrupte pe alocuri, dar pe ansamblu lucrurile se leaga.

Trebuie sa mergeti la film, fie si pentru a ma ajuta sa-i dau un raspuns pruncului, care ma intreba la final: unde s-a dus politistul ala, dupa ce l-a impuscat pe Samir?

Chiar asa, unde se duc şerifii cand mor?

Macri’s – Nemtii, ehei, nemtii…

-Gata sefu’! Am ajuns. Asta-i Cogealacul.

Glasul ragusit, de fumator inrait, al soferului cu fizic de urs, ma scoate din reveria in care ma aruncasera defilarea monotona prin fata ochilor a sesului dobrogean, precum si mirosul puternic de motorina, ce domnea in cabina cisternei de 9 tone.

Ma indrept in scaunul de burete ce cunoscuse zile mai bune, si ma uit buimac la individul de peste 120 de kg, cu cap porcin, neras de multe zile, cu basca pe cap, si un chistoc de tigara in coltul gurii. Imi intorc privirea de la mizeria crunta din cabina, si incerc sa deslusesc ceva prin parbrizul murdar.

Printre lanurile de vie din fata noastra, in vale, un sat mare si intins incepea sa-si dezvaluie prezenta. Case multe, verdeata multa, pomi fructiferi, in sfarsit ceva vadea semne de viata normala in Dobrogea arida pe care o descopeream, dupa o sapatamana de cand ma prezentasem la post, inginer stagiar, la M. Kogalniceanu.

Si pe masura ce coboram, iar satul se dezvaluia din ce in ce mai mult, ridicandu-se parca dintre viile pline de rod, o sageata zvelta, mai inalta decat tot ceea ce o inconjura, imi agata privirea. O cruce mica de tabla, cocotata pe un trup patrat, aburcat la randul lui peste alta incapere patrata si mai mare, inchipuiau ceva ciudat de familiar. Corpul bisericii ce se dezvaluia incet, zvelt si sever in acelasi timp, facand corp comun cu turnul clopotnitei, turn ce gazduia si intrarea, imi parea atat de cunoscut, atat de acasa. Prin acasa intelegand Brasovul, unde-mi petrecusem frumosii ani de studentie, si pe care nu-l parasisem decat de 3 luni de zile,

-Dar asta, asta… este o biserica nemteasca!

-Nemteasca, sefu’, ca bine zici.

-Dar de ce este aici, ce cauta aici, in Dobrogea?

-Au facut-o nemtii sefu’. Pe aia din Kogalniceanu n-ai vazut-o?

-Dar cand au facut-o? Si ce nemti?

-Ehe, inainte de razboi. Nemtii care traiau pe aici, erau sate intregi…

Astfel am intrat in contact pentru prima data cu urmele unei civilizatii, necunoscuta pentru mine pana atunci, nici macar din auzite, civilizatia germanilor dobrogeni. Intrand in Cogealac am fost uimit sa vad o strada centrala neobisnuit de lata pentru un sat din Romania, case mari, austere, cu acareturi si fantani in curte, case situate in strada, dupa tipicul satelor de sasi ardeleni, atat de familiare mie. Parca ma intorsesem in urma cu doi ani, in Bărcut, sat al comunei Soarş, unde universitatea brasoveana ne trimisese sa culegem porumbul de pe camp, cele cateva familii de batrani sasi bastinasi nemaiputand face lucrul acesta.

-Oare faceau si aici cidru?, m-am intrebat pentru o clipa, coplesit de amintirea cidrului sasesc, intepator la limba, cu aroma de neuitat.

In anii care au urmat am vazut urme ale trecerii germanilor prin Dobrogea la tot pasul: biserici, case tipice, sate sistematizate, si – cand si cand – un nume ciudat al vreunui localnic. Care mie mi se parea de multe ori familiar. Astfel, mecanicul meu de la coloana auto de la Pepsi, mai in varsta ca mine cu vreo 10 ani, nu intelegea nici chip de ce, cand i-am deschis fisa de protectie a muncii la angajare, si l-am intrebat cum il cheama, iar el mi-a raspuns Gheorghe Engsningher, am scris linistit numele direct, corect, fara sa-l mai stresez si eu cu clasica intrebare: Cum se scrie?

Am inceput sa strang sporadic informatii despre trecerea germanilor prin Dobrogea, de pe la unul, de pe la altul, multe dintre ele partial eronate, altele de-a dreptul fantasmagorice. Mare lucru n-am aflat, doar ca frumoasele case nemtesti, parasite de acestia la sfarsitul razboiului, au fost atribuite aromanilor veniti din Balcani sa colonizeze Cadrilaterul, la promisiunile de mai bine, adesea neonorate, ale politicienilor romani. Si care aromani au fost nevoiti sa se mute inca o data cu catel si purcel, si oi (!),  din Cadrilater in Dobrogea, odata cu restituirea primului catre Bulgaria, in 1940.

In M. Kogalniceanu aromanii s-au bucurat de primirea caselor mari, cu acarateturi si gradini, si s-au asezat temeinic. Au folosit biserica nemteasca pentru nevoile lor, pentru ca Dumnezeu e unul singur, nu? Si si-au purtat oile pe campurile din jur, acolo unde altadata tractoarele nemtilor, celebrele Lanz Bulldog, speriau ciorile cu zgomotele lor puternice. Iar cand regimul comunist le-a tras apa in comuna, au ajuns la concluzia ca nu mai au nevoie de fantanile din curte, incepand sa arunce gunoiul si dejectiile de la oi in ele. Cand minunea comunista s-a sfarsit „dupa 3 zile”, ca toate minunile, si au ajuns sa aiba apa doar cate 1-2 ore/zi,  dimineata si seara, fantanile si panza freatica erau deja iremediabil compromise.

Lamuriri multumitoare despre istoria germanilor dobrogeni aveam sa primesc prin 1999, cand a venit vremea sa-mi duc pruncul la gradinita. Venisem din Ardeal cu o idee fixata adanc in minte, aceea ca vreau ca viitorul meu copil sa invete temeinic limba germana. Fiind sigur ca limba aceasta va fi o sansa in plus pentru el in viata. Si cu speranta ca – o data cu limba – va invata putin si din rigoarea si seriozitatea germana, asa cum le cunoscusem eu in Ardeal.

In consecinta, in 1999 am devenit membru asociat, cotizant, al Asociatiei Germanilor Dobrogeni, care recuperase sediul vechii scoli evanghelice si-l transformase in centru cultural, unde functiona si gradinita. Aceasta calitate imi dadea dreptul sa inscriu copilul la Gradinita Germana, ceea ce am si facut. Au urmat pentru acesta opt ani de scoala generala la intensiv-germana si patru ani de liceu, la Mate-Info, intensiv germana. Totul incununat cu obtinerea certificatului de vorbitor de limba germana, calificativ C1. Marturisesc ca la vederea certificatului, si mai ales a timbrului sec cu vulturul german din susul paginii, mi s-a pus un nod in gat.

Spuneam deci ca germanii de la Comunitate m-au lamurit cum au ajuns nemtii in Dobrogea. In spusele batranilor razbatea o emotie greu infranata, cand vorbeau despre stramosii lor care, fapt nemaitalnit, nu venisera in Dobrogea din Germania, ci din Rusia si Basarabia! Acolo unde ii adusesera promisiunile tarilor rusi, incepand cu celebra Ekaterina. Dar promisiunile sunt facute pentru a fi uitate, si viata promitatoare la inceput a colonistilor s-a deteriorat mult in timp. Asa ca au preferat sa plece din nou, spre alte orizonturi, alegand sa traiasca mai degraba sub stapanirea turcului, decat a rusului. Si venind in Dobrogea, in mai multe valuri, pe parcursul a 50 ani, incepand de pe la 1840.

Au durat sate, si-au facut mori, fierarii, fabrici de ulei, de bere, si au intrat in tipicul vietii de colonist german, obisnuit sa se chiverniseasca muncind. Interesant este pentru mine ca, intr-o poza din perioada interbelica a pietii satului Kolelie (Colilia), pe langa clasicele carute cu cai, venite la targ, se vad si doua tractoare! In poza se vede si biserica, despre care stim ca fusese terminata in 1934.

colilia

foto: libertatea.ro

Deci daca in 1894 germanii si-au facut, din donatii, prima scoala in Constanta, cateva zeci de ani mai tarziu lucrau pamantul cu tractoarele. Harnic popor.

Din pacate istoria acestor meleaguri nu le-a harazit nici macar un secol de liniste, si incepand cu 1939 a inceput stramutarea lor (umsiedlung ) in Germania. „Heim ins Reich” (Acasă în Reich), lozinca lansata in epoca, a dus la stramutarea a peste 16.000 de germani. Cele cateva mii ramase pe loc aveau sa sufere, incepand cu 1945, chinurile Siberiei si ale lagarelor sale. Putini s-au mai intors…

Romania a pierdut astfel un nucleu grozav de oameni muncitori, corecti, buni cetateni, orientati permanent spre progres. Care au imbogatit viata unei provincii noi, cu un superb amestec de neamuri in alcatuirea sa. Dar de fiecare data cand sunt pomeniti, de catre romani, tatari, aromani sau lipoveni, in glasul acestora se simte o unda de netarmurit respect, cand spun: Nemtii, ehei, nemtii…

Macri’s – Dumnezeu iubeste lemnul, si piatra dobrogeana…

Am sentimente amestecate astazi, dupa ce am vizitat complexul Manastirii Sf. Maria din Techirghiol. Lacasul, care are in compunere si o baza de tratament balneo, este semnalat de departe, de o adevarata catedrala, modern construita, opulenta si impunatoare. N-am putut intra inauntru, dar din ce mi-a spus cineva, marmura si dotarile scumpe sunt la ele acasa in interior.

Am admirat-o ca pe o lucrare arhitectonica bine executata, cu prezenta estetica deosebita. Am admirat materialele de calitate folosite, si simplitatea coloristica de bun gust. Dar atat.

Mergand prin curte, pe langa statuia Sfantului Pantelimon (un bronz al lui Jalea!), ajungi la mormantul parintelui Papacioc. Aici, la Techirghiol, si-a petrecut el ultimii 35 de viata, ca duhovnic si sfatuitor al multor oameni chinuiti de probleme. Chip ascetic, ochi patrunzatori, ce par sa te strapunga, intrebatori parca. Tu ce ai facut bine in viata ta de pana acum, trecatorule ?, par sa spuna.

Faci dreapta la mormant si ramai surprins. In curte, micuta si zvelta, se inalta o biserica de lemn! De o frumusete fara seaman, nestirbita de trecerea timpului. Spun asta pentru ca biserica a fost construita intr-un sat muresan, in sec. XVIII. De acolo a trecut la stana regala pentru multi ani. Iar o data cu venirea comunismului, a fost stramutata inca o data, la Techirghiol. Unde a fost asezata pe o fundatie de piatra dobrogeana, intr-o stranie simbioza intre aceasta si lemnul copacilor falnici din Apuseni.

Intri in ea printr-un pridvor minuscul, adaugat la exterior, apoi intr-un pronaos de 2×4 m, separat printr-o lucrare de lemn de un naos doar cu o idee mai mare. Pictura superba, inca vizibila, se indeparteaza de canoanele bizantine, asa cum le stim noi, regatenii. De ce spun asta?

Cum intri, pe dreapta, un sfant are exact chipul lui Closca, martirul nostru. Nimic bizantin in chipul acela, cu parul strans in parti, cu carare pe mijloc, ochii mari si rotunzi, mustacioara subtire si nasul ascutit.

In pronaos, pe stanga, o icoana surprinzatoare pentru dobrogeni. Este vorba de sfantul Cristofor, cel cu capul de caine, posibil membru al tribului chinocefalilor dinspre India, intalniti de Alexandru cel Mare, dar si de Marco Pollo.

Dar lucrurile surprinzatoare continua, asa ca in dreapta sus il vedem pe Mantuitor, chinuit de soldati in uniforme de husari! Ardelenii sec. XVIII asociau raul cu etnicitatea, iar soldatii maghiari erau mai prezenti in viata lor, decat soldatii romani din legendele biblice.

Iesi din biserica aplecandu-te, usa are cel mult 1,70 m, si parca te apleci in fata inaintasilor, care au stiut sa-si ciopleasca sufletul in lemnul copacilor, si sa-i dea chip de biserica. Indiferent de credinta, sau de lipsa ei, te atinge un val de smerenie, in momentul cand o maicuta incepe sa bata toaca pentru vecernie, iar zgomotul toacei pare sa vina din alte timpuri, pare o chemare atavica stabatand mileniile, cand stridenta, cand linistitoare.

Refaci traseul in sens invers, dupa ce ai aprins niste lumanari pentru morti si vii. Mai privesti o data statuia unui Sf. Pantelimon linistit, tuns cu breton roman – nedemodat inca in sec. IV, care pare sa spuna: „Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele; iar cu oamenii cei ce fac faradelege nu ma voi insoti cu alesii lor” (Ps.140,4).

Pe una  din bancile din fata izvorului vietii, strajuit de sfantul de bronz, un tatar batran, cu chip rotund, usor stafidit, gusta linistea serii, schimband rar cate o vorba cu crestina de alaturi.

Apoi turlele catedralei te izbesc vizual, obligandu-te sa dai capul pe spate, pentru a vedea crucile compuse din cruci, aflate in varful lor. Inventie arhitectonica noua, probabil, dar care stirbeste parca din simplitatea crucii traditionale, ducand-o in zona kitschului stralucitor.

Traversezi strada, te plimbi putin pe faleza, si dai de statuia lui Tekir, avand alaturi magarusul buclucas, datorita caruia am aflat noi de proprietatile curative ale namolului. Un Tekir famelic, veridic, pentru ca viata tatarilor nu era usoara in Dobrogea iubita de seceta, un Tekir ce pare a iesi, ud, direct din apele ghiolului caruia i-a dat numele.

Las in urma Techirghiolul, care mi-a daruit astazi un amalgam de emotii, atunci cand primii stropi de ploaie incep sa loveasca praful, putinul praf ramas pe strazi de ciment, si pe drumuri asfaltate. Urmele de smerenie se pierd insa, cand intri in coada kilometrica de autoturisme, care se tarasc exasperant, ca sa treaca podul neterminat de la Agigea. Si dai marunt din buze, desi Ecleziastul spune clar: „Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”.

Poate ca al podului respectiv n-a sosit inca…

Aferim, bre!

Macri’s – Despre Pseudosmerenie!

 

Nu cred ca visa Dan Teodorescu, „ala de la Taxi”, ca melodia lui despre smerenie sa genereze atatea controverse. Si sa primeasca tone de injuraturi sanatoase, unele dintre ele cu trimitere directa la originea si intelectul lui. Drept este ca multe s-au dus, prin ricoseu, si spre prietenii sau cunostintele sale, care – plini de bunavointa si impartasind ideea clipului – si-au pus vocea si  mimica la treaba, pentru a intari mesajul.

Care mesaj nu inteleg de ce a deranjat atata lume, cand este de fapt mesajul transmis de atatea ori de-a lungul istoriei, ba de sf. Francisc, ba de Sf. Augustin, ba de sfintii calugari de la Athos, ba de calugarii pustnici, foarte apreciati de ortodocsii rasariteni. Si, cu riscul de a fi acuzat de fortarea notei, este chiar mesajul lui Isus Nazariteanul, care indemna oamenii sa-si ridice biserici in suflet, nu pe pamant.

Este totodata mesajul Reformei, care a incercat sa abata catolicismul de la calea indepartarii de oameni, fara prea mari sorti de izbanda. Pentru ca vedem in orasele mari din Occident domuri impunatoare, atinse de gigantism, care se umplu mai degraba de larma turistilor, decat de a credinciosilor. In acelasi timp bisericile ortodoxe micute, din satele din rasaritul Europei, se umplu la slujba de oameni simpli, veniti cu speranta aflarii mantuirii.

Daca oamenii simpli cauta mantuirea in bisericute, asta inseamna ca – pastrand proportiile, neamurile ar trebui s-o caute in catedrale gigantice? Un neam fara o Catedrala a neamului oare nu ar putea fi mantuit? Biserica de la Curtea de Arges si Biserica Reintregirii oare nu erau suficient de mari si frumoase ca sa ne aflam mantuirea? Pentru Dumnezeu oare marimea conteaza?

Sunt nepotul unui pastor covasnean, prins in capcana transhumantei, care avea o relatie foarte personalizata cu Dumnezeu. Il invoca uneori in momentele de cumpana ale calatoriei sale repetate. Ii promitea cine stie ce odor ce va cumparat bisericii, si se tinea intotdeauna de cuvant. Cand se intorcea acasa  tragea niste chefuri strasnice cu popa din sat. Care bea si manca cu pofta carne de miel in postul pastelui, iar a doua zi predica in biserica abstinenta si smerenia. Cand oprea prin vreun sat, in lungul drum spre Dunare, tragea de regula la preotul local, pentre ca stia ca acolo se manca si se bea cel mai bine. Dar copiilor sai le spunea intotdeauna:

-Cand aveti vreu necaz, vreo suparare, cand simtiti nevoia sa vorbiti cu Dumnezeu, mergeti pe camp. Opriti-va la un copac, sau la un tufis, ingenuncheati si spuneti-i Lui ce aveti de spus. Daca Dumnezeu exista, va va auzi acolo la fel de bine ca in biserica. Dar nu va duceti sa va destainuiti preotilor, pentru ca in gura lor este multa fatarnicie, si ei sunt primii care calca poruncile sfinte.

Cred ca pastorii nomazi au pastrat intotdeauna ceva din credintele vechi, precrestine, in sufletul lor, si s-ar fi destainuit mai degraba campului, codrului sau cerului, decat unui om dovedit fatarnic, chiar daca imbraca sutana.

Ce m-a uimit si mai mult la cruciada anti – „ Despre smerenie” de pe net, este violenta manifestata, limbajul sub orice limita de decenta, si mai ales spiritul anticrestin al smeritilor postaci.

Mai oameni buni, oare crestinismul nu propovaduieste toleranta, intelegerea, iertarea, piosenia?

Eu inteleg ca un om, crestin practicant si convins, deranjat de un cantec care-i contrazice ideea despre cum trebuie sa arate o biserica in care sa-l gasesti pe Domnul, il dojeneste pe cel despre care crede ca a gresit! Nu ca se apuca sa-l injure ca la usa cortului, sa-i verse galeata cu laturi verbale in cap, sa-i conteste brusc valoare artistica, ba mai mult, chiar si calitatea de om!

Nu prea seamana a crestinism asta, bre!

Dupa cum nu a crestinism a semanat gestul BOR  de a intoarce spatele victimelor de la Colectiv!  Pentru ca noi ne rugam doar in biserici, nu? Sau mai bine  in catedrale mastodont, ca sa fim mai apoape de El…

Am spus ca pe langa Dan, ca autor moral el macar incaseaza  „drepturile de autor”, galeata de laturi s-a abatut si asupra celor care i s-au alaturat in promovarea ideii clipului. Deveniti brusc: ratati, otrepe, lepadaturi, vanduti, alogeni (!) s.a.m.d. Limbajul aminteste categoric de infierarile din anii ’60, asa ca dati-mi voie sa va spun, citandu-l oarecum pe Marx,  ca „o stafie bantuie mintea multor compatrioti, stafia comunismului”.

Nu zic despre cei 21, sau 27, ca ar fi valorile reprezentative ale neamului, nici gand. Majoritatea ar fi ceea ce numim „vedete” in acceptiunea televizionista. As zice chiar – rasucind iar un citat, ca un popor are la un moment dat vedetele pe care le merita!

Dar vad in clip un Bittman, care mi-a incantat  tineretea, un Toni Grecu care mi-a distrat-o, cantareti de succes ca Monica Anghel, Banica jr. sau Goia – care fac sali pline la spectacolele lor, un Alexandru Andries care spune tot timpul lucrurilor pe nume (v. La Rovine), un Cartarescu care e injurat foarte des pentru ca scrie (si e greu de citit, nu?), si ultimul – dar nu cel din urma – maestrul Rebenciug.

Care maestru, luat cu problemele curente, a uitat de data asta sa vina cu sulul  de hartie igienica, cum a facut in 1989 la Televiziuea Romana. Si sa spuna, asa de final:

-Mai, smeritilor, care injurati ca la usa cortului, in postul pastilor, pe net sau in presa. Avizilor de like-uri! Dupa ce terminati, luati hartia asta si stergeti-va la gura!

Aferim, bre!

Povestea porcilor. Sau cum trei crai de la rasarit au reusit sa fure o provincie a Imperiului Otoman – ep. 3

Si asa se face ca, la cateva luni dupa schimbarea de stapan din Imparatie, pe tarabele cu ziare, reviste, Topi-Top, Boni-Bon, sugiuc, rahat, halvita si alte lucruri trebuicioase poporului de la malul marii, aparu si un ziar pricajit, cu hartie mai degraba galbena si cu caractere culese sovaielnic. Numele lui, Veghetorul, dadea sperante celor proaspat convertiti la religia libertatii presei, ca vor afla lucruri minunate din el, lucruri pe care fostul oficios local al Partidului, convertit din Dobrogea Noua in Cuget Liber (!) nu avea cum sa le spuna. Era acest ziar cu aparitii saptamanale rodul luptei hotarate pe care Strutescu o dusese cu convingerile si economiile colegilor sai!

-Ba, esti nebun? Sa scoatem un ziar? Ce dracu sa facem cu el?

-Si ce, ne pricepem noi la ziare, intreba siderat Porcescu?

-Da’ aia de au umplut Romania de ziare se pricep, ma, desteptilor?, contraataca Strutescu.

-Si crezi tu ca o sa facem noi bani cu un ziar?, reveni Legumescu.

-Nu, nu o sa facem „bani”, ci ne vom umple de bani, spuse hotarat Strutescu.

-De unde, ma, ciumegule? Cat poti sa castigi dintr-o foaie din asta?

-Dintr-o foaie nu cred sa castigi mare lucru, dar pe langa foaie se fac banii!

Iata care-i planul: scoatem ziarul saptamanal, o sa-l scriem noi si mai gasim niste colegi cu talent, carora o sa le dam cate-o bere, alaturi de onoarea de a-si face numele cunoscut in ziar. Toate ziarele de azi il pupa in cur pe Iliskov, noul Imparat. Noi o sa fim singurii care-l atacam. Si aratam ca nu e decat un comunist batran, pus de Rosu Imparat sa pastoreasca imparatia asta de fraieri, pe care-i cumperi in 5 minute vorbindu-le mieros, dandu-le 100 lei la leafa, si ceva mancare ieftin sau gratis. Lumea o sa se bata pe ziarul nostru, vor sta la cozi joia dimineata ca sa-l cumpere. Vom face tiraj, si chiar vom castiga niste bani.

-Si unde naiba tiparesti tu un ziar? De unde iei hartie?

-Il tiparim la tipografia veche. Cuibul ala de comunisti de acolo e speriat de moarte ca le-a cazut guvernul. Daca se impotrivesc ii amenintam putin ca facem publica atitudinea lor retrograda, si ca-i vom intreba public: „Ce-ati facut, ma, in ultimii 5 ani?”. Cu intrebarea asta deschizi orice usa. Ne vor da si hartie, o sa-i platim cu o parte din incasari, plus economiile ce le avem. Ne vom finanata de la numar la numar. Colegii nostri vor cumpara ziarul, vor spune si altora, anticomunistii vor afla repede si se vor inghesui sa-l cumpere, si tot asa.

-Si de unde apare muntele de bani de care tot vorbesti, ma?

-De unde? Uite de aici, rase Strutescu, batand cu palma pe Registrul informatorilor si gazdelor, recuperat din sediul Securitatii de pe bd. Mamaia. Nu v-am zis ca ne-a pus dumnezeu mana-n cap cand l-am gasit?

-Tot ne omori cu hartoagele astea, de unde scoatem noi bani?

-Chiar din ele. Dupa ce ziarul va avea tiraj, cam peste 6 luni sa zicem, pe prima pagina vom tipari un anunt: „In curand ziarul nostru va tipari Lista turnatorilor la securitate din Judetul Constanta”! Vom tine anuntul pe prima pagina vreo 2-3 luni, si-i vom pune pe jar pe toti mocofanii astia care de-abia asteapta sa vada cine-i turna la Securitate, ca s ale ia gatul alora.

In timpul asta noi ii vom contacta pe toti fraierii astia din lista. Majoritatea au telefon, ca Securitatea le facilita contactul cu ofiterul responsabil. Ii sunam si le spunem:

-Fraticule, avem lista cu turnatorii, si te gasiram si pe mata pe acolo. Fa bine si pregateste 25.000 lei, ca sa ni-i dai, altfel te dam la gazeta, si nici dracu nu va vrea sa mai vorbeasca cu tine. Plus ca unii dintre aia turnati s-ar putea sa puna mana pe un par, si sa-ti dea si una in cap. Mai ales daca au facut parnaie din cauza ta. Nu-i nevoie sa ne cauti, te sunam noi peste 2 saptamani.

-Ba, tu esti nebun, 25.000 de lei sunt bani multi!

-Si ce daca fraiere, pe astia ii vaiti? Ia sa deschidem registrul, uite ce scrie la asta, Mihalache, ca are indemnizatie lunara 500 lei. Mai tare, uite, urmatorul – asta, Mihalas, avea 1500 lei, plus prime.

-Cum ai spus, Mihalas? Ba, eu stiu cine este asta! E profesor la universitate, si e securistul ei. Am un var student la sudura, care este prieten cu el. Il mai scoate pe prof cand si cand  la o masa in oras. Si cand are probleme cu vreun examen picat, il roaga sa-l ajute. Si cica nici un profesor n-are curaj sa-l refuze cand le cere sa-l treaca pe varu-meu. Si cateodata varu-meu apeleaza si pentru prieteni, contra cost, binenteles.

-Asa, tare omul. Asta are viitor, ba! O sa-i cerem, stai asa…, o sa-i cerem 200.000 lei!

-Ba, nebunule, cu 200.000 iei doua Dacii, esti dus cu capul?

-Nu am, dar asta are practic doua salarii, plus spagile de la examen. Si daca apare in lista, are cel mai mult de pierdut, il da afara de la facultate, si viata i s-a dus dracului.

-Bine, ma, daca tu scoti doua sute de miare de la asta, eu te port in spate pe platoul scolii, la apelul de dimineata, o luna intraga, zise Legumescu.

-Apuca-te sa te antrenezi atunci, mai scoaba…

Si lucrurile incepura sa se desfasoare asa cum planificase Strutescu, cel cu infatisare de corsar, care avea el vreun pact semnat cu necuratul, ca prea le potrivise asa de bine pe toate.

Ziarul aparea joia, si lumea se batea sa-l cumpere, pentru ca era singurul pe plan local care nu facea propaganda partidului neocomunist incotopenit la putere. Cuget Liber, ex Dobrogea Noua, se intorsese la vechile obiceiuri, vazand ca la putere sunt aceeasi vechi tovarasi de drum. Dupa vreo 6 luni ziarul a inceput sa anunte ca va publica ”in curand” lista cu turnatorii si gazdele securitatii. Si a tinut-o asa luni de zile, pana cand lumea se cam plictisise de asteptare. Intr-un tarziu, cand aproape ca nu mai speram, ziarul a publicat in cateva numere vreo doua sute de nume, majoritatea morti de mult, sau plecati din Constanta de multi ani de zile! Toti muncitori, docheri, bucatarese si alte meserii cheie.

Dar in aceste luni eroii nostri dadeau telefon dupa telefon, amenintau, injurau, dadeau termene, si sute de mii de lei, dupa alte sute de mii de lei, li se inghesuiau in buzunare, pana cand s-au facut milioane si zeci de milioane. Si asa s-a confirmat previziunea lui Strutescu, cu muntele de bani.

Mai trebuie sa mai spunem ca, da, Strutescu se pare ca avea intr-adevar harul premonitiei, mai ales in ce-l priveste pe Mihalas. Care a platit scrasnind din dinti cele doua sute de miare. Si, care avea intr-adevar viitor maret, pentru ca nu peste mult timp avea sa fie ales primar al urbei, ca reprezentant al unui partid nou, democratic, nascut de vremurile tulburi ale postrevolutiei. Postura din care a continuat sa „ajute” niste tineri porniti sa ia viata in piept, cu spatii comerciale, terenuri, autorizatii si alte alea.

Si uite asa trei crai de la rasarit au furat o intreaga provincie a Imperiului Otoman!

 

 

 

Observatie

Acest text este binenteles un pamflet. Orice asemanare cu personaje reale este cu totul, dar cu totul intamplatoare.

Cum ne-au scumpit masonii energia!

parerea mea

Azi am ras cu lacrimi! Cum si de ce? Din cauza unui articol (?) de presa (?), intitulat pompos: „Un mason bătrân dezvăluie – tunelurile din Bucegi duc către panoul de siguranțe al lumii”.
Motive de ras in asa zisul articol? Cate vrei!
Masonul batran se chema Geoffrey Popescu, si facea parte din Marea Lojă Reunită a Scoției și Irlandei „Walt Disney”.
N-am auzit ca masonii adevarati, cu grad mare, sa dezvaluie vreodata ceva. Dezvaluirile si prezenta in manifestarile cotidiene sunt apanajul falsei masonerii, de a doua si a treia categorie, loje si organizatii inventate de masonii adevarati ca sa dea cu praf in ochi multimii si presei. Masoneria adevarata nu e vizibila pentru lumea larga.

Dar ce m-a amuzat cel mai mult e povestea cu tunelurile din Bucegi ,”ce duc către panoul de siguranțe al lumii”. Am aflat astfel ca masonii controleaza energiile telurice, energii ce sunt bine canalizate prin tot felul de conducte „naturale sau artificiale”. „Pentru a preveni scurtcircuitarea conductelor energetice civilizațiile avansate care se știe că au locuit pe Pământ cu mult înaintea oamenilor au construit un panou de siguranțe”. Aici m-am inmuiat tot, nici anii de invatat electrotehnica/electronica nu mi-au folosit prea mult, stateam si incercam sa-mi imaginez cam cat de mare trebuie sa fie tabloul de sigurante al Terrei, cum arata o siguranta, si ce fac masonii cand sare una.

Insa cireasa de pe tort a venit la finalul articolului!
„Dacii au fost un popor care au știut să folosească aceste energii. Avem dovezi directe, arheologice. Însă ei nu erau racordați la panoul de siguranțe al lumii fiindcă nu au solicitat niciodată branșarea. Practic dacii ‘furau’ energii ezoterice.”
Mai frate, acum totul mi-e clar! M-am luminat! Mostenirea noastra genetica e cea care ne face sa furam curent, sa ne mai bransam ilegal, sa mai bagam magnetul in contor, sau firele de la aparatul de sudura direct in tablou. Daca mos-stramosii nostri nu se bransau, noi de ce am face-o?
Binenteles ca deranjam ca urmasi de daci cu optica asta, asa ca masonii ne-au trimis „romanii” de la Enel, sa ne taxeze de sa ne ia dracu’, ca prea am furat energie de doua mii de ani incoace…

P.S. Ca sa fie si mai haios articolul, era ilustrat cu o poza de la construirea Eurotunelului! Apropo de Eurotunel, niste fraieri au facut in sec XX, ceea ce stramosii nostri au facut acum mii de ani, cand au sapat tunelurile pe sub Marea Neagra, pana-n Turcia. Ca sa nu li se ude oile cand ploua, si sa li se strice calitatea lanii.

Minunea respectiva aici: http://cotidianzilnic.ro/…/un-mason-batran-dezvaluie-tunel…/

Retineti titlul publicatiei: Cotidian Zilnic! Desi cred ca articolele mai tari apar in cotidianul saptamanal, sau in cel lunar!

E scris adanc, mon cher…